Orele îndepărtate

 

Orele îndepărtate
Kate Morton
Traducere din engleză şi note de Sînziana Dragoş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, audiind apoi un curs despre Shakespeare la Royal Academy of Dramatic Art din capitala britanică. Dar nu actoria avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul.

A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene.

Primul ei roman, Casa de la Riverton (The House at Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte de ficţiune a anului 2007 în Marea Britanie, iar de New York Times drept una dintre cele mai bine vândute cărţi ale anului 2008 în SUA. Cel de-al doilea roman, Grădina uitată (The Forgotten Garden, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului.

În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, Orele îndepărtate (The Distant Hours), care se bucură de acelaşi succes, ajungând pe primul loc în topul bestsellerurilor din Spania şi pe locul al doilea în Marea Britanie şi Norvegia. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de casa de filme a lui Clint Eastwood.

Fiecare dintre aceste trei bestselleruri internaţionale ale lui Kate Morton a câştigat Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year. Cel mai recent roman al ei, The Secret Keeper, publicat spre finele lui 2012, a fost recompensat cu American Library Association Award 2013, Women's Fiction Category.

*****

O scrisoare care ajunge la destinatar la câteva zeci de ani după ce fusese trimisă bulversează existenţa unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionată, descoperă astfel un mister surprinzător legat de mama ei, Meredith, care implică un castel plin de secrete - Milderhurst, un autor celebru - Raymond Blythe, şi pe cele trei fiice ale acestuia - Percy, Saffy şi Juniper. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Meredith este evacuată, alături de alţi copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai bună prietenă a lui Juniper. Dar castelul, deşi aparent un loc minunat, înconjurat de o grădină fabuloasă, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuieşte, pentru ca fiica ei, Edie, să le descopere ani mai târziu. Poveşti despre trădare, întâmplări dramatice, iubiri nefericite alcătuiesc un labirint periculos în care Edie e pe cale să se rătăcească, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumătate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele întunecate şi întortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai ştiu însă toate poveştile de demult, şi Edie nu trebuie decât să le asculte pentru a le desluşi.

Bestseller internaţional aflat în topurile de vânzări ale publicaţiilor New York Times, Sunday Times şi Die Zeit.

Din primele ei trei romane publicate, Casa de la Riverton, Grădina uitată şi Orele îndepãrtate, scriitoarea australiană Kate Morton a vândut peste 8.000.000 de exemplare în peste 40 de ţări.

Când ajunge la castelul Milderhurst tânăra Edie Burchill ştie doar că aici s-a refugiat mama ei în urmă cu cinci decenii, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Când în scenă intră însă surorile Blythe, şi mai ales excentrica Juniper, dar şi o carte a cărei istorie camuflează de fapt teribile secrete de familie, viaţa ei va lua o întorsătură neaşteptată. Poveşti de dragoste, trădări şi mistere ce par de nedescifrat alcătuiesc un puzzle în care trecutul şi prezentul se întâlnesc, făcând să se audă şoaptele orelor îndepărtate.

"În tradiţia romanului gotic, cu o extraordinară calitate cinematografică şi personaje perfect conturate, care dezvăluie mereu noi secrete, povestea complexă a lui Kate Morton se citeşte pe îndelete şi îşi ţine cititorul în priză până la capăt." (Library Journal)

"Orele îndepărtate e dovada că autoarea a trecut la un nou nivel al scriiturii sale. Ea reuşeşte să creeze o atmosferă de suspans fabuloasă... Un adevărat regal pentru iubitorii de ficţiune istorică." (Washington Post)

"Romanul îi conduce pe cititori într-o lume fascinantă în care pasionaţii de Charlotte şi Emily Brontë, de Lewis Caroll şi de Ian McEwan se vor simţi ca acasă. O poveste ale cărei secrete aşteaptă să fie dezvăluite." (Bookseller & Publisher)

"Un castel în ruină, două surori gemene în vârstă care-ţi dau fiori, o scrisoare demult dispărută: Kate Morton combină impecabil elementele esenţiale ale unei poveşti pline de mister şi romantism." (Entertainment Weekly)

Fragment

Şşşşt... Îl auzi?

Copacii îl simt. Ei sunt primii care ştiu că se apropie.

Ascultă-i! Copacii pădurii întunecate şi adânci îşi tremură şi-şi scutură frunzele asemenea aşchiilor pergamentoase de argint bătut, vântul viclean se furişează printre vârfurile lor, şoptind că va începe curând.

Copacii ştiu prea bine, căci sunt bătrâni şi au văzut multe.

E o noapte fără lună.

E o noapte fără lună când se iveşte Omul Noroaielor. Noaptea şi-a pus o pereche de mănuşi fine, de piele, a întins un văl negru peste întreg ţinutul: un vicleşug, o vrajă sub care totul să se cufunde în somn fără vise.

E întuneric, dar nu beznă, căci totul în jur păstrează nuanţe, şi tonuri, şi contururi. Uite: vălătucii aspri ai codrului îngrămădit, întinderile peticite ale câmpului, noroiul şanţului de apărare, ca o melasă netedă. Şi totuşi... Doar dacă nu eşti foarte atent ai putea să nu bagi de seamă că s-a mişcat ceva tocmai acolo unde nu te-ai fi aşteptat. Dar chiar eşti norocos. Căci nu s-a mai întâmplat ca cineva să apuce să-l vadă pe Omul Noroaielor şi să rămână în viaţă pentru a povesti cum a fost.

Uite-acolo! Şanţul de apărare negru şi întins, năpădit de noroi, nu mai e neted. Pare că se ridică o gâlmă, acolo, unde i se lărgesc malurile, o umflătură ce tot creşte, cu un tremur vălurit, ca o părere...

Dar ţi-ai abătut privirile, şi bine ai făcut! Căci astfel de privelişti nu sunt pentru unii ca tine. Mai bine să ne-ndreptăm atenţia spre castel, căci şi acolo se mişcă ceva.

Acolo, sus, în turn.

Priveşte cu băgare de seamă şi-ai să vezi.

O tânără fată îşi dă aşternutul deoparte. Fusese demult aşezată la culcare, doica sforăie uşurel în încăperea de alături, visând săpunuri parfumate, şi crini, şi carafe mari de lapte cald şi proaspăt. Ceva a trezit-o pe copilă; se ridică pe furiş în capul oaselor, o ia tiptil peste aşternuturile albe şi scrobite şi-şi lasă tălpile mici şi palide, una lângă alta, pe podelele de lemn.

