Pan. Victoria

 

Knut Hamsun
Pan. Victoria
Traducere din norvegiană de Valeriu Munteanu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Scriitorul norvegian Knut Hamsun a fost romancier, dramaturg, poet, opera sa cuprinzând peste 20 de romane, un volum de poezie, mai multe piese de teatru şi eseuri, un jurnal de călătorie. S-a născut pe 4 august 1859 la Lom, în Gudbrandsdalen, şi a crescut la Hamarøy, în Nordland. Fiu al unui croitor itinerant, a avut o copilărie grea, lucrând ca ucenic al unui cizmar şi refugiindu-se deseori în lectură, pentru că părinţii nu i-au putut asigura o educaţie formală. A fost pe rând muncitor, zidar, vatman, învăţător. Debutează cu un roman în 1877, al doilea îi apare în 1878, pe când preda la şcoala din Vesterålen; în acelaşi an se mută la Oslo, şi trăieşte o vreme în sărăcie şi singurătate, lucrând ca muncitor. Între 1882 şi 1884 călătoreşte în SUA, prilej pentru a scrie o satiră la adresa societăţii americane: Fra Det Moderne Amerikas Aandsliv (1889).

În 1890 publică Foamea / Sult, cartea care îi aduce succesul mult aşteptat, considerată primul roman modern din literatura norvegiană, urmată, în 1894, de Pan, iar în 1898 de Victoria. Din 1911 părăseşte cercurile literare şi viaţa urbană şi se mută în Nordland, pentru ca ulterior să cumpere o fermă în sudul Norvegiei, unde va locui până la moartea sa, pe 19 februarie 1952. Primeşte Premiul Nobel pentru literatură în 1920, pentru romanul Rodul pământului (Markens Grøde, 1917), în care, cum observa Paul Auster, sunt limpezi simpatiile pronaziste ce l-au îndepărtat ulterior pe Hamsun de confraţii scriitori. Prin tematică şi prin promovarea noilor tehnici ale fluxului conştiinţei şi monologului interior, Knut Hamsun e considerat părintele modernismului literar.

Două scurte romane, devenite clasice, dense, de o mare intensitate psihologică şi poetică, despre singurătate şi iubire, printre cele mai frumoase scrieri din literatura europeană. Despre Victoria, Knut Hamsun a afirmat că este un pandant al lui Pan. Romanul Pan a fost ecranizat de patru ori, între 1922 şi 1995. Victoria, romanul de dragoste după protagonista căruia scriitorul şi-a numit prima fiică, a fost ecranizat în 2013. Knut Hamsun a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1920.

Romanul Pan cuprinde jurnalul locotenentului Thomas Glahn, care îşi povesteşte aventurile în pădurile norvegiene. Refuzând civilizaţia urbană, acesta duce o viaţă în spiritul rousseauist, dedicată naturii şi iubirii. Trăieşte în recluziune, dar existenţa îi va fi schimbată când se îndrăgosteşte de Edvarda Mack, fiica unui mare proprietar local. În Victoria, fiul unui morar, Johannes, o iubeşte fără speranţă pe fata unui moşier bogat, dedicându-şi întreaga viaţă strădaniilor de a urca pe scara socială, până când ajunge un autor de succes.

Sinopsis

În romanul Pan, obosit de viaţa în miezul civilizaţiei, locotenentul Glahn lasă în urmă normele unei societăţi în care nu-şi găseşte locul şi se refugiază în ţinutul Nordland, unde duce o existenţă retrasă, vânând şi pescuind. Jurnalul lui Glahn cuprinde deopotrivă observaţiile acestuia legate de lumea exterioară, dar şi reflecţiile despre sensul existenţei şi dorinţa sa de a deveni artist. Viaţa lui Glahn ia o întorsătură neaşteptată când o întâlneşte pe Edvarda Mack. Din cauza caracterului imprevizibil al acesteia, povestea lor de dragoste se transformă într-una chinuitoare, cu accente sado-masochiste. Când a apărut, în 1898, romanul Victoria a avut un succes răsunător, datorită intensităţii psihologice, dar şi poetice, a imposibilei poveşti de dragoste dintre Johannes, un tânăr cu origini modeste, şi fiica unui moşier bogat. Întâmplările se petrec într-un sat de pe coasta norvegiană, în secolul al XIX-lea, şi urmăresc evoluţia iubirii niciodată împlinite dintre cei doi tineri provenind din clase sociale diferite. După ce Johannes a devenit un scriitor de succes, iar Victoria s-a supus voinţei familiei sale, cei doi îşi dau seama, prea târziu, că ar fi trebuit să lupte pentru împlinirea dragostei lor. Naraţiunea are, în ambele romane hamsuniene, un ritm aproape muzical şi ecouri din străvechile şi misterioasele mituri şi legende scandinave.

