Muntele Sfatului Rău

 

Amos Oz
Muntele Sfatului Rău (nuvele)
Editura Humanitas Fiction, 2012
Traducere din ebraică şi note de Any Shilon.
Colecţia: Seria de autor Amos Oz.



*****
Intro

Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, de pe ţărmul Mării Moarte.

Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul romanului Soţul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976), Sumki (1978), Odihnă desăvârşită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), distins cu Premiul Femina Étranger, Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2010, 2011), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009, 2011), Scene de viaţă campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012). Semnează volume de eseuri, cel mai important fiind Cum să lecuieşti un fanatic (2002; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2011).

Printre numeroasele distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) şi Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008).

*****

Într-o perioadă în care Europa era măcinată de luptele crâncene ale celui de-al Doilea Război Mondial, evreii imigranţi în Palestina privesc înapoi spre locurile pe care le-au lăsat în urmă. Dorul, melancolia, umilinţa, imposibilitatea de a se adapta la noul stil de viaţă impus de ţara adoptivă, nemulţumirea şi nefericirea fac din aceştia o comunitate stranie, ce pluteşte în derivă, neştiind şi lăsând impresia că nici nu mai vrea să ştie încotro se îndreaptă. Existenţa acestor oameni pare a se desfăşura în afara timpului şi a spaţiului: ei nu aparţin nici unui loc, trăiesc într-un provizorat pe care-l acceptă docili.

Este cazul medicului veterinar Hans Kipnis, venit în Palestina mânat de idealuri măreţe, dorind să ajute ţara. Între timp, face eforturi pentru a duce o viaţă normală, se căsătoreşte, are un fiu, dar soţia lui, o femeie de viţă nobilă plecată din Polonia imediat după începerea persecuţiilor asupra evreilor europeni, se dovedeşte incapabilă să se integreze în peisajul sterp al Palestinei şi să tot viseze alături de el. La fel de tristă este şi povestea doctorului Emanuel Nussbaum: măcinat de o boală incurabilă, îi scrie fostei iubite, Hermina Oswald, despre situaţia politică din ţară, despre atmosfera apăsătoare din Ierusalim, totul în balanţă cu propria tragedie - un bărbat de treizeci şi nouă de ani trăindu-şi ultimele zile într-un exil spaţial şi emoţional. Doar copiii par a reuşi să viseze, încrâncenaţi şi inflexibili, la posibilitatea înfiinţării unui stat evreu, pentru care sunt gata să lupte cu orice preţ.

Kerem Avraham, un cartier de la periferia Ierusalimului, undeva la graniţa cu deşertul, o aglomerare pitorească de oameni dintre cei mai diverşi, comercianţi, gospodine, oameni de ştiinţă, medici, muncitori, o mulţime de copii colindând străzile de dimineaţa până seara, imigranţi veniţi din Europa de Est care vorbesc o ebraică stricată sau nu o vorbesc deloc. Un adevărat Turn Babel în care nu mai există nici o ierarhie clară, totul în atmosfera de incertitudine ce domina Ţara Sfântă la începutul anilor '40.

"O carte despre interregn, despre amurgul unei epoci şi răsăritul alteia. O carte despre anxietăţi profunde, dar şi despre mari speranţe. Cred că fiecare cititor român care a trecut printr-o experienţă marcată de o schimbare istorică majoră sau a suportat consecinţele acesteia se poate regăsi în carte." (Amos Oz, mai 2012)

"Muntele Sfatului Rău este o carte magistrală." (Financial Times)

"Alegându-şi cuvintele cu o precizie de poet, Oz este un magician al senzaţiilor şi al efectului. Scrisul lui este marcat de un sentiment al fragilităţii, la fel ca protagoniştii cărţilor sale, mereu în planul secund al societăţii." (Times Literary Supplement)

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi.

Muntele Sfatului Rău
(nuvelă)

- fragment -

Se născuse şi crescuse în Silezia. Hans Walter Landauer, faimosul geograf, fusese unchiul mamei sale. În tinereţe, tata studiase la Institutul Veterinar din Leipzig, iar specializarea sa principală o constituiau bolile tropicale şi subtropicale ale bovinelor.