Afară nu e lună să-i atragă privirile sau să o lumineze, şi totuşi ceva o cheamă la fereastră. Geamul e rece, simte că o străbate aerul îngheţat al nopţii când se caţără pe biblioteca joasă şi se aşază deasupra raftului cu cărţile favorite ale copilăriei, uitate de-acum, victime ale grabei ei de a creşte mare şi de a-şi lua zborul. Îşi trage cămaşa de noapte peste pulpele palide şi-şi sprijină obrazul în căuşul unde i se adună genunchii albi.

Afară e lumea, oameni care umblă de colo-colo, asemenea păpuşilor din ceasurile mecanice.

Într-o bună zi o să o vadă cu ochii ei. Oricâte zăvoare ar avea castelul acesta şi oricâte ferecături la ferestre, ele sunt menite să-l ţină pe celălalt la distanţă, nu pe ea captivă înăuntru.

Celălalt! Auzise o mulţime de poveşti despre el. E doar o închipuire. O poveste de demult, urma unor zăvoare şi ferecături ale vremurilor când lumea credea în astfel de lucruri. Şoapte despre monştrii care stau la pândă în şanţul de apărare dimprejurul castelului ca să răpească fecioarele neprihănite. Un om căruia i s-a făcut cândva o mare nedreptate şi caută mereu să se răzbune.

Dar tânăra copilă - care s-ar încrunta să ştie că este descrisă astfel - nu se mai lasă tulburată de monştrii copilăriei şi de basmele cu zâne. E nerăbdătoare, e o fată modernă şi matură şi arde de nerăbdare să scape de acolo. Fereastra asta, castelul ăsta nu-i mai sunt de ajuns, dar, până una alta, e tot ce are, aşa că rămâne ursuză, cu privirea pierdută prin geam.

În depărtare, satul e cufundat într-un somn adânc printre încreţiturile dintre dealuri. Se-aude fluieratul monoton şi pierdut al unui tren, ultimul din noaptea aceea, ca un strigăt singuratic fără răspuns, iar impiegatul, cu chipiul lui de postav tare, dă fuga să tragă macazul. În pădurile din preajmă, un braconier îşi ocheşte prada, gândindu-se cum să ajungă mai iute în patul de acasă, în vreme ce la marginea satului plânge un prunc abia născut, într-o colibă cu pereţii scorojiţi.

Întâmplări absolut fireşti într-o lume unde totul are un rost. Unde vezi lucruri care există sau îţi lipsesc cele ce nu sunt. O lume foarte diferită de cea în care s-a pomenit fata.

Căci jos, la poale, mult mai aproape decât s-a întins privirea ei, se întâmplă ceva.

Şanţul de apărare cu apă din jurul castelului începe să răsufle. Adânc scufundată în nămol, inima omului îngropat se zbate jilav. Un zgomot înfundat, asemenea şuieratului de vânt, răzbate din adâncuri şi se ridică şovăind la suprafaţă. Fata îl aude, mai bine zis îl simte, căci temelia castelului e adânc înrădăcinată în nămol, şi şuierul se strecoară printre pietre, străbătând în sus pe ziduri, etaj după etaj, ajungând pe nesimţite la biblioteca pe care stă ea. O carte mult iubită cândva se rostogoleşte pe podea şi fata din turn tresare.

Omul Noroaielor deschide un ochi. Larg, îl mişcă iute într-o parte şi alta. S-o fi gândind chiar atunci la familia lui pierdută? La femeia lui micuţă şi frumoasă şi la pruncii dolofani şi albi ca laptele pe care i-a lăsat în urmă? Sau gândurile îl poartă mult mai departe, în copilărie, când alerga pe câmpurile pline de paie lungi şi palide cu fratele lui? Sau îi zboară, poate, la cealaltă femeie, cea care l-a iubit înainte de moarte? Ale cărei linguşeli, ochi dulci şi încăpăţânare de a nu fi respinsă l-au costat totul...

Ceva se schimbă. Fata simte şi se înfioară. Atinge cu mâna fereastra îngheţată, lăsând o urmă în formă de stea pe geamul aburit. E ceasul vrăjilor, deşi ea nu ştie să-l numească aşa. Nu mai e nimeni să o ajute acum. Trenul a plecat, braconierul e în aşternut, lângă nevastă, până şi pruncul a amuţit, renunţând să mai încerce să spună întregii lumi tot ceea ce ştie. La castel, doar fata de la geam mai e trează. Doica nu mai sforăie, iar răsuflarea ei e acum atât de uşoară, că parcă ar fi înţepenită. Până şi păsările din pădurea din jurul castelului au amuţit, cu capul vârât sub aripile tremurătoare, cu ochii strâns pecetluiţi cu fire subţiri şi întunecate, să nu vadă ceea ce ştiu că are să se întâmple.

Doar fata mai e trează, omul se trezeşte la viaţă în nămol. Inima îi zvâcneşte, mai tare acum, căci i-a venit sorocul şi nu va dura prea mult. Îşi răsuceşte încheieturile mâinilor, gleznele şi se ridică din culcuşul lui înnămolit.

Nu te uita! Te rog, fereşte-ţi privirile, să nu-l vezi cum iese la suprafaţă, cum se târăşte din şanţ, se ridică pe malul întunecat şi, îmbibat de apă, îşi ridică braţele şi trage aer în piept. Îşi aminteşte cum e să respiri, să iubeşti şi să te doară.

Uită-te mai bine la norii de furtună. Îi vezi cum se apropie chiar şi pe întuneric. Un bubuit de nori încrâncenaţi, rostogolindu-se, frământându-se, până ajung deasupra castelului. Oare Omul Noroaielor aduce furtuna sau furtuna îl aduce pe el? Nimeni nu are de unde să ştie.

În alcov, fata îşi înclină capul, pe când primii stropi nehotărâţi de ploaie se izbesc de geam şi-i ating mâna. Fusese o zi frumoasă, nu prea caldă, iar seara fusese răcoare. Nici vorbă de ploaie. A doua zi dimineaţă, lumea o să se mire de pământul îmbibat de apă, o să se scarpine în cap şi o să zâmbească spunându-şi: "Ia te uită! Când te gândeşti că am dormit tun şi n-am auzit nimic!"

Dar ce se vede acolo? O umbră se caţără pe zidul turnului. Urcă repede, agil, cu o forţă incredibilă, căci nici o fiinţă omenească n-ar putea săvârşi o astfel de faptă.

Ajunge la fereastra fetei. Acum sunt faţă în faţă. Ea îl zăreşte prin geamul aburit, prin ploaia care curge şiroaie, o creatură înnămolită, monstruoasă. Deschide gura să ţipe, să strige după ajutor, dar în clipa aceea totul se schimbă.