"Noua mea carte [Pan] va fi frumoasă; întâmplările se petrec în Nordland, e o poveste de dragoste liniştită, mistuitoare. Nu vor exista polemici în ea, doar oameni născuţi sub văzduhuri diferite." (Knut Hamsun, într-o scrisoare din 1893)

"Victoria e o carte puternică, seducătoare." (George Steiner)

"Întreaga şcoală modernă de ficţiune a secolului XX este tributară scrierilor lui Knut Hamsun." (Isaac Bashevis Singer)

"Cea mai remarcabilă parte a scrierilor lui Hamsun e străbătută de o tonalitate lirică. Astfel, viziunile poetice şi ritmul susţinut fac din romanele Pan (1894) şi Victoria (1898) două minunate poeme în proză." (Harald Beyer, Istoria literaturii norvegiene)

Pan - fragment
XIV

Bucuria te ameţeşte. Descarc un foc de armă şi un ecou de neuitat răsună de la un munte la celălalt, se răspândeşte departe, pe mare şi ajunge până la urechile unui barcagiu extenuat de o noapte nedormită. Oare ce îmi pricinuieşte această bucurie? Un gând care îmi vine, o amintire, un zvon din pădure, o fiinţă omenească... Mă gândesc la ea, închid ochii, mă opresc în drum gândindu-mă tot la ea, numărând minutele.

Mi-e sete şi beau apă din pârâu; apoi număr câteva sute de paşi înainte şi câteva sute de paşi înapoi; acum s-a făcut târziu, îmi zic.

S-a ivit vreo piedică? A trecut o lună - şi o lună nu este un timp chiar atât de îndelungat; nu s-a întâmplat nimic deosebit! Mi-e martor Dumnezeu că luna aceasta mi s-a părut scurtă. Dar câteodată nopţile sunt lungi şi, ca să treacă mai repede timpul, îmi înmoi cascheta în apa pârâului şi o las apoi să se usuce.

Îmi calculam timpul după nopţi. Câteodată se întâmpla să treacă o noapte şi Edvarda nu venea: o dată nu a venit chiar două nopţi la rând. Nu se întâmplase nimic, dar mă gândeam că, poate, fericirea mea atinsese apogeul.

Sau nu-l atinsese încă?
- Edvarda, ai observat cât este de agitată pădurea în noap­tea asta? Se aud mereu zgomote uşoare şi frunzele tremură. O pasăre cântă sus, pe deal - un piţigoi; de două nopţi stă în ace­laşi loc şi caută să ademenească. Auzi un sunet monoton?
- Da. De ce mă întrebi dacă-l aud?
- Numai aşa. De două nopţi pasărea asta cântă la fel; iată ce voiam să-ţi spun... Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc fiindcă ai venit în seara asta, iubito! Te-am aşteptat să vii în seara asta sau mâine-seară şi m-am bucurat că o să vii.
- Şi eu am aşteptat. Mă gândesc mereu la tine; am adunat şi am pus bine cioburile paharului pe care l-ai spart atunci... îţi mai aduci aminte? Tata a plecat astă-noapte, scuză-mă că n-am venit; am avut atâtea de împachetat şi atâtea să-i spun. Ştiam că mă aştepţi nerăbdător aici, în pădure, iar eu plângeam şi împachetam mai departe.

Dar au trecut două nopţi, mi-am zis în gând. Oare ce-o fi făcut ea în aceste două nopţi? Şi de ce nu i se mai poate citi acum atât de multă bucurie în ochi ca înainte?

A trecut o oră. Piţigoiul amuţise, sus pe deal; pădurea amor­ţise. Nu, nu se întâmplase nimic, totul era ca mai înainte; mi-a dat mâna şi mi-a spus noapte bună, privindu-mă cu ochi de îndrăgostită.
- Pe mâine? am întrebat.
- Nu, mâine nu, răspunse ea.

Nu am insistat să-mi spună care este motivul refuzului.
- Mâine facem plimbarea noastră, spuse ea râzând. Mă gân­deam să-ţi fac o surpriză, dar faci o figură atât de jalnică, încât prefer să-ţi spun acum. La început voiam chiar să-ţi trimit o invitaţie scrisă.

Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.

Ea a dat să plece şi a înclinat uşor din cap în semn de rămas-bun.

Continuând să rămân pe loc, am întrebat-o:
- Cât timp a trecut de când ai adunat cioburile paharului şi le-ai pus bine?
- Cât a trecut de atunci?
- O săptămână? Două?
- Da, poate că sunt vreo două săptămâni. Dar de ce în­trebi?... Uite, ca să-ţi spun drept, le-am adunat ieri.

Aşadar, le adunase ieri; ieri se gândea încă la mine! Totul era în ordine.

