Yukio Mishima
Cai în galop
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din japoneză şi note de Andreea Sion.
*****
Intro
Cai în galop
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din japoneză şi note de Andreea Sion.
*****
Intro
Cai în galop este cel de-al doilea volum al tetralogiei Marea fertilităţii.
Au trecut aproape douăzeci de ani de când Kiyoaki şi Satoko (protagoniştii din Zăpada de primăvară) au devenit victimele unei iubiri care a sfidat legile statului şi codul onoarei nipone. Pasiunea lor mai stăruie în amintirea lui Honda, prietenul lui Kiyoaki, acum ajuns un judecător respectabil, cu o viaţă a cărei rutină nu pare să-l deranjeze câtuşi de puţin. Liniştea de care se bucură magistratul va fi spulberată curând de o întâlnire extraordinară: în timpul unei competiţii de kendo, Honda are revelaţia că tânărul campion Isao Iinuma este reincarnarea lui Kiyoaki. Însă luptătorul nu are nimic din fragilitatea romanţioasă a lui Kyioaki, este un idealist angajat pe un drum ce se va dovedi periculos. În Japonia interbelică, vechea aristocraţie a cedat teren în favoarea unei burghezii neîmpovărate de tradiţie, care a acaparat puterea. Ţara se zbate în sărăcie, iar tensiunile care rezultă din confruntarea a două mentalităţi opuse (loialitatea necondiţionată faţa de Fiul Soarelui şi pragmatismul politic şi economic) ameninţă să năruie ordinea şi ierarhia esenţiale pentru societatea niponă. Până la fanatism şi asasinat politic nu mai este decât un pas, uşor de făcut pentru o fire ca a lui Isao.
Fragment
Ce ciudată este vârsta de treizeci şi opt de ani!
Tinereţea s-a încheiat de mult, dar printre amintirile accumulate între timp nu s-a păstrat nici una vie, şi de aceea trăieşti cu senzaţia că de tinereţe nu te desparte decât un zid subţire. Sunetele de dincolo răzbat cu claritate, însă nu mai există nici o cale de acces.
Pentru Honda, tinereţea se sfârşise odată cu moartea lui Kiyoaki Matsugae. Atunci, flacăra din inima lui se stinsese.
I se întâmpla chiar şi acum să răsfoiască jurnalul cu vise pe care i-l lăsase Kiyoaki, când obosea să tot scrie texte juridice în miez de noapte. Multe dintre cele scrise în jurnal păreau a fi doar ghicitori fără sens, însă printre ele se regăseau şi vise frumoase, care ascundeau prevestirea morţii tânărului. Visul în care spiritul lui Kiyoaki îşi privea propriul sicriu din lemn alb, aşezat în mijlocul camerei scăldate în lumina albăstruie a zorilor, avea să devină realitate după un an şi jumătate. În vis, fata cu fruntea înaltă care stătea aplecată peste sicriu, îndurerată, era cu siguranţă Satoko, însă Satoko cea în carne şi oase nu apăruse la înmormântare.
Se scurseseră de atunci optsprezece ani. În amintirile lui Honda, graniţa dintre vis şi realitate începuse să se şteargă. Singurul obiect concret pe care se putea bizui era jurnalul lui Kiyoaki, scris chiar de mâna acestuia şi în care se păstraseră, cernute ca grăunţele de aur din nisip, nu clipele reale din viaţa acestuia, ci visele sale.
Odată cu trecerea timpului, pentru Honda visele şi realitatea au început să capete aceeaşi valoare. Graniţa dintre ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce ar fi putut să se întâmple se subţia tot mai mult.
Pe măsură ce visele corodau realitatea, trecutul semăna tot mai mult cu viitorul.
Când era tânăr, realitatea era una singură, iar viitorul părea că se înfăţişează sub diferite forme; însă, cu cât înainta în vârstă, cu atât apăreau mai multe realităţi, iar trecutul lua un număr infinit de forme. Fiecare din acestea se lega de câte o realitate şi graniţa dintre cele două se contura tot mai vag. Amintirile unor astfel de realităţi atât de schimbătoare deveniseră doar o nouă dimensiune a visului.