Sub ochii ei, omul se preface... prin straturi de nămol, prin generaţii de întuneric şi mânie şi obidă, iese la iveală chipul omenesc. Un chip de tânăr, un chip uitat, frumos, plin de dor şi tristeţe. Iar ea întinde mâna, fără să stea pe gânduri, să deschidă fereastra, să-l ia înăuntru, să-l ferească de ploaie.

Adevărata poveste a Omului Noroaielor, Prolog, Raymond Blythe

PARTEA ÎNTÂI
O scrisoare pierdută ajunge la destinatar
1992

Totul a început cu o scrisoare. O scrisoare de mult rătăcită, care a aşteptat o jumătate de secol într-un sac de poştă uitat în podul întunecat al unei case oarecare din Bermondsey. Câteodată mă mai gândesc la sacul acela de poştă: la sutele de scrisori de dragoste, bonuri de băcănie, felicitări de zile de naştere, scrisori de la copii către părinţi, toate de-a valma, fremătând de gânduri zădărnicite care şuşotesc pe întuneric. Aşteptând la nesfârşit să vină cineva care să-şi dea seama că ele sunt acolo. Căci se spune, cum bine ştiţi, că orice scrisoare îşi caută cititorul, că, mai devreme sau mai târziu, fie că ne place sau nu, cuvintele ştiu cum să iasă la lumină, să scoată la iveală tot felul de taine.

Scuzaţi-mă, dar devin prea romantică! E un obicei căpătat în vremurile când citeam la lumina lanternei romane din secolul al nouăsprezecelea când părinţii mei credeau că dorm de mult. Ceea ce vreau să spun e că, dacă Arthur Tydell ar fi fost ceva mai responsabil şi dacă nu ar fi dat peste cap prea multe pahare de grog cu rom în seara aceea de Ajun şi nu ar fi mers acasă unde a adormit buştean, în loc să termine de dus scrisorile la destinaţie, dacă sacul de poştă nu ar fi fost pus bine în pod şi ţinut ascuns acolo mai bine de cincizeci de ani, până la moartea lui, când a dat peste el una din fiicele lui şi a anunţat ziarul Daily Mail, totul ar fi fost altfel... pentru mama, pentru mine şi mai ales pentru Juniper Blythe.

Dumneavoastră citiţi despre asta cu siguranţă la mult timp după această întâmplare; a apărut în toate ziarele, la ştirile de la televizor. Canalul 4 a făcut chiar şi o emisiune la care i-a invitat pe unii dintre destinatari să vorbească despre scrisori, despre acele voci din trecut care ne iau prin surprindere. O femeie al cărei iubit fusese pilot în armata britanică, un bărbat cu o felicitare pe care i-o trimisese de ziua lui de naştere fiul lui evacuat, un băieţel care fusese ucis de o bucată de obuz o săptămână mai târziu. Mi s-a părut că a fost un program foarte reuşit: emoţionant pe alocuri, cu poveşti vesele şi triste, intercalate cu filmări din timpul războiului. Chiar am plâns de câteva ori, dar asta nu are vreo importanţă, căci eu plâng destul de uşor.

Mama nu s-a dus la emisiunea aceea. Producătorul a căutat-o şi a întrebat-o dacă era ceva special în scrisoarea aceea despre care ar dori să povestească întregii naţiuni, dar ea a spus că nu, era doar un bon vechi, obişnuit, de haine comandate de la un magazin care nu mai funcţiona de mult. Dar nu era adevărat. Ştiu asta pentru că eram de faţă când a sosit. I-am văzut reacţia la scrisoarea pierdută şi nu a fost deloc ceva obişnuit.

Era într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui februarie, când iarna nu se lăsa dusă deloc, rondurile de flori erau îngheţate, iar eu venisem să o ajut să facă friptura de duminică. Fac asta uneori pentru că le place părinţilor mei, deşi sunt vegetariană şi ştiu că, la un moment dat, în timpul mesei, mama va începe să devină îngrijorată, apoi tot mai nervoasă, până când, în cele din urmă, se va porni să reverse statistici despre proteine şi anemii.

Curăţam cartofi în chiuvetă când s-a auzit scrisoarea căzând prin tăietura din uşă. De obicei poştaşul nu vine duminica, aşa că asta ar fi trebuit să ne dea de gândit, dar atunci nu s-a întâmplat aşa. Eu eram prea preocupată cum să fac să le spun părinţilor mei că m-am despărţit de Jamie. Trecuseră două luni de când se întâmplase şi eram conştientă că trebuia să le spun până la urmă, dar, cu cât întârziam să rostesc cuvintele, cu atât se pietrificau mai tare. Şi aveam motive întemeiate să tac: părinţilor mei nu le plăcuse Jamie niciodată şi suportase greu orice tulburare, iar mama avea să se îngrijoreze încă şi mai mult dacă ar fi aflat că locuiesc singură în apartament. Şi cel mai groază îmi era de inevitabila discuţie stânjenitoare care avea să urmeze după ce le spuneam. Să văd mai întâi uimirea, apoi spaima şi, în fine, resemnarea perindându-se pe chipul mamei, pe măsură ce îşi dădea seama că obligaţiile ei materne îi cereau să ofere un fel de consolare... Dar să ne întoarcem la scrisoare. La sunetul unui obiect care cade uşor prin gura cutiei poştale.
- Edie, te duci tu să vezi ce e?

Asta era mama (iar Edie sunt eu, scuzaţi-mă, trebuia să vă fi spus mai devreme). Şi mi-a arătat cu capul spre uşa de la intrare, gesticulând cu mâna care nu era înfiptă în mădularele puiului.

Am lăsat cartoful în chiuvetă, m-am şters pe mâini cu prosopul de bucătărie şi m-am dus să aduc corespondenţa. Nu era decât o singură scrisoare pe ştergătorul de la uşă: era un plic oficial al poştei pe care scria că este o "corespondenţă redirecţionată". I-am citit mamei ce scria pe etichetă în timp ce mă îndreptam înapoi spre bucătărie.

Ea terminase de umplut puiul şi se ştergea pe mâini. Mi-a luat scrisoarea din mâini încruntându-se uşor, mai mult din obicei decât dintr-un motiv anume, şi şi-a luat ochelarii înfipţi în ananasul din fructieră. Şi-a trecut iute privirea peste eticheta poştei şi a început să rupă plicul, ridicând din sprâncene.

Eu mă întorsesem deja la cartofii mei, o treabă evident mai atrăgătoare decât să mă uit la mama cum îşi deschide scrisoarea, aşa că îmi pare rău să mărturisesc că nu i-am văzut faţa când a scos plicul mai mic din cel mare, când şi-a dat seama cât de neobişnuită şi fragilă era hârtia şi cât de vechi timbrul, când a întors plicul să vadă numele scris pe spate. Dar mi-am imaginat de multe ori, de atunci încolo, cum i-a pierit culoarea din obraji, cum au început să-i tremure degetele, încât i-a luat destul timp să rupă plicul.