XV

Cele două bărci aşteptau. Ne-am îmbarcat îndată. Cântam şi discutam. Insulele Korholmer se aflau în larg, aşa că a fost nevoie de o bucată bună de vreme ca să vâslim până acolo. Între timp, ocupanţii uneia dintre bărci au început să stea de vorbă cu cei din a doua. Doctorul îmbrăcase haine deschise, de altfel ca fetele, nu-l văzusem niciodată atât de binedispus; lua parte la conversaţie - de data aceasta nu mai era un spectator mut. Am avut impresia că băuse puţin şi că era vesel. Când am ajuns la ţărm, i-a întâmpinat pe cei prezenţi cu un discurs de bun sosit. Mi-a zis că Edvarda l-a ales să fie amfitrion.

El s-a întreţinut cu fetele în modul cel mai amabil posibil. Faţă de Edvarda s-a arătat politicos şi afectuos, aproape patern, şi cu nuanţe de pedanterie, pe care le observasem la el de atâ­tea ori. De pildă, când ea a spus, la un moment dat: "M-am născut în treizeci şi opt", el a intervenit prompt: "Cred că vrei să zici o mie opt sute treizeci şi opt". Când spuneam ceva, asculta politicos şi atent şi nu mă trata nici cu cea mai vagă nuanţă de dispreţ.

O fată s-a apropiat de mine şi m-a salutat. Nu am recunoscut-o, nu puteam să-mi aduc aminte de ea şi mi-am exprimat surpriza în câteva cuvinte, ceea ce a făcut-o să izbucnească în râs. Era una dintre fiicele pastorului. Fusesem împreună în insula unde se usca peştele şi apoi o invitasem la cabana mea. Am stat de vorbă un timp.

A trecut o oră - sau două. Încep să devin indiferent, beau din vinul care mi se serveşte şi trec de la un grup la altul, stau de vorbă şi în dreapta, şi în stânga. Din nou mă fac vinovat de câteva gafe. Mă aflu pe un teren primejdios şi nu ştiu cum să răspund la o amabilitate; se întâmplă să vorbesc fără noimă sau să nu mai spun chiar nimic şi asta mă supără. Mai încolo, lângă piatra cea mare care slujeşte drept masă, şade doctorul şi gesticulează.

Suflet! Oare ce este sufletul? întrebă el. Fiica pastorului îl învinovăţise că este liber-cugetător; dar nu are oare fiecare dreptul să gândească liber? Să ne închipuim că iadul e un loc situat undeva jos, sub pământ, iar diavolul şef de birou - ba nu, e de-a dreptul o maiestate. Vorbind despre tabloul din altarul bisericii din comuna vecină, el îl descrie astfel: un Christ, câţiva evrei şi evreice, apă prefăcută în vin; bine. Dar Christos are un nimb în jurul capului. Ce este un nimb? Un cerc galben de butoi, care stă pe trei fire de păr...

Două dintre fete îşi împreună mâinile speriate. Dar docto­rul se salvează din această situaţie neplăcută, întrebând pe un ton glumeţ:
- Nu-i aşa că ceea ce am spus e îngrozitor? Recunosc. Dar dacă spui de mai multe ori lucrul acesta, îl repeţi de şapte ori, de opt ori, şi apoi reflectezi niţeluş asupra lui, începe să sune mai suportabil... Domnişoarelor, vă rog să-mi permiteţi să beau în sănătatea dumneavoastră!

Apoi, aşezându-se în genunchi în faţa celor două fete, îşi ridică pălăria cu mâna stângă şi goli paharul pe nerăsuflate. Marea sa siguranţă m-a entuziasmat. I-aş fi propus bucuros să ciocnim paharele, dar al lui era acum gol.

Edvarda îl urmărea din ochi. M-am apropiat de ea şi i-am spus:
- Azi ne mai jucăm de-a văduva?

Ea a tresărit puţin şi, ridicându-se, mi-a şoptit:
- Fii atent să nu mă tutuieşti aici.

De fapt, nici nu o tutuisem. M-am îndepărtat din nou.

A mai trecut o oră. Ziua era lungă, aş fi plecat de mult acasă, dacă am fi avut o a treia barcă; pe Esop îl lăsasem legat în colibă, poate că se gândea la mine. Cât despre Edvarda, ea nu se gândea deloc la mine, căci vorbea despre fericirea de a putea călători departe, în locuri necunoscute; în timp ce vor­bea, obrajii i se îmbujoraseră şi, într-un rând, chiar a luat-o gura pe dinainte:
- Nimeni nu ar fi mai mult fericită decât mine în ziua...
- Mai fericită, o corectă doctorul.
- Cum? întreabă ea.
- Mai fericită.
- Nu înţeleg.
- Ai spus "mai mult fericită decât mine".
- O! Scuză-mă! Nimeni nu va fi mai fericită decât mine în ziua în care mă voi putea îmbarca să plec într-o călătorie în­de­părtată. Câteodată aş dori parcă să văd locuri despre care nici nu ştiu că există.