Pe de o parte, îşi amintea cu greu numele persoanelor întâlnite abia cu o zi înainte. Pe de altă parte, amintirea lui Kiyoaki rămăsese mereu proaspătă, aşa cum un coşmar avut într-o noapte se păstrează întipărit în minte mai viu decât imaginea străzii familiare pe care omul merge în dimineaţa următoare. După ce împlinise treizeci de ani, Honda începuse să uite numele oamenilor, unul după altul, aşa cum se cojesc bucăţile de vopsea de pe un zid. Realitatea pe care acele nume o semnificau devenise mai goală şi mai inutilă ca orice vis şi se stinsese treptat din viaţa lui de zi cu zi.
Honda simţea că viaţa nu-i va putea fi tulburată: orice s-ar petrece în lume, el avea să treacă totul prin sita riguroasă a sistemului juridic. Fără urmă de îndoială, aparţinea unei lumi unde domnea logica, singura mai certă decât visele şi realitatea.
Prin intermediul numeroaselor cazuri de care se ocupa, Honda era în permanent contact cu sentimentele violente ale oamenilor.
Deşi lui personal nu i se întâmplase niciodată, văzuse la o anumită categorie de oameni forţa malefică pe care o putea avea o trăire sufletească.
Să fi fost într-adevăr în siguranţă? Dacă stătea să se gândească, demult, un pericol care-l pândise din depărtare fusese distrus într-o străfulgerare de lumină. De atunci, la adăpost în armura lui de oţel, nu mai simţise o atracţie puternică pentru nimic.
Pericolul de demult, distrus până în temelii, fusese Kiyoaki. Pe vremuri îi plăcea să povestească despre anii petrecuţi împreună cu prietenul său, dar tinereţea, pentru un om ajuns la maturitate, nu este decât o etapă de imunizare. Iar acum avea treizeci şi opt de ani. O vârstă la care, în mod straniu, nu-i venea să spună că deja îşi trăise viaţa, dar nici nu era gata să accepte moartea tinereţii.
O vârstă la care experienţele trăite începeau să emane un iz fetid, iar bucuriile deveneau tot mai rare. O vârstă la care orice distracţie uşuratică îşi pierdea farmecul. Honda se dedicase trup şi suflet meseriei sale abstracte, iar aceasta îl ţinea la distanţă de orice sentimente prea puternice.
Când se întorcea acasă, înainte de a intra în birou să lucreze, cina împreună cu soţia sa. Nu avea o oră fixă. Dacă lucra acasă, luau masa pe la ora şase, însă în zilele în care mergea la tribunal şi rămânea să lucreze până seara, uneori se făcea chiar ora opt.
Dar acum, spre deosebire de vremea în care prezida audienţele preliminare, nu mai era trezit în toiul nopţii.
Oricât de târziu s-ar fi întors, Rie îl aştepta să ia masa împreună. Când se întâmpla să vină târziu, soţia se grăbea să încălzească mâncarea, iar Honda citea ziarul de seară, ascultând zgomotele pe care le făceau soţia şi slujnica trebăluind prin bucătărie. Pentru Honda, ora cinei era momentul cel mai plăcut din zi. Familia sa avea alt tipar pe atunci, însă şi-l amintea adesea pe tatăl său stand şi relaxându-se, seara. Pe nesimţite, ajunsese să-i semene.
Se deosebea totuşi de el prin faptul că-i lipsea acel aer nefiresc, solemn, specific oamenilor din Era Meiji 1. El nu avea copii faţă de care să se arate sever, iar familia sa păstra o ordine mult mai simplă şi mai firească.
Rie vorbea puţin, nu-şi contrazicea soţul niciodată şi nu era iscoditoare. Avea o uşoară nefrită şi uneori se umfla puţin la faţă; atunci folosea ceva mai mult fard şi, de aceea, ochii ei păreau mai stinşi.
Într-o seară de duminică de pe la jumătatea lunii mai, chipul lui Rie era iarăşi umflat. A doua zi Honda trebuia să meargă la tribunal; se apucase de lucru după-amiaza, gândindu-se că avea să termine până seara. Nedorind să se întrerupă din lucru pentru cină, îi spusese soţiei să-l aştepte cu masa, dar a reuşit să termine abia pe la ora opt. Era un lucru neobişnuit să ia masa atât de târziu în zilele când lucra acasă.
Honda nu avea gusturi prea rafinate, dar în lunga vreme petrecută în regiunea Kansai îşi dezvoltase un interes pentru ceramică şi-şi permitea micul lux de a folosi la mesele de zi cu zi veselă de calitate. Mânca din boluri de ceramică Ninsei, iar seara bea sake din ceşcuţe din porţelan de Awata lucrate de Maestrul Yohei al III-lea. Rie, la rândul său, prepara diverse delicatese, salată de peşte ayu cu sos de muştar, ţipar la grătar în stil Kantō sau dovleac de iarnă cu sos gros de kuzu2, străduindu-se să inventeze meniuri cât mai potrivite pentru sănătatea soţului ei, care-şi petrecea ziua întreagă aplecat la masa de scris.