Ceea ce nu trebuie să-mi imaginez însă e sunetul pe care l-a scos. Horcăitul acela oribil, gutural, urmat de o serie de suspine ascuţite care au umplut bucătăria şi m-au făcut să scap curăţitorul de cartofi şi să mă tai la deget.
- Ce-i, mamă?

M-am dus la ea şi am cuprins-o pe după umeri, cu grijă să nu-i murdăresc rochia de sânge. Dar nu mi-a spus nimic. Nu putea, după cum mi-a spus mai târziu. Rămăsese înţepenită, cu lacrimile curgându-i pe obraji, strângând pliculeţul ciudat la piept, cu hârtia lui atât de subţire că puteam vedea colţul scrisorii împăturite înăuntru. Apoi a dispărut sus, în dormitor, spunându-mi grăbită ce să fac cu pasărea, cu cartofii, cu cuptorul.


În absenţa ei, bucătăria s-a lăsat năpădită de o tăcere îmbufnată şi eu am rămas liniştită, mişcându-mă încet ca să nu o risipesc. Mama mea nu plânge de obicei, dar momentul acela - tulburarea ei şi şocul pe care l-a avut - mi s-a părut ciudat de familiar, de parcă mai trăisem asta cândva. După cincisprezece minute în care am curăţat cartofi, mirându-mă de la cine ar fi putut fi acea scrisoare şi întrebându-mă ce să fac mai departe, m-am dus în cele din urmă şi-am ciocănit la uşa ei, întrebând-o dacă nu voia un ceai. Îşi revenise de-acum şi ne-am aşezat una în faţa celeilalte la măsuţa din bucătărie acoperită cu placă de ardezie. Pe când eu mă prefăceam că nu-mi dădeam seama că plânsese, a început să-mi spună despre conţinutul plicului.
- E o scrisoare de la o persoană pe care am cunoscut-o de mult, când aveam vreo doisprezece, treisprezece ani.

Mi-a venit atunci în minte, ca prin ceaţă, imaginea unei fotografii care stătuse pe noptiera bunicii când era foarte bătrână şi trăgea să moară. Trei copii, dintre care cel mai mic era mama: o fetiţă cu părul scurt şi închis la culoare, cocoţată pe ceva în fundal. Ce ciudat! Stătusem la bunica de sute de ori, dar îmi era imposibil să-mi aduc aminte trăsăturile fetiţei aceleia. Poate că nouă, copiilor, nu ne pasă de fapt cum au fost părinţii noştri înainte de a ne naşte noi, sau ne interesează doar dacă se întâmplă ceva anume care să aibă vreo legătură cu trecutul. Aşa că am continuat să-mi sorb ceaiul, aşteptând ca mama să vorbească mai departe.
- Nu cred că ţi-am povestit vreodată ceva despre vremea aceea, nu-i aşa? Era pe vremea războiului, cel de-al Doilea Război Mondial. Erau vremuri cumplite, un haos total, atât de multe s-au stricat atunci. Părea că... a continuat ea oftând, ei bine, părea că lumea n-o să mai revină niciodată la normal. De parcă ar fi deraiat de pe şine şi nimic nu o mai putea îndrepta la loc.

Şi-a strâns palmele în jurul cănii aburinde şi a rămas cu privirile pierdute deasupra ei.
- Familia mea - mami, tati, Rita, Ed şi cu mine - locuiam într-o căsuţă pe strada Barlow, în zona Elephant and Castle şi, a doua zi după izbucnirea războiului, ne-au adunat de la şcoală, ne-au dus la gară şi ne-au urcat în tren. N-o să uit cât oi trăi: toţi purtam ecusoane cu numele scrise pe ele, cu măşti de gaze şi ne duceam bocceluţele, iar mamele noastre, care se răzgândiseră, pesemne, veneau în goană pe drumul spre gară, strigând paznicilor să le dea drumul copiilor lor, ca mai apoi să strige la copiii mai mari să aibă grijă de cei mici, să nu-i scape din ochi.

S-a oprit o clipă, muşcându-şi buza de jos, de parcă ar fi retrăit scena în minte.
- Cred că erai foarte înspăimântată, am spus eu încetişor.

Noi nu suntem prea sentimentali, în familia noastră, altminteri aş fi întins mâinile să i le cuprind pe ale ei.
- Sigur că am fost, la început.

Şi-a scos ochelarii şi s-a frecat la ochi. Fără ochelari, avea o privire vulnerabilă, abătută, asemenea unui mic animal nocturn zăpăcit de lumina zilei. Aşa că m-am bucurat când şi i-a pus la loc şi a continuat.
- Nu mai plecasem de-acasă niciodată, nu mai petrecusem nici o noapte departe de mama, dar îi aveam pe fratele şi pe sora mea mai mare şi, pe măsură ce trecea timpul şi unul dintre profesori ne-a împărţit batoane de ciocolată, ne-a mai venit inima la loc şi-am luat-o ca pe o mare aventură. Îţi dai seama?!? Tocmai izbucnise războiul, iar noi intonam cântece, mâncam pere din compot şi ne uitam pe fereastră, jucându-ne de-a telefonul fără fir. Copiii sunt foarte puternici, să ştii, chiar nesimţiţi câteodată. Am ajuns în cele din urmă într-un oraş numit Cranbrook, unde ne-au împărţit în grupuri şi ne-au urcat în autobuze diferite. Cel în care am nimerit eu, cu Ed şi cu Rita ne-a dus în satul Milderhurst. Şi-acolo ne-au încolonat şi ne-au dus într-o sală mare, unde ne aştepta un grup de femei din partea locului, cu nişte zâmbete forţate largi pe buze, cu liste în mână. Ne-au pus să stăm în picioare, pe rânduri printre care umblau oameni care ne alegeau.

Cei dintâi au fost aleşi cei mici, mai ales cei drăguţi. Cred că lumea îşi imagina că aveau să le dea mai puţină bătaie de cap, că n-ar fi avut atâtea ifose de londonezi. Dar s-au lămurit ei repede, a zâmbit ea într-o parte. Pe fratele meu l-au luat mai întâi, era un băiat zdravăn, înalt pentru vârsta lui, iar ţăranii aveau mare nevoie de ajutor. După aceea au luat-o şi pe Rita, împreună cu colega ei de clasă.