Dorea să călătorească departe, nu se mai gândea la mine! Vedeam pe figura ei că mă uitase. Ce mai calea-valea, aşa stăteau lucrurile; dar nu-mi era totuşi plăcut să-i citesc aceasta pe faţă. Iar minutele treceau penibil de încet. Am propus să ne întoar­cem acasă, arătând că e târziu, că Esop mă aştepta, legat în ca­bană. Dar nimeni nu voia să plece.

Pentru a treia oară m-am adresat fetei pastorului; eram sigur că ea era aceea care vorbise despre privirea mea de animal sălbatic. Am băut împreună. Avea ochii foarte jucăuşi şi mă fixa aproape tot timpul.
- Nu credeţi, domnişoară, am întrebat-o, că aici oamenii seamănă cu vara dumneavoastră scurtă? Că sunt la fel de ne­sta­tornici şi de înşelători?

Vorbeam foarte tare şi făceam aceasta dinadins. Cu acelaşi glas tare am invitat-o din nou să-mi facă o vizită la cabană. "Dumnezeu o să vă răsplătească pentru asta", i-am spus şi mă şi gândeam ce aş putea să-i dăruiesc, dacă ar veni. Nu vedeam ce altceva i-aş putea da în afară de cutia mea cu praf de puşcă.

Fata a promis că o să vină.

Edvarda stătea cu faţa întoarsă în altă parte, lăsându-mă să vorbesc după plac. Asculta ce vorbeau ceilalţi şi, din când în când, spunea şi ea câte un cuvânt. Doctorul le ghicea fetelor în palmă şi vorbea întruna; avea mâini mici şi fine; pe un deget purta un inel. Simţindu-mă de prisos, m-am retras un timp mai la o parte, şi m-am aşezat pe o piatră. Se făcuse după-amiază, târziu. Iată-mă stând aici singur, mi-am zis, şi cea care m-ar putea face să mă urnesc din locul acesta mă lasă în voia sorţii. De altfel, acum şi asta mi-e indiferent.

Sunt din ce în ce mai copleşit de un sentiment de părăsire. Conversaţia din spatele meu îmi răsună în urechi şi o aud pe Edvarda râzând; m-am ridicat brusc şi m-am apropiat de grup. Sub impulsul agitaţiei mele lăuntrice, am spus:
- Tocmai mă gândeam că poate aţi vrea să vedeţi cutia mea cu muşte. Scuzaţi-mă că nu mi-am adus aminte de aceasta mai demult. Fiţi amabili şi uitaţi-vă, îmi face plăcere. Trebuie să vedeţi totul; am muşte roşii, altele galbene. În timp ce vor­beam, îmi ţineam cascheta în mână, dar mi-am dat seama că e nepotrivit şi mi-am pus-o repede în cap.

Câteva clipe a fost o linişte desăvârşită. Nimeni nu lua cutia.

În cele din urmă, doctorul a întins mâna după ea şi a spus politicos.
- Da, să le vedem. Pentru mine a fost totdeauna un mister cum se pot fabrica muşte.
- Le fac singur, am spus eu plin de recunoştinţă.

Apoi am început să explic procedeul, care era foarte simplu: cumpăram pene şi le lipeam cât se putea mai bine; nu erau prea reuşite, dar erau numai pentru uzul personal. Se găseau şi muşte de-a gata, foarte frumoase. Edvarda mi-a aruncat o pri­vire indiferentă şi mie, şi cutiei şi a continuat să stea de vorbă cu prietenele sale.
- Iată şi materialele, spuse doctorul. Uite ce pene frumoase!

Edvarda şi-a ridicat privirea.
- Cele verzi sunt frumoase, spuse ea; să le văd şi eu, doctore.
- Păstraţi-le, am spus eu atunci. Faceţi-mi, vă rog, plăce­rea şi primiţi-le ca amintire.

Ea le-a privit - apoi a spus:
- Sunt ba verzi, ba aurii, după cum le ţii în soare.

Da, le primesc, dacă vreţi să mi le daţi.
- Da, da, vi le dăruiesc.

Le-a luat.

Puţin după aceea, doctorul mi-a înapoiat cutia şi mi-a mulţumit. S-a ridicat şi a întrebat dacă nu e cazul să plecăm. Am spus:
- Da, să plecăm, zău aşa. Am un câine acasă; da, am un câine, care-i prietenul meu şi care se gândeşte la mine. Când mă întorc, stă cu labele dinainte pe marginea ferestrei şi mă salută... Ziua de astăzi a fost minunată. Dar s-a terminat - şi-acum e cazul să plecăm... Vă mulţumesc tuturor.