Era sezonul în care focul din vasul cu jăratic şi sfârâitul apei din ceainic începeau să pară neplăcute.
- Cred că n-are nimic dacă beau un pic mai mult sake în seara asta... mi-am sacrificat ziua de duminică, dar am reuşit să termin treaba, a spus Honda, ca pentru sine.
- Ce bine că ai terminat! a răspuns Rie, în timp ce-i turna sake în ceşcuţă.
Mâna lui ţinând ceşcuţa şi a ei, turnând sake, se coordonau într-o armonie simplă şi firească, aproape jucăuşe, parcă legate cu un fir nevăzut. Rie nu era femeia care să tulbure asemenea armonie. Honda era sigur de asta, aşa cum era sigur de grădina cu magnolii în floare, care înmiresmau aerul serii.
Tot ceea ce-şi dorea se afla acolo, sub ochii lui şi la îndemână.
Prezenţa lor liniştită... era ceea ce izbutise să obţină, în decurs de douăzeci de ani, tânărul promiţător de odinioară. Demult, erau foarte puţine lucruri certe la care putea ajunge, dar, pentru că asta nu l-a înfuriat niciodată, toate i-au devenit accesibile.
După ce şi-a sorbit pe îndelete băutura, Honda a luat un bol cu orez aburind, în care străluceau voioase boabe verzi de mazăre, şi s-a pregătit să mănânce. Chiar atunci s-a auzit de afară băiatul cu ziarele, anunţând o ediţie specială. Honda a trimis-o pe slujnică să-i cumpere un exemplar. Avea paginile tăiate strâmb şi cerneala încă udă, se vedea clar graba cu care fusese tipărit. Ziarul dădea prima ştire despre Incidentul de la 15 Mai, anunţând că Prim-Ministrul Inukai fusese asasinat de către ofiţerii de marină.
- Şi asta doar la scurt timp după incidentul creat de Ketsu - meidan3, a oftat Honda.
Nu făcea parte dintre acei oameni care, negri la faţă de supărare, criticau vremurile în care trăiau. Se considera aparţinând unei lumi în care domnea claritatea, iar acum, fiindcă băuse, totul i se părea cu atât mai clar.
- Iarăşi ai să fii foarte ocupat, nu-i aşa? a spus Rie.
Honda a fost cuprins de milă şi afecţiune totodată, văzând cât de ignorantă era fiica unui judecător.
- Nu, de cazul ăsta se va ocupa Curtea Marţială.
Problema nu ţinea de jurisdicţia lui.
Note:
1 1868-1912.
2 Pueraria lobata, legumă cu conţinut bogat de amidon.
3 Lit. "Gruparea legământului de sânge", grupare politică de dreapta de la începutul Erei Shōwa.
Tinereţea s-a încheiat de mult, dar printre amintirile accumulate între timp nu s-a păstrat nici una vie, şi de aceea trăieşti cu senzaţia că de tinereţe nu te desparte decât un zid subţire. Sunetele de dincolo răzbat cu claritate, însă nu mai există nici o cale de acces.
Pentru Honda, tinereţea se sfârşise odată cu moartea lui Kiyoaki Matsugae. Atunci, flacăra din inima lui se stinsese.
I se întâmpla chiar şi acum să răsfoiască jurnalul cu vise pe care i-l lăsase Kiyoaki, când obosea să tot scrie texte juridice în miez de noapte. Multe dintre cele scrise în jurnal păreau a fi doar ghicitori fără sens, însă printre ele se regăseau şi vise frumoase, care ascundeau prevestirea morţii tânărului. Visul în care spiritul lui Kiyoaki îşi privea propriul sicriu din lemn alb, aşezat în mijlocul camerei scăldate în lumina albăstruie a zorilor, avea să devină realitate după un an şi jumătate. În vis, fata cu fruntea înaltă care stătea aplecată peste sicriu, îndurerată, era cu siguranţă Satoko, însă Satoko cea în carne şi oase nu apăruse la înmormântare.