Ei, asta era. Am întins mâna şi am mângâiat-o pe a ei.
- Vai, mami!
- N-are importanţă! a spus ea, trăgându-şi mâna şi bătându-mă uşor peste degete. Dar n-am rămas nici eu chiar la urmă. Mai erau câţiva, un băieţel cu o boală cumplită de piele, nu ştiu ce s-o fi ales de el, dar rămăsese încă în mijlocul sălii când am plecat eu. Ştii, mult timp după aceea, ani şi ani de-a rândul, mă străduiam să cumpăr fructele lovite pe care puneam prima dată mâna la piaţă. Nu puteam să le iau, să le cercetez pe toate feţele şi să le pun înapoi la loc dacă nu-mi plăceau.
- Dar te-a ales şi pe tine cineva până la urmă, nu?
- Da, m-a ales şi pe mine, în cele din urmă, a spus ea, cu voce atât de joasă, făcându-şi de lucru cu ceva în poală, încât a trebuit să mă aplec spre ea ca s-o aud. A venit târziu. Sala era aproape goală, majoritatea copiilor plecaseră şi doamnele de la Serviciul Femeilor Voluntare strângeau ceştile de ceai. Eu începusem să plâng un pic, dar foarte discret. Apoi, dintr-odată, când şi-a făcut ea apariţia, sala întreagă, aerul din jur, părea că s-a schimbat.
- Cum aşa? am întrebat eu, strâmbând din nas, gândindu-mă la scena aceea din Carrie când se schimbă reflectoarele.
- E greu de explicat. Ai întâlnit vreodată pe cineva care creează o atmosferă când intră undeva?

Poate... am ridicat din umeri, nesigură. Prietena mea Sarah are obiceiul să facă lumea să întoarcă capul după ea oriunde se duce, nu e chiar un fenomen atmosferic, dar cam aşa ceva...
- Nu, sigur că nu ai întâlnit. Sună prosteşte când o spui aşa! Ceea ce vreau să zic e că era atât de diferită de alţi oameni, avea ceva mai mult... nu ştiu cum să spun. Mai mult. Era frumoasă într-un fel ciudat, cu părul lung, ochii mari, destul de sălbatică, dar nu asta o făcea să pară altfel. La vremea aceea, în septembrie 1939, nu avea decât şaptesprezece ani, dar toate celelalte femei păreau că se pleacă dinaintea ei când a apărut.
- Din respect?
- Da, ăsta e cuvântul, respect. Erau surprinse să o vadă şi nu ştiau cum să se poarte. În cele din urmă, una dintre ele i s-a adresat întrebând-o cu ce îi poate fi de folos, dar fata şi-a fluturat degetele lungi şi le-a anunţat că a venit să îşi ia copilul ei evacuat. Chiar aşa a zis: copilul ei, nu un copil evacuat. Şi s-a îndreptat apoi ţintă spre locul unde mă aşezasem eu pe podea. "Cum te cheamă?" m-a întrebat şi, după ce i-am spus, mi-a zâmbit şi-a zis că trebuie să fiu tare obosită după un drum atât de lung. "N-ai vrea să vii să stai la mine?", iar eu am încuviinţat din cap, sau aşa cred că am făcut, căci ea s-a întors către femeia cea mai autoritară de acolo, cea cu lista în mână, şi i-a spus că o să mă ia la ea acasă.
- Şi cum o chema?
- Blythe, a răspuns mama, abia oprindu-şi un fior imperceptibil. Juniper Blythe.
- Şi scrisoarea asta e de la ea?

Mama a dat din cap.
- Apoi m-a condus la cea mai elegantă maşină pe care o văzusem până atunci şi am pornit spre casa unde locuia cu surorile ei. Am trecut printre nişte porţi mari de fier, pe o alee şerpuită până când am ajuns dinaintea unei clădiri enorme de piatră, înconjurată de o pădure deasă: castelul Milderhurst.

Numele părea rupt dintr-un roman gotic şi am tresărit, amintindu-mi suspinul mamei când citea numele şi adresa expeditorului de pe spatele plicului. Mai auzisem poveşti despre copii evacuaţi, despre unele întâmplări de pe vremea aceea, aşa că am întrebat-o fără suflare:
- Era lugubru?
- O, nu, nicidecum. Dimpotrivă!
- Dar scrisoarea asta...? Te-a făcut să...
- Scrisoarea a fost o surpriză, asta-i tot. O amintire dintr-un trecut foarte îndepărtat.

A tăcut, şi gândul mi-a zburat la cât de cumplită trebuie să fi fost evacuarea, cât de înspăimântătoare, cât de straniu trebuie să fi fost pentru un copil să fie trimis într-un loc necunoscut, unde totul era atât de diferit. Îmi aduceam aminte de propriile mele experienţe din copilărie, de groaza de a fi azvârlită în situaţii noi, care te vlăguiau de-a dreptul, de legăturile excesive, născute din necesitate, faţă de clădiri, de adulţi înţelegători, de prieteni deosebiţi, pentru a putea supravieţui. Gândul la acele prietenii stăruitoare m-a făcut să o întreb:
- Dar mamă te-ai întors vreodată la Milderhurst, după război?
- Sigur că nu, de ce m-aş mai fi întors? mi-a răspuns, privindu-mă uimită.
- Ştiu şi eu? Aşa, să-i mai vezi, să-i saluţi. Să-ţi vezi prietena.
- Nu, a repetat ea convinsă. Aveam propria mea familie la Londra, mama avea nevoie de mine şi, pe deasupra, era atâta treabă de făcut, de curăţat peste tot după război. Viaţa adevărată şi-a urmat cursul.

Şi cu asta am ştiut că vălul atât de cunoscut de tăcere s-a lăsat din nou între noi, iar confesiunea a luat sfârşit.


Nici nu am mai făcut friptura, în cele din urmă. Mama a spus că nu mai avea chef de ea şi m-a întrebat dacă m-ar supăra să mâncăm altceva. Mi s-a părut nepoliticos din partea mea să-i amintesc că eu oricum nu mâncam carne şi că prezenţa mea acolo nu era decât din datorie filială, aşa că i-am răspuns că era bine şi aşa şi i-am propus să se întindă puţin. A fost de acord şi, în timp ce-mi strângeam lucrurile, înghiţea deja două tablete de paracetamol, amintindu-mi să îmi trag căciula peste urechi în vântul de afară.

În tot acest timp, tata dormise dus. E mai în vârstă decât mama şi se pensionase cu câteva luni în urmă. Asta nu-i prea pria: în timpul săptămânii bântuia prin casă, căutând ceva de curăţat sau de reparat, înnebunind-o pe mama, iar sâmbăta şi-o petrecea în fotoliu. Dreptul divin al bărbatului casei, spune el oricui e dispus să-l asculte.