Am aşteptat la debarcader să văd ce barcă alege Edvarda, cu gândul să mă urc în cealaltă. Dar deodată, ea m-a strigat. Am observat cu mirare că faţa i se îmbujorase. A venit la mine, mi-a întins mâna, spunându-mi cu duioşie în glas:
- Mulţumesc pentru pene... Mergem în aceeaşi barcă, nu-i aşa?
- Dacă doriţi, am răspuns eu.

A luat loc pe bancă lângă mine; genunchiul ei mă atingea. M-am uitat la ea un moment; m-a privit şi ea. Îmi făcea plăcere că mă atinge cu genunchiul; începeam să mă simt despăgubit pentru ziua aceasta atât de penibilă şi să-mi recâştig buna dispoziţie, când, pe neaşteptate, ea îşi schimbă poziţia, întorcându-se cu spatele spre mine şi începând să stea de vorbă cu doctorul, care era la cârmă. Timp de mai bine de un sfert de oră nu am mai existat pentru ea. Atunci am făcut ceva de care îmi pare rău şi astăzi. Unul dintre pantofi îi alunecase din picior, l-am luat şi l-am aruncat departe, în apă, poate de bucurie că o simţeam iarăşi aproape, sau poate din dorinţa de a mă afirma şi de a-i aduce aminte că existam - nu mai ştiu bine. Totul s-a petrecut foarte repede; nici nu mi-a mai rămas timp de gândire; am dat urmare unui impuls de moment. Fetele au scos un ţipăt. Iar eu am rămas ca paralizat de ceea ce făcusem - dar la ce mai folosea acum? Fapta fusese săvârşită. Doctorul mi-a venit în ajutor strigând "Vâsliţi repede!" şi îndreptând barca în direcţia pantofului; barcagiul a reuşit să-l prindă - udându-şi întreg braţul - tocmai în momentul în care pantoful era gata să se scufunde. Atunci mai multe voci din amândouă bărcile au strigat "Ura!" pentru a marca această salvare impresionantă.

Ruşinat, simţeam cum obrajii îmi păleau în timp ce şter­geam pantoful cu batista. Edvarda l-a luat fără să spună un cuvânt. Abia după un timp, a remarcat:
- N-am mai văzut niciodată aşa ceva.
- Nu-i aşa? am întrebat eu. Zâmbeam şi-mi făceam curaj, încercând totodată să las impresia că actul acesta stupid mi-ar fi fost dictat de un motiv anumit, că ar fi avut o cauză precisă. Dar ce cauză putea să existe? Pentru prima dată, doctorul m-a privit cu dispreţ.

A trecut un timp; bărcile alunecau spre casă, proasta dis­poziţie a grupului s-a risipit, am început să cântăm, ne apropiam de debarcader. Edvarda spuse:
- Ascultaţi, încă n-am băut tot vinul. Mai este destul. O să mai aranjăm o petrecere, o să dansăm; dăm un bal în salonul nostru cel mare.

Când am ajuns la ţărm, am rugat-o pe Edvarda să mă scuze.
- Cât de mult doresc, am adăugat, să ajung odată la cabana mea. A fost o zi îngrozitoare.
- Zău? Pentru dumneavoastră a fost o zi îngrozitoare, domnule locotenent?
- Vreau să spun că v-am stricat plăcerea şi dumneavoastră, şi mie. V-am aruncat pantoful în apă.
- Da, ciudată idee!
- Iertaţi-mă, am spus eu.

Victoria - fragment

Venise toamna; Victoria plecase acasă şi străduţa cea dosnică rămânea neschimbată: aceleaşi case, aceeaşi singurătate. În camera lui Johannes lumina ardea toată noaptea. Se aprindea odată cu ivirea stelelor şi se stingea când se făcea ziuă. Lucra neabătut: scria la cartea sa cea mare.

Au trecut săptămâni, luni: lucra retras şi nu ieşea să vadă pe nimeni; nici la familia Seier nu se mai duse. Adesea fantezia lui o lua razna presărându-i în carte idei care nu-şi aveau locul acolo, şi pe care, mai târziu, trebuia să le înlăture. Din această cauză înainta foarte greu. Un zgomot subit în tăcerea nopţii sau uruitul unei trăsuri pe caldarâm putea să-i tulbure gândurile şi să le schimbe cursul: Atenţie! Feriţi-vă de trăsură!