În anul 1932 a emigrat în Palestina cu intenţia de a pune bazele unei ferme de vite în munţi. Era un tânăr amabil, tăcut, plin de speranţe şi principii. Se vedea rătăcind prin munţii Galileii cu rucsacul în spate şi cu un toiag în mână, descoperind şi despădurind doar cu forţa braţelor o bucată de pământ şi construind cu propriile sale mâini o cabană din lemn cu acoperiş înclinat, mansardă şi pivniţă, pe malul unui pârâiaş. Intenţia lui era să adune văcari şi o turmă de vite, să umble ziua căutând păşuni noi, iar noaptea se vedea stând într-o odaie cu trofee de vânătoare pe pereţi, înconjurat de cărţi şi lucrând la o monografie sau compunând un poem.

A locuit vreme de trei luni într-o pensiune din orăşelul Yesud-ha-Mamala, rătăcind zile întregi singur, de dimineaţa până seara, prin Galileea răsăriteană, căutând bizoni printre mlaştinile Hulei. Trupul său devenea din ce în ce mai slab, mai bronzat, iar din spatele ochelarilor rotunzi, ochii săi păreau două lacuri albastre dintr-o ţară nordică, înzăpezită. Învăţă să iubească pustietatea munţilor îndepărtaţi şi mirosul verii: scaieţii arşi de soare, excrementele caprelor, cenuşa focurilor, praful vântului din est.

În satul arab Halsa întâlni un ornitolog originar din Bavaria, un om singuratic şi foarte credincios, evanghelist convins că întoarcerea evreilor în ţara lor vesteşte apropierea mântuirii omenirii, care rătăcea prin împrejurimi şi strângea material pentru un studiu despre păsările din Ţara Sfântă. Se plimbau împreună până în valea Marj-Ayiun, la poalele munţilor Naftali şi prin mlaştinile Hulei. În drumurile lor au ajuns de câteva ori până la izvoarele îndepărtate ale Iordanului. Rămâneau acolo zile întregi la umbra vegetaţiei luxuriante, recitând din memorie poemele lor favorite de Schiller şi învăţând împreună numele corect al fiecărui animal şi al fiecărei păsări.

Când tata a început să se îngrijoreze în legătură cu ce se va întâmpla atunci când se vor termina banii pe care îi primise de la unchiul mamei sale, celebrul geograf, a decis să plece la Ierusalim pentru a verifica alte posibilităţi concrete. Şi-a luat deci rămas-bun de la solitarul ornitolog bavarez, şi-a strâns puţinele lucruri şi, într-o dimineaţă luminoasă de toamnă, şi-a făcut apariţia în biroul doctorului Arthur Ruppin, la Comitetul Naţional din Ierusalim.

Doctorul Ruppin îl îndrăgi imediat pe tânărul bronzat şi tăcut care venise din Galileea. Îşi aminti că şi el studiase în tinereţe despre ţările tropicale dintr-un atlas al geografului Landauer. Când tata aduse vorba despre proiectul fermei de bovine din munţii Galileii, doctorul Ruppin notă câteva idei pe nişte bileţele.

Tata îşi încheie discursul cu următoarele cuvinte:
- E un proiect foarte greu de realizat, dar nu imposibil.

Doctorul Ruppin zâmbi cu tristeţe:
- Nu e imposibil, dar e greu de realizat. Foarte greu.

Apoi adăugă şi accentuă două-trei adevăruri amare.
Îl convinse pe tata să amâne pentru moment concretizarea proiectului, şi între timp să-şi investească banii într-o livadă nouă de citrice lângă aşezarea agricolă Nes Tzyiona, precum şi să achiziţioneze fără întârziere o casă mică în noul cartier Tel Arza, care tocmai se construia în nordul Ierusalimului.
Tata nu-l contrazise.

În câteva zile, doctorul Ruppin obţinu pentru tata postul de veterinar guvernamental itinerant, ba chiar îl invită la o cafea în casa lui din cartierul Rehavia.

Timp de câţiva ani, tata continuă să se trezească înainte de răsăritul soarelui şi să călătorească în autobuze prăfuite spre Betleem, Ramallah, spre împrejurimile Ierihonului sau spre Lod, supraveghind vitele în calitate de reprezentant guvernamental.

Livada de citrice de lângă Nes Tzyiona începu să-i asigure un venit modest, pe care, împreună cu o parte din salariul său guvernamental, îl depunea lunar la banca Anglo-Palestiniană. Mobilă căsuţa din cartierul Tel Arza cu un pat, o masă, un dulap şi rafturi. Hans Walter Landauer îl privea pe tata oarecum sceptic şi cu o umbră de mirare parcă, de la înălţimea tabloului său. Mai des în orele nopţii.