L-am sărutat iute pe obraz şi am ieşit din casă, luând în piept aerul rece, îndreptându-mă spre metrou, obosită, oarecum înspăimântată şi abătută să mă întorc singură în apartamentul îngrozitor de scump pe care îl împărţisem cu Jamie până de curând. Doar când am ajuns pe undeva între High Street Kensington şi Notting Hill mi-am dat seama că mama nu-mi spusese ce spunea în scrisoarea aceea.

Limpezirea unei amintiri

Acum, când aştern toate acestea pe hârtie, sunt un pic dezamăgită de felul în care am reacţionat atunci. Toţi suntem mai deştepţi, cu mintea de pe urmă, şi e uşor să mă întreb de ce nu m-am dus să caut, mai ales că acum ştiu ce puteam găsi. Şi nu sunt chiar atât de netoată. Peste câteva zile, m-am întâlnit cu mama în oraş să bem un ceai şi, deşi n-am apucat să-i pomenesc despre schimbările din viaţa mea, am întrebat-o despre conţinutul scrisorii. Ea a schimbat vorba, spunând că nu era nimic important, un simplu salut şi că a reacţionat aşa din pricina surprizei, nu din alt motiv. Nu ştiam pe atunci că mama poate minţi aşa de bine, dac-aş fi ştiut aş fi avut motive să mă îndoiesc de ea, să o iscodesc mai departe sau să-i observ mai îndeaproape limbajul corpului. Nu ţi-ar fi trecut prin cap, nu-i aşa? De obicei crezi ce-ţi spun oamenii, mai ales persoanele pe care le cunoşti bine, cei din familie, cei în care ai încredere. Sau aşa fac eu, cel puţin. Sau, mai bine spus, aşa am făcut.

O vreme am uitat de castelul Milderhurst, de evacuarea mamei şi chiar de faptul ciudat că nu o auzisem niciodată vorbind despre asta. Nu e greu de găsit o explicaţie, dacă te străduieşti suficient: eu mă înţelegeam destul de bine cu mama, dar nu fusesem niciodată prea apropiate şi nu ne lansasem în discuţii dintr-acelea intime despre trecut. Sau despre prezent, de exemplu. După cum se părea, evacuarea ei din Londra fusese o experienţă plăcută, dar nedemnă de ţinut minte, aşa că nu avea nici un motiv să-mi povestească despre ea. Şi, Dumnezeu să mă ierte, aveam şi eu destule lucruri pe care nu i le povestisem.

Mai greu de înţeles era însă senzaţia puternică şi ciudată pe care am avut-o când i-am văzut reacţia la scrisoarea aceea: siguranţa inexplicabilă a unei amintiri pe care nu ştiam de unde să o iau. Un lucru pe care-l mai văzusem sau îl mai auzisem şi îl uitasem pâlpâia prin colţurile întunecate ale minţii mele şi nu voia să se aşeze ca să îl pot descrie. Pâlpâia şi mă întrebam, străduindu-mă să îmi amintesc, dacă mai venise vreodată altă scrisoare, cu ani în urmă, care să o fi făcut să plângă. Dar nu avea nici un rost să mă chinui, senzaţia aceea nedesluşită, fărâmiţată refuza să se coaguleze, aşa că am decis că era numai în imaginaţia mea prea activă, despre care părinţii mă avertizaseră întotdeauna că mă va băga în bucluc dacă n-am să fiu atentă.

Şi oricum, la vremea aceea, aveam alte griji mai mari: unde urma să locuiesc când se va termina perioada cât aveam plătită chiria la apartamentul în care stăteam. Cele şase luni plătite în avans au fost darul de despărţire al lui Jamie, un fel de scuză, de compensare pentru purtarea lui regretabilă, dar se terminau în iunie. Citisem toate anunţurile din ziare şi din vitrinele agenţiilor imobiliare în căutarea unei garsoniere, dar cu salariul meu modest nu era chip să găsesc ceva la o distanţă rezonabilă de serviciu.

Eu sunt redactor la Billing & Brown, o editură mică, de familie, înfiinţată în Notting Hill, la sfârşitul anilor '40, de Herbert Billing şi Michael Brown, în primul rând pentru a-şi publica propriile lor poezii şi piese de teatru. La început cred că erau destul de bine văzuţi, dar, în timp, editurile mari au înghiţit un segment mare de piaţă şi gustul publicului pentru titluri de "nişă" a scăzut, aşa că am ajuns să tipărim unele producţii pe care le numim cu îngăduinţă "speciale" sau altele pe care le considerăm, cu mai puţină îngăduinţă, drept "vanităţi". Domnul Billing - Herbert - este şeful, mentorul, apărătorul şi cel mai bun prieten al meu. Oricum nu am prea mulţi sau, în nici un caz, dintre cei în viaţă. Şi nu spun asta cu tristeţe sau dintr-un sentiment de singurătate. Pur şi simplu nu sunt genul care să adune prieteni sau căruia să-i placă mulţimile. Mă pricep la cuvinte, dar nu la cele rostite. De multe ori m-am gândit ce grozav ar fi dacă aş putea întreţine o relaţie doar în scris. Şi presupun că asta şi fac, într-un anume sens, căci am sute de astfel de prieteni, ascunşi între coperţile cărţilor, printre pagini superbe pline de cerneluri, cu poveşti care se redescoperă la fel de fiecare dată, fără să-şi piardă farmecul, care mă iau de mână şi mă trec pragul într-o lume plină de mister şi plăceri neînchipuite. Prieteni interesanţi, respectabili, de nădejde, unii dintre ei plini de sfaturi înţelepte, dar, din păcate, incapabili să-mi ofere o cameră liberă pentru vreo lună, două.

Şi, deşi nu aveam mare experienţă în privinţa despărţirilor - Jamie fusese primul meu iubit adevărat, dintre aceia cu care îţi închipui că îţi vei petrece întreaga viaţă -, bănuiam că acum era momentul să apelez la prieteni. Drept care m-am adresat lui Sarah. Copilărisem împreună pe aceeaşi stradă şi fugea în casa noastră ori de câte ori cei patru fraţi mai mici ai ei îi mâncau sufletul şi voia să scape de ei. Mă simţeam flatată că o persoană ca Sarah socotea drept refugiu casa destul de posacă a părinţilor mei şi am rămas apropiate tot timpul liceului, până când Sarah a fost prinsă de mai multe ori fumând în spatele toaletelor din curtea şcolii şi a dat orele de matematică pe şcoala de cosmetică. Acum lucrează pe cont propriu pentru tot felul de reviste şi filme. Succesul ei e minunat, dar, din păcate, atunci când aveam mai multă nevoie de ea, se afla tocmai la Hollywood, machiind actori ca să arate ca nişte zombi, şi îşi subînchiriase apartamentul şi camera de serviciu unui arhitect austriac.