De ce? De ce să se ferească de această trăsură? Doar trecuse; poate că în momentul acesta a şi ajuns la colţul străzii. Poate că un om fără palton, fără pălărie, stă acolo aplecat înainte şi întinde capul spre trăsură, vrea să fie călcat, mutilat pe veci, ucis. Omul vrea să moară, îl priveşte. Nu-şi mai încheie nasturii de la cămaşă, nu-şi mai leagă nici şireturile de la ghete dimi­neaţa; lasă totul deschis, pieptul îi este dezgolit şi supt; o să moară... Un om trăgea să moară; scrisese un bilet unui prieten, un bilet, o mică rugăminte. A murit şi a lăsat în urma lui acest bilet, care purta dată şi semnătură, era scris cu litere majuscule şi minuscule: dar cel care-l scrisese urma să moară peste o oră. Cât de ciudat! Făcuse şi înfloritura obişnuită sub semnătură, iar după o jumătate de oră era mort...

Alt om zace singur într-o cameră din scânduri vopsite în albastru. Şi mai departe? Nimic. Din toată lumea asta mare, tocmai el urmează să moară acum. Gândul îl preocupă fără încetare, până la epuizare. Vede că este seară, că ceasul de pe perete arată ora opt, dar nu înţelege de ce nu bate. Ceasul nu bate, deşi a trecut cu câteva minute de opt; continuă să ticăie, dar încă nu bate. Bietul om; creierul i-a adormit; ceasul bătuse, dar nu l-a auzit. Cu o lovitură, el sfâşie tabloul mamei sale, atârnat de perete - ce nevoie mai are de el? La urma urmei, de ce să rămână tabloul întreg, când el o să moară? Apoi privirile ostenite îi cad asupra ghiveciului cu flori de pe masă; îşi întinde mâna şi, dus pe gânduri, trage încet ghiveciul mare de flori, care cade pe podea şi se sparge. De ce să mai rămână întreg? Apoi îşi aruncă portţigaretul de chihlimbar pe fereastră. Ce nevoie mai are de el? E atât de convins că portţigaretul nu tre­buie să mai rămână acolo după moartea lui! Iar după o săptă­mână, omul era mort...

Johannes se ridică şi se plimbă încoace şi-ncolo prin cameră. Vecinul de alături se trezeşte, se opreşte din sforăit şi apoi scoate un oftat, un geamăt chinuit. Johannes merge în vârful picioa­relor până la masă şi se aşază din nou. Şuieratul vântului prin plopii din faţa ferestrei îi dă o senzaţie puternică de frig. Aceşti plopi bătrâni sunt dezgoliţi de frunziş şi seamănă cu nişte fan­tome triste; câteva crengi noduroase se lovesc de ziduri pro­du­când un zgomot continuu, care-i aminteşte de o maşină de lemn, de o batoză care merge şi tot merge înainte, fără să se mai oprească.

Îşi aruncă privirile pe foile de hârtie şi reciteşte ce a scris. Da, fantezia lui a luat-o iarăşi razna. Ce are el a face cu moartea şi cu trăsura care trece? Doar scrie despre un parc, un parc verde, cu vegetaţie bogată, din ţinutul său natal: parcul caste­lului. Despre acesta scrie. Parcul este acum mort şi acoperit de zăpadă, totuşi despre el scrie - iar acolo nu este acum nici iarnă şi nici zăpadă; e o primăvară cu aer înmiresmat şi vânturi line. Este seară. Apa liniştită şi adâncă face ca heleşteul să pară de plumb. Boschetele de liliac răspândesc un parfum îmbătător. Aerul e atât de liniştit, încât se poate auzi strigătul cocoşului de munte de cealaltă parte a golfului. Pe una din aleile grădinii se plimbă Victoria. E singură. Îmbrăcată în alb şi numără doar douăzeci de primăveri. Iat-o. Statura ei zveltă depăşeşte şi cele mai înalte boschete de trandafiri; priveşte peste ape, spre pădure, spre munţii care dormitează în depărtare; seamănă cu un suflet alb ce rătăceşte prin acest parc verde. De jos, de pe drum, se aud paşi; ea înaintează puţin, merge până la pavilionul cel ascuns, se sprijină cu coatele de zid şi priveşte. Omul de pe drum salută scoţându-şi pălăria şi ducând-o până aproape de pământ. Victoria îi răspunde înclinând uşor din cap. El se uită în jur; pe drum nu este nimeni. Atunci face câţiva paşi până la zid. Dar ea se dă înapoi şi strigă: "Nu, nu!" şi, de spaimă, ridică mâna să se apere. "Victoria", spune el, "a fost cât se poate de adevărat ceea ce mi-ai spus odată - că nu trebuie să-mi în­chipui aşa ceva, căci nu-i cu putinţă". "Da", răspunde ea, "şi acum ce doreşti de la mine?" Între timp, el a ajuns aproape de ea; nu-i mai desparte decât zidul. "Ce doresc?" întreabă. "Ştii, vreau numai să stau aici un minut. E pentru ultima oară. Doresc să stau cât mai aproape de tine, nimic altceva." Ea tace. Minutul trece. "Noapte bună", spune el, şi îşi scoate din nou pălăria ducând-o până aproape de pământ. "Noapte bună", răspunde ea. Apoi el pleacă fără să se mai uite înapoi...