În drumurile sale prin sate aduna tot felul de plante ţepoase rare. Găsi şi câteva fosile pietrificate, precum şi cioburi de ceramică antică. Le sortă cu multă băgare de seamă. Şi aşteptă.
Între timp se lăsă o tăcere grea, nemaiauzind nimic despre mama şi sora lui, rămase în Silezia.

De-a lungul anilor, tata învăţă puţină arabă. Şi ce înseamnă singurătatea. Amână pentru zile mai bune poemul pe care visa să-l compună. Învăţa zilnic câte ceva nou despre ţară şi despre locuitorii ei, uneori chiar şi despre sine. Mai visa din când în când la ferma de bovine din munţii Galileii, deşi mansarda şi pivniţa i se păreau acum inutile, chiar un pic puerile. O singură dată, într-o noapte, se adresă cu voce tare fotografiei unchiului:
- Vom trăi şi vom vedea. Nu sunt mai puţin încăpăţânat decât tine. Poţi să râzi, mie nu-mi pasă. Râzi cât vrei. Chiar te rog.

La lumina lămpii, tata scria un jurnal în care îşi exprima temerile referitoare la soarta mamei şi a surorii sale, povestind şi despre chinuitoarele hamsinuri, vânturi uscate şi fierbinţi care veneau dinspre deşert, despre micile ciudăţenii ale unora dintre cunoscuţii săi, despre gustul călătoriilor prin cătunele uitate de Dumnezeu. Descrise cu multă atenţie concluziile ştiinţifice la care îl condusese munca sa. Adăugă câteva note optimiste despre progresul comunităţii evreieşti în diferitele direcţii de dezvoltare. După multe ştersături adăugă chiar două-trei gânduri pro şi contra solitudinii, precum şi o speranţă sfioasă că într-o zi va găsi şi el iubirea adevărată. După care desprinse foaia cu atenţie şi o rupse în bucăţele. Scrise apoi un articol în favoarea consumului laptelui de capră, pe care îl publică în ziarul Tânărul muncitor.

Uneori, seara, se ducea acasă la doctorul Ruppin, în cartierul Rehavia, unde îl serveau cu cafea şi prăjituri cu cremă. Alteori vizita un concetăţean, pe bătrânul profesor Iulius Wertheimer, care locuia şi el în Rehavia, nu departe de casa doctorului Ruppin. Din depărtare se auzea uneori un pian, sunete plăcute, stăruitoare, ca o rugăciune orgolioasă, disperată. În fiecare vară versanţii munţilor ardeau şi în fiecare iarnă Ierusalimul se acoperea de ceaţă. Refugiaţi şi pionieri continuau să sosească, umplând oraşul de tristeţe şi dezorientare. Tata cumpără cărţi de la câţiva dintre aceştia, printre ele şi volume legate în piele, cu miros puternic şi litere aurii imprimate pe coperţi, iar uneori făcea schimb de cărţi cu doctorul Ruppin sau cu bătrânul profesorul Iulius Wertheimer, care avea obiceiul să-l întâmpine cu o îmbrăţişare rapidă şi jenată.

Unii arabi îi dădeau să bea suc rece de rodii. Alţii chiar îi sărutau mâna. Învăţă să bea apă dintr-un ulcior din ceramică înclinat, fără să atingă cu buzele gura acestuia. O femeie îi aruncă odată o privire întunecată, arzătoare, şi un fior îi cutremură trupul. Privi repede în altă parte.

În jurnalul său scria: "Trăiesc deja de doi ani în Ierusalim şi continuă să-mi fie dor de el de parcă aş fi încă un student tânăr din Leipzig. Nu e oare un paradox? Şi, în general", adăugă tata, notând în jurnal câteva propoziţii meditative şi oarecum vagi, "sunt multe contradicţii aici. Ieri-dimineaţă, în satul Lifta, am fost nevoit să eutanasiez urgent un cal sănătos şi frumos pentru că derbedeii îi scoseseră noaptea ochii cu un cui. Cruzimea de dragul cruzimii mi se pare dezgustătoare şi total inutilă. În aceeaşi seară, în kibbutzul Kiriat Anavim, pionierii ascultau la gramofon o suită de Bach, şi eram plin de compasiune faţă de oamenii aceştia, faţă de cal, faţă de Bach, faţă de mine însumi. Aproape că m-au podidit lacrimile. Mâine e ziua de naştere a regelui, şi toţi salariaţii secţiei vor primi un bonus din partea guvernului. Sunt multe contradicţii. Nici clima nu e uşor de suportat."