O vreme m-am frământat imaginându-mi până la cele mai picante amănunte cum ar arăta viaţa mea dacă aş fi nevoită să-mi târâi zilele fără adăpost, până când, cu un minunat gest cavaleresc, Herbert mi-a oferit canapeaua din micul său apartament de sub biroul nostru.
- Cum să nu? După tot ce ai făcut tu pentru mine? mi-a răspuns când l-am întrebat dacă era sigur. M-ai adunat de pe jos, asta ai făcut. M-ai salvat!

Exagera, evident. De fapt nu-l găsisem niciodată căzut pe podele, dar ştiam ce voia să spună. Lucram la el de câţiva ani şi tocmai începusem să-mi caut altă slujbă, ceva mai interesantă, când s-a întâmplat că domnul Brown s-a prăpădit. Herbert a suferit atât de mult după moartea partenerului său, încât n-am putut să-l părăsesc chiar atunci. Părea că nu mai are pe nimeni altcineva în afară de căţelul lui grăsan, cu înfăţişare de purcel şi, deşi nu a dat niciodată de înţeles, după intensitatea suferinţei sale, mi-a fost foarte clar că domnul Brown îi fusese mai mult decât un partener de afaceri. Nu mai mânca, nu se mai spăla şi într-o dimineaţă s-a făcut pulbere bând gin, deşi de obicei nici nu punea gura pe băutură.

Aşa că nu avusesem de ales: am început să-i gătesc câte ceva de mâncare, i-am confiscat ginul şi, când ni se încurcau rău socotelile şi nu reuşeam să-i stârnesc interesul, m-am apucat eu să bat pe la uşi ca să găsesc ceva de lucru. Aşa că ne-am apucat să tipărim pliante pentru companiile din jur. Herbert a fost atât de recunoscător când a aflat asta, că mi-a supraestimat motivaţia. A început să mă considere protejata lui şi se înviora considerabil când începea să vorbească despre viitorul editurii Billing & Brown: noi doi aveam să repunem pe picioare afacerea în amintirea domnului Brown. Îi străluceau din nou ochii, iar eu am amânat să-mi mai caut altă slujbă.

Şi iată-mă tot aici, opt ani mai târziu. Spre uimirea lui Sarah. Mi-e greu să-i explic ei - o persoană deşteaptă, creativă, care nici în ruptul capului n-ar face ceva în condiţii care să nu fie stabilite de ea - că noi, ceilalţi, avem alte criterii de satisfacţie în viaţă. Lucrez cu oameni pe care îi iubesc foarte mult, câştig suficient cât să mă întreţin (deşi nu chiar într-un apartament cu două camere în Notting Hill), şi-mi petrec timpul jucându-mă cu cuvinte şi propoziţii, ajutând oamenii să-şi exprime mai bine ideile şi să-şi împlinească visul de a publica o carte. Şi nu se poate spune că n-aş avea un viitor. Nu mai departe de anul trecut, Herbert m-a promovat în postul de vicepreşedinte, chiar dacă suntem singurii angajaţi permanenţi în companie. Am făcut chiar şi o mică petrecere. Susan, stagiara noastră care lucrează câteva zile pe săptămână, a făcut o prăjitură şi a venit în ziua ei liberă ca să putem fi toţi trei împreună şi să bem vin fără alcool din ceşti de ceai.

Sub ameninţarea că voi fi aruncată în stradă, i-am acceptat cu recunoştinţă oferta, era un gest foarte emoţionant, mai ales luând în consideraţie dimensiunile minuscule ale apartamentului său. Şi oricum era singura mea posibilitate. Iar Herbert era încântat.
- Minunat! Jess o să moară de bucurie, aşa mult îi plac musafirii!

Aşa că în luna mai mă pregăteam să părăsesc pentru totdeauna apartamentul în care trăisem cu Jamie, pentru a întoarce pagina finală, nescrisă, a poveştii noastre, şi a începe alta nouă, doar a mea. Aveam munca mea, o grămadă de cărţi, eram sănătoasă, aşa că trebuia doar să am curaj, să ţin piept zilelor cenuşii de singurătate care se înşirau la nesfârşit dinaintea mea.

Cu toate acestea, cred că mă descurcam destul de bine: doar uneori îmi permiteam să mă cufund adânc în sentimentalismele mele dulcege. Şi-atunci mă retrăgeam într-un colţişor tihnit şi întunecos - ca să mă pot lăsa pradă complet fanteziei - şi-mi închipuiam în amănunt toate zilele acelea serbede în care voi păşi singură pe strada noastră, oprindu-mă în dreptul casei ca să privesc la fereastra unde îmi ţineam ghivecele cu plante aromate şi să văd silueta altcuiva prin geam. Ca să întrezăresc umbra liniei ce desparte trecutul de prezent şi să simt durerea fizică produsă de imposibilitatea de a mă mai întoarce vreodată în timp.


Când eram mică, eram visătoare, iar asta îi producea o permanentă iritare mamei. O apuca disperarea când călcam prin bălţi pline de noroi sau când trebuia să mă tragă de prin şanţuri sau din calea autobuzelor.
- E periculos să te rătăceşti în propriul tău cap, spunea ea adesea. Pentru că n-o să mai poţi vedea ce e în jur. Aşa se întâmplă accidentele, Edie. Trebuie să fii atentă.

Ei îi venea uşor să vorbească aşa, căci n-a existat vreodată pe pământ o femeie mai cu scaun la cap şi mai pragmatică. Dar nu era la fel de simplu pentru o fată care a trăit în imaginaţia sa de când se ştia, întrebându-se: "Ce-ar fi dacă...?" Şi bineînţeles că nu am încetat să visez, doar că am învăţat să mă prefac mai bine. Dar, de fapt, ea avea dreptate, căci, preocupată să-mi imaginez viitorul groaznic şi lugubru fără Jamie, nu eram pregătită în nici un fel pentru ceea ce urma să se întâmple.

Pe la sfârşitul lui mai am primit la birou un telefon de la un autor închipuit de povestiri cu fantome care dorea să publice o carte despre vedeniile cu lumea cealaltă pe care le avusese la Mlaştina Romney. Când ne contactează un potenţial nou client, facem tot posibilul să-l mulţumim. Şi uite-aşa m-am pomenit conducând Peugeot-ul străvechi al lui Herbert până în comitatul Kent ca să-l întâlnesc, să-l salut şi să-l ademenesc, dacă se putea. Eu nu şofez prea des, nu pot să sufăr aglomeraţia de pe autostradă şi am pornit la crăpatul zorilor, gândindu-mă că o să pot ieşi din Londra vie şi nevătămată.