Moartea? Dar ce am eu a face cu moartea? Mototoleşte foaia şi o aruncă în sobă. Mai sunt acolo şi alte hârtii, sortite să fie mistuite de flăcări: idei fugare izvorâte dintr-o fantezie pe care nu putea s-o mai ţină în frâu. Apoi scrie mai departe, tot despre omul din drum, un biet pribeag care salută şi îşi ia rămas-bun atunci când i-a trecut minutul. Iar în parc a rămas o fată îmbrăcată în alb, care numără douăzeci de primăveri. Nu-l voia, fireşte. Dar el stătuse lângă zidul îndărătul căruia locuia fata. Atât de aproape fusese odată de ea.

Au trecut din nou săptămâni şi luni - şi a venit iar primă­vara. Zăpada se topise, murmurul apelor eliberate umplea între­gul văzduh. Rândunelele se întorseseră şi pădurea din apropierea oraşului se trezea la o nouă viaţă: începeau să mişune fel de fel de gângănii, să zboare păsări ce vorbeau în limbi numai de ele înţelese. Pământul emana un miros proaspăt şi plăcut.

Activitatea lui Johannes durase toată iarna. Crengile des­frun­zite ale plopilor zi şi noapte de zidurile casei, ca un refren nesfârşit; dar venise primăvara, viscolele iernii trecuseră şi maşi­năria, uzată, a trebuit să se mai oprească.

Johannes deschide fereastra şi priveşte afară; pe stradă e linişte, deşi nu e încă miezul nopţii, stelele strălucesc pe un cer fără nori, ziua următoare se prevede a fi senină şi căldu­roasă. Vuietul oraşului se împleteşte cu un freamăt neîntrerupt venit din depărtări. Deodată, tăcerea e sfâşiată de şuieratul stri­dent al unei locomotive, în liniştea nopţii, semnalul trenului de noapte răsună ca un cântec izolat de cocoş. A sosit momentul să se aşeze la lucru; în tot decursul iernii, acest şuierat al trenului reprezentase pentru el un mesaj şi un îndemn.

Închide fereastra şi se aşază din nou la masă. Dă la o parte cărţile din care citise şi îşi scoate colile de hârtie. Apoi pune mâna pe condei.

Cartea cea mare este aproape terminată, nu-i mai lipseşte decât capitolul final: un salut - ca sirena unui vapor ce se înde­părtează de ţărm. Îl are în minte:

Într-un han de lângă drum, a poposit un străin; este în trecere, călătoreşte departe, în lumea mare. Are părul şi barba albe; dar este înalt şi încă viguros - de fapt, nu-i chiar atât de bătrân precum pare. Trăsura lui aşteaptă afară, în curte, caii se odihnesc, vizitiul este vesel şi mulţumit, căci a primit şi vin şi mâncare. Când străinul îşi trece numele în cartea de oaspeţi, hangiul îl recunoaşte, se înclină în faţa lui şi îl tratează cu mult respect. "Cine locuieşte acum în castel?" întreabă străinul. Han­giul răspunde: "Domnul căpitan, care e foarte bogat; doamna e bună cu toţi". "Cu toţi?" întreabă străinul şi zâmbeşte ciudat: "Oare şi cu mine?" Se aşază din nou şi scrie ceva pe o foaie de hârtie; după ce a terminat, reciteşte totul; este un poem reţinut şi elegiac, dar care conţine şi multe cuvinte pline de amărăciune. Apoi rupe hârtia în bucăţi; şade la masă şi continuă să rupă hârtia în bucăţi tot mai mici. Cineva bate la uşă şi intră o femeie îmbrăcată în galben. Ea îşi ridică vălul; este tânăra castelană, doamna Victoria. Are o statură maiestuoasă. Străinul se ridică brusc de pe scaun, sufletul său sumbru este scăldat în momentul acela în lumină, întocmai ca o torţă "Sunteţi atât de bună cu toţi", spune el cu asprime; "veniţi şi la mine". Ea nu răspunde, îl priveşte doar şi faţa i se îmbujorează. "Ce doriţi?" întreabă el cu aceeaşi intonaţie severă. "Aţi venit să-mi amintiţi de trecut? Dar este pentru ultima dată, stimată doamnă, căci plec pentru totdeauna." Trufaşa doamnă, stăpâna castelului, nu răspunde nici acum, doar buzele îi tremură. El spune: "Deci nu sunteţi mulţumită că am recunoscut o dată prostia pe care am făcut-o. Ei bine, ascultaţi atunci, o s-o fac din nou: Am dorit să vă am alături de mine, dar n-am fost demn... Sunteţi satisfăcută acum?" Apoi continuă cu o ardoare crescândă: "Aţi spus nu, aţi luat pe altul; eu am fost un ţăran, un urs, un barbar, care în tinereţea lui se rătăcise pe un domeniu de vânătoare regal!"