Se scurseseră de atunci optsprezece ani. În amintirile lui Honda, graniţa dintre vis şi realitate începuse să se şteargă. Singurul obiect concret pe care se putea bizui era jurnalul lui Kiyoaki, scris chiar de mâna acestuia şi în care se păstraseră, cernute ca grăunţele de aur din nisip, nu clipele reale din viaţa acestuia, ci visele sale.
Odată cu trecerea timpului, pentru Honda visele şi realitatea au început să capete aceeaşi valoare. Graniţa dintre ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce ar fi putut să se întâmple se subţia tot mai mult.
Pe măsură ce visele corodau realitatea, trecutul semăna tot mai mult cu viitorul.
Când era tânăr, realitatea era una singură, iar viitorul părea că se înfăţişează sub diferite forme; însă, cu cât înainta în vârstă, cu atât apăreau mai multe realităţi, iar trecutul lua un număr infinit de forme. Fiecare din acestea se lega de câte o realitate şi graniţa dintre cele două se contura tot mai vag. Amintirile unor astfel de realităţi atât de schimbătoare deveniseră doar o nouă dimensiune a visului.
Pe de o parte, îşi amintea cu greu numele persoanelor întâlnite abia cu o zi înainte. Pe de altă parte, amintirea lui Kiyoaki rămăsese mereu proaspătă, aşa cum un coşmar avut într-o noapte se păstrează întipărit în minte mai viu decât imaginea străzii familiare pe care omul merge în dimineaţa următoare. După ce împlinise treizeci de ani, Honda începuse să uite numele oamenilor, unul după altul, aşa cum se cojesc bucăţile de vopsea de pe un zid. Realitatea pe care acele nume o semnificau devenise mai goală şi mai inutilă ca orice vis şi se stinsese treptat din viaţa lui de zi cu zi.
Honda simţea că viaţa nu-i va putea fi tulburată: orice s-ar petrece în lume, el avea să treacă totul prin sita riguroasă a sistemului juridic. Fără urmă de îndoială, aparţinea unei lumi unde domnea logica, singura mai certă decât visele şi realitatea.
Prin intermediul numeroaselor cazuri de care se ocupa, Honda era în permanent contact cu sentimentele violente ale oamenilor.
Deşi lui personal nu i se întâmplase niciodată, văzuse la o anumită categorie de oameni forţa malefică pe care o putea avea o trăire sufletească.
Să fi fost într-adevăr în siguranţă? Dacă stătea să se gândească, demult, un pericol care-l pândise din depărtare fusese distrus într-o străfulgerare de lumină. De atunci, la adăpost în armura lui de oţel, nu mai simţise o atracţie puternică pentru nimic.
Pericolul de demult, distrus până în temelii, fusese Kiyoaki. Pe vremuri îi plăcea să povestească despre anii petrecuţi împreună cu prietenul său, dar tinereţea, pentru un om ajuns la maturitate, nu este decât o etapă de imunizare. Iar acum avea treizeci şi opt de ani. O vârstă la care, în mod straniu, nu-i venea să spună că deja îşi trăise viaţa, dar nici nu era gata să accepte moartea tinereţii.
O vârstă la care experienţele trăite începeau să emane un iz fetid, iar bucuriile deveneau tot mai rare. O vârstă la care orice distracţie uşuratică îşi pierdea farmecul. Honda se dedicase trup şi suflet meseriei sale abstracte, iar aceasta îl ţinea la distanţă de orice sentimente prea puternice.
Când se întorcea acasă, înainte de a intra în birou să lucreze, cina împreună cu soţia sa. Nu avea o oră fixă. Dacă lucra acasă, luau masa pe la ora şase, însă în zilele în care mergea la tribunal şi rămânea să lucreze până seara, uneori se făcea chiar ora opt.
Dar acum, spre deosebire de vremea în care prezida audienţele preliminare, nu mai era trezit în toiul nopţii.
Oricât de târziu s-ar fi întors, Rie îl aştepta să ia masa împreună. Când se întâmpla să vină târziu, soţia se grăbea să încălzească mâncarea, iar Honda citea ziarul de seară, ascultând zgomotele pe care le făceau soţia şi slujnica trebăluind prin bucătărie. Pentru Honda, ora cinei era momentul cel mai plăcut din zi. Familia sa avea alt tipar pe atunci, însă şi-l amintea adesea pe tatăl său stand şi relaxându-se, seara. Pe nesimţite, ajunsese să-i semene.