Am ajuns acolo înainte de ora nouă, întâlnirea a decurs foarte bine - am reuşit să-l conving, am semnat contractul şi m-am pomenit că străbat drumul înapoi pe la vremea prânzului. Şoseaua era mult mai aglomerată la ora aceea, iar maşina lui Herbert, care nu putea merge cu mai mult de optzeci de kilometri la oră fără să-i sară roţile, nu făcea faţă nicicum. M-am plasat pe prima bandă, dar continuam totuşi să stârnesc un val de claxoane şi de clătinări din cap. Şi cum nu e bine să stai în calea nimănui, mai ales când nu ai de ales, am ieşit de pe autostradă la Ashford şi-am luat-o pe drumul de ţară. Cum simţul meu de orientare este îngrozitor şi ştiam că în torpedou era un atlas, n-am avut încotro şi am oprit de câteva ori să mă uit pe unde să o iau.

Nu mi-a trebuit mai mult de o jumătate de oră să mă rătăcesc de-a binelea. Nici acum nu-mi dau seama cum s-a putut întâmpla, dar cred că a contribuit şi vechimea hărţii. Pe lângă aceasta, atenţia îmi era mereu atrasă de privelişte - câmpuri smălţate cu ciuboţica-cucului, flori sălbatice la marginea drumului -, în loc să mă concentrez pe unde umblu. Indiferent din ce pricină, nu ştiam nici unde mă aflam pe hartă şi m-am pomenit pe o alee îngustă, mărginită de copaci mari cu coroanele arcuite. În cele din urmă a trebuit să recunosc că habar nu aveam dacă mergeam spre nord, sud, est sau vest.

Dar nu mă îngrijoram, totuşi, cel puţin nu în acel moment. După câte se părea, dacă continuam să merg înainte, ar fi trebuit să ajung, mai devreme sau mai târziu, la o răspântie, la un semn sau la vreo tarabă de pe marginea drumului unde să găsesc pe cineva suficient de amabil să marcheze pe hartă cu un X mare şi roşu locul unde mă aflam. Nu trebuia să ajung la birou în după-amiaza aceea, iar drumurile nu pot merge, aşa, la nesfârşit, tot ce aveam de făcut era să stau cu ochii aţintiţi înainte.

Şi aşa s-a făcut că l-am văzut ieşind dintr-un vălătuc de iederă. Era un stâlp dintr-acelea vechi, alb, cu săgeţi de lemn pe care sunt scrise numele satelor îndreptate în toate direcţiile. Milderhurst, scria pe una dintre ele, 5 kilometri.


Am oprit maşina şi am mai citit o dată indicatorul, simţind cum mi se zburleşte părul pe ceafă. Un al şaselea simţ mi s-a trezit şi mi-a revenit imaginea înceţoşată pe care mă străduiam să mi-o limpezesc încă din februarie, când sosise scrisoarea pierdută a mamei. M-am dat jos din maşină, ca prin vis, şi am luat-o în direcţia arătată de indicator. Mă simţeam de parcă mă priveam din afară, ca şi cum aş fi fost sigură peste ce aveam să dau. Şi poate că aşa şi era.

Căci, un kilometru mai încolo, le-am văzut, chiar acolo unde mi le închipuisem că erau. Ivindu-se din mărăciniş, o pereche de porţi mari de fier, cândva impunătoare, dar abia ţinându-se acum, căzute într-o rână. Aplecate una spre alta, de parcă s-ar fi opintit sub o povară grea. Iar pe căsuţa de piatră a portarului stătea agăţată o plăcuţă ruginită pe care scria castelul Milderhurst.

Inima a început să-mi bată cu putere şi am traversat drumul spre porţi. M-am apucat cu mâinile de bare, simţindu-le fierul rece, aspru şi ruginit în palme, şi mi-am apropiat faţa, sprijinindu-mi fruntea de ele. Am urmărit cu privirea aleea cu pietriş care şerpuia în sus pe deal, trecând peste un pod şi pierzându-se în pădurea deasă. Priveliştea era frumoasă, sălbatică şi melancolică, dar nu asta mi-a tăiat răsuflarea, ci senzaţia izbitoare, de neclintit, că mai fusesem acolo cândva. Că mai stătusem dinaintea acestor porţi şi mă uitasem printre bare la păsările care zburau peste pădurea zburlită, ca nişte fâşii de cer întunecat.

Tot felul de lucruri nevăzute foşneau aşezându-se la loc în jurul meu şi mi se părea că intrasem într-un vis, de parcă ocupam încă o dată acelaşi spaţiu geografic şi temporal unde mă mai aflasem şi altă dată, demult. Degetele mi s-au încleştat pe bare şi undeva, în adâncul trupului, mi-am amintit acest gest. Mai făcusem asta cândva. Iar pielea palmelor mele îşi amintea. Şi-mi aminteam şi eu. O zi de vară, o adiere caldă care se juca cu tivul rochiei mele - cea mai frumoasă - şi umbra mamei, înaltă, cum o vedeam eu cu coada ochiului.

Mi-am aruncat privirea într-o parte, spre ea, urmărind-o cum se uita la castel, forma aceea întunecată din depărtare. Mi-era cald şi sete, aş fi vrut să mă scald în lacul care se unduia dincolo de porţi. Să mă bălăcesc cu raţele, potârnichile şi libelulele care străpungeau văzduhul zburând dintre trestiile de pe maluri.
- Mamă, mi-amintesc că am strigat-o. Mamă!

Dar nu mi-a răspuns. Şi-a întors capul spre mine şi, pentru o clipă, a părut că nici un semn de recunoaştere nu i-a luminat chipul, bântuit de o expresie pe care nu am înţeles-o atunci. Mi s-a părut o străină, o femeie matură ai cărei ochi ascund lucruri tainice. Acum cunosc cuvintele care să descrie acel amestec ciudat: regret, dragoste, tristeţe, nostalgie, dar atunci am rămas nedumerită. Şi m-am mirat şi mai tare când mi-a spus:
- Am făcut o greşeală, nu trebuia să fi venit. E prea târziu.

Nu cred că i-am răspuns atunci. Habar nu aveam ce voise să spună şi, înainte să apuc să întreb ceva, m-a apucat de mână, trăgându-mă atât de tare că m-a durut umărul, şi m-a târât pe partea cealaltă a drumului, unde era parcată maşina. Şi i-am simţit parfumul, mai aspru acum şi mai acrişor, după ce se amestecase cu fierbinţeala aerului şi cu miresmele neobişnuite de la ţară. A pornit maşina şi ne aflam de ceva vreme pe drum. Eu mă uitam pe geam la nişte vrăbii când am auzit: era acelaşi ţipăt groaznic din momentul când primise scrisoarea de la Juniper Blythe.