Dar după aceste cuvinte, străinul cade pe un scaun şi, printre hohote de plâns, o roagă stăruitor: "O, duceţi-vă acum! Iertaţi-mă! Plecaţi!" Tânăra castelană, din obrazul căreia roşeaţa dispăruse între timp, spune, rostind cuvintele rar şi desluşit: "Te iubesc: nu mă înţelege greşit; pe tine te iubesc: rămâi cu bine!" Aşa a vorbit tânăra castelană, apoi şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a ieşit repede...

Lasă condeiul jos şi se reazemă de speteaza scaunului. Da. Punct, gata. Iată cartea, opera este terminată: toate foile acestea, la care scrisese timp de nouă luni. Îl cuprinde un simţământ cald de mulţumire fiindcă şi-a dus lucrarea la bun sfârşit. În timp ce priveşte spre fereastra prin care se luminează de ziuă, ceva parcă-i umblă şi-i zvâcneşte sub frunte: mintea lui lucrează mai departe. Senzaţii ciudate vibrează în el; creierul îi este ca o grădină neglijată, care abundă încă de fructe şi al cărei pământ roditor abureşte.

Printr-un mister a ajuns într-o vale adâncă, pustie, unde nu există nimic viu. În depărtare, răsună o orgă părăsită. El se apropie. Încearcă să cânte, dar instrumentul sângerează în timp ce-şi revarsă melodia. Merge mai departe şi ajunge într-o piaţă. Totul este pustiu, nu se vede nici un copac şi nu se aude nici un sunet, nu există nimic în afară de piaţa aceea pustie. Dar pe nisip se zăresc urme de picior omenesc, iar în aer parcă mai întârzie ecoul ultimului cuvânt rostit aici - atât de puţin timp a trecut de când a fost părăsit acest loc. El este cuprins de o senzaţie bizară; aceste cuvinte, care parcă mai plutesc deasupra pieţii. Îl neliniştesc, se îmbulzesc tot mai mult în jurul lui, îl copleşesc. Încearcă să scape de ele, dar revin; de fapt, nu sunt cuvinte, sunt nişte bătrâni, un grup de bătrâni care dansează; acum îi vede. Oare de ce dansează şi de ce sunt atât de nepă­sători în timp ce dansează? Dinspre bătrâni adie un suflu glacial; ei nu-l văd - sunt orbi: le strigă ceva şi nu-l aud căci sunt morţi... Apoi el îşi continuă drumul spre răsărit, spre soare, şi ajunge în dreptul unei stânci. O voce îi spune: "Stânca lângă care te afli e piciorul meu; stau înlănţuit în ţara de la marginea lumii, vino şi mă eliberează!" El pleacă spre ţara aceea în dreptul unui pod, stă la pândă un om care adună umbre: omul este de mosc. O spaimă de gheaţă îl cuprinde la vederea acestui om care vrea să-i fure umbra. Scuipă după el şi-l ameninţă cu pumnii, dar omul stă nemişcat şi-l aşteaptă. "Întoarce-te!" strigă o voce în urma lui. Se întoarce şi vede un cap de om care se rostogoleşte pe drum arătându-i încotro s-o apuce. Capul se rostogoleşte prin faţa lui zile şi nopţi de-a rândul şi el îl urmează. La malul mării, capul se ascunde în nisip. El intră în mare şi în­cepe să se scufunde. Ajunge în faţa unei porţi gigantice şi acolo întâlneşte un peşte mare, care latră. Peştele are coamă şi latră ca un câine. În spatele peştelui se află Victoria. Întinde mâinile către ea; Victoria nu poartă nici un fel de îmbrăcăminte: îi zâm­beşte în timp ce un vânt puternic îi răsfiră părul. O strigă, îşi aude pro­priul strigăt şi se trezeşte.

Johannes se ridică şi se duce la fereastră. S-a făcut aproape ziuă - şi în oglinda mică de la fereastră vede că tâmplele îi sunt roşii. Stinge lampa şi reciteşte la lumina cenuşie a revărsatului zorilor ultima pagină din cartea sa. Apoi se culcă.

În aceeaşi zi, după-amiaza, Johannes şi-a plătit camera, a predat manuscrisul şi a părăsit oraşul. A plecat în străinătate - nimeni nu a putut afla unde.