Se deosebea totuşi de el prin faptul că-i lipsea acel aer nefiresc, solemn, specific oamenilor din Era Meiji 1. El nu avea copii faţă de care să se arate sever, iar familia sa păstra o ordine mult mai simplă şi mai firească.
Rie vorbea puţin, nu-şi contrazicea soţul niciodată şi nu era iscoditoare. Avea o uşoară nefrită şi uneori se umfla puţin la faţă; atunci folosea ceva mai mult fard şi, de aceea, ochii ei păreau mai stinşi.
Într-o seară de duminică de pe la jumătatea lunii mai, chipul lui Rie era iarăşi umflat. A doua zi Honda trebuia să meargă la tribunal; se apucase de lucru după-amiaza, gândindu-se că avea să termine până seara. Nedorind să se întrerupă din lucru pentru cină, îi spusese soţiei să-l aştepte cu masa, dar a reuşit să termine abia pe la ora opt. Era un lucru neobişnuit să ia masa atât de târziu în zilele când lucra acasă.
Honda nu avea gusturi prea rafinate, dar în lunga vreme petrecută în regiunea Kansai îşi dezvoltase un interes pentru ceramică şi-şi permitea micul lux de a folosi la mesele de zi cu zi veselă de calitate. Mânca din boluri de ceramică Ninsei, iar seara bea sake din ceşcuţe din porţelan de Awata lucrate de Maestrul Yohei al III-lea. Rie, la rândul său, prepara diverse delicatese, salată de peşte ayu cu sos de muştar, ţipar la grătar în stil Kantō sau dovleac de iarnă cu sos gros de kuzu2, străduindu-se să inventeze meniuri cât mai potrivite pentru sănătatea soţului ei, care-şi petrecea ziua întreagă aplecat la masa de scris.
Era sezonul în care focul din vasul cu jăratic şi sfârâitul apei din ceainic începeau să pară neplăcute.
- Cred că n-are nimic dacă beau un pic mai mult sake în seara asta... mi-am sacrificat ziua de duminică, dar am reuşit să termin treaba, a spus Honda, ca pentru sine.
- Ce bine că ai terminat! a răspuns Rie, în timp ce-i turna sake în ceşcuţă.
Mâna lui ţinând ceşcuţa şi a ei, turnând sake, se coordonau într-o armonie simplă şi firească, aproape jucăuşe, parcă legate cu un fir nevăzut. Rie nu era femeia care să tulbure asemenea armonie. Honda era sigur de asta, aşa cum era sigur de grădina cu magnolii în floare, care înmiresmau aerul serii.
Tot ceea ce-şi dorea se afla acolo, sub ochii lui şi la îndemână.
Prezenţa lor liniştită... era ceea ce izbutise să obţină, în decurs de douăzeci de ani, tânărul promiţător de odinioară. Demult, erau foarte puţine lucruri certe la care putea ajunge, dar, pentru că asta nu l-a înfuriat niciodată, toate i-au devenit accesibile.
După ce şi-a sorbit pe îndelete băutura, Honda a luat un bol cu orez aburind, în care străluceau voioase boabe verzi de mazăre, şi s-a pregătit să mănânce. Chiar atunci s-a auzit de afară băiatul cu ziarele, anunţând o ediţie specială. Honda a trimis-o pe slujnică să-i cumpere un exemplar. Avea paginile tăiate strâmb şi cerneala încă udă, se vedea clar graba cu care fusese tipărit. Ziarul dădea prima ştire despre Incidentul de la 15 Mai, anunţând că Prim-Ministrul Inukai fusese asasinat de către ofiţerii de marină.
- Şi asta doar la scurt timp după incidentul creat de Ketsu - meidan3, a oftat Honda.
Nu făcea parte dintre acei oameni care, negri la faţă de supărare, criticau vremurile în care trăiau. Se considera aparţinând unei lumi în care domnea claritatea, iar acum, fiindcă băuse, totul i se părea cu atât mai clar.
- Iarăşi ai să fii foarte ocupat, nu-i aşa? a spus Rie.
Honda a fost cuprins de milă şi afecţiune totodată, văzând cât de ignorantă era fiica unui judecător.
- Nu, de cazul ăsta se va ocupa Curtea Marţială.
Problema nu ţinea de jurisdicţia lui.
Note:
1 1868-1912.
2 Pueraria lobata, legumă cu conţinut bogat de amidon.
3 Lit. "Gruparea legământului de sânge", grupare politică de dreapta de la începutul Erei Shōwa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu