Încăperi ferecate

 

Care Santos
Încăperi ferecate
Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

Care Santos s-a născut în 1970, în oraşul Mataro din apropierea Barcelonei. A scris de la vârsta de opt ani, câştigând prima competiţie literară la 14 ani. A studiat mai întâi dreptul, urmând tradiţia familiei, iar apoi filologia la Universitatea Autonomă din Barcelona. Şi-a început cariera jurnalistică la Diari de Barcelona, lucrând ulterior în redacţiile cotidienelor ABC şi El Mundo.

A debutat în 1995 cu volumul Cuentos cítricos. Este autoarea a opt romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé. Printre volumele publicate de Care Santos se numără Intemperie (1996, povestiri), Aprender a huir (2002, roman), El dueño de las sombras (2006, roman), La muerte de Venus (2007, roman), Los que rugen (2009, povestiri). Roman ambiţios şi scris admirabil, Încăperi ferecate (Habitaciones cerradas) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă.

În prezent, Care Santos este critic literar la suplimentul El Cultural al ziarului El Mundo şi coordonează site-ul dedicat literaturii spaniole La Tormenta en un Vaso. Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. Cel mai recent roman al său, El aire que respiras (2013), consemnează istoria unei celebre librării barceloneze, care o reflectă deopotrivă pe cea a familiei care o moşteneşte din tată-n fiu, dar şi pe cea a oraşului.
 

***

 
Amintind de Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafón şi de Oraşul minunilor al lui Eduardo Mendoza, acest roman ingenios dovedeşte că mai tânăra scriitoare catalană Care Santos a dat o lovitură îndrăzneaţă pariind pe Barcelona istorică. În mai puţin de doi ani, Încăperi ferecate a fost tradus în peste 15 limbi.
 
O galerie de tablouri misterioase, în care poate fi citită istoria întunecată a unei celebre familii barceloneze. O serie de poveşti de dragoste şi răzbunare ale căror ecouri nu se sting nici peste secole. O tânără şi ambiţioasă moştenitoare care alege să dezgroape trecutul şi să-şi desluşească enigmele, indiferent de consecinţe. Ipostaze în timp ale oraşului, dar mai cu seamă cea a Barcelonei anilor '30, surprinsă în plină glorie modernistă.
 
Când Violeta vine din America pentru a supraveghea renovarea vechiului palazzo moştenit şi a deschide aici muzeul dedicat tablourilor bunicului său, renumitul pictor Amadeo Lax, poveştile familiei sale stau încă închise în sertarele memoriei. Treptat însă, din încăperile ascunse ies fantomele trecutului, iar Violeta înţelege că nici frumoasa ei bunică, Teresa, a cărei dispariţie inexplicabilă a intrigat societatea epocii, nici alţi morţi ai familiei nu-şi vor găsi liniştea până ce istoriile lor nu vor fi dezvăluite.
 
Roman despre memorie şi importanţa ei în definirea identitară a fiecăruia, Încăperi ferecate cuprinde istoria unei familii burgheze catalane de-a lungul a trei generaţii. Când se întoarce de la Chicago, unde este istoric de artă, în Barcelona natală, Violeta Lax se află în căutarea unor adevăruri despre sine şi familia sa. Prin intermediul tablourilor bunicului său, Amadeo Lax, ea pătrunde în cotloanele unei complicate istorii de familie, ce reflectă de fapt evoluţia oraşului lui Gaudí vreme de două secole. Evenimente (precum incendiul de la magazinele El Siglo) şi personaje reale din Barcelona secolelor al XIX-lea şi XX (mecena Eusebi Güell, Eduardo Conde, Alfonso XIII) se întretaie cu poveştile fictive care alcătuiesc saga familiei Lax. Treptat, odată fantomele trecutului eliberate, ies la iveală iubiri deznădăjduite (precum cea dintre Amadeo şi Teresa, superba lui muză şi soţie), conflicte fraterne cu finaluri dramatice (precum cel dintre Amadeo şi fratele său Juan), dar şi imaginea exemplară a autorităţii paterne pe care o reprezintă Rodolfo Lax sau figura maternă a inteligenţei şi liberalei Maria del Roser Golorons. Toate aceste fire încurcate trebuie să le desluşească Violeta, pentru a se putea elibera de propriul trecut şi a începe o nouă viaţă.
 
"Un roman de epocă despre decăderea şi opulenţa Barcelonei surprinse între sfârşitul secolului al XIX-lea şi mijlocul secolului XX, despre destinul secret al unei familii îngropat în zidurile unui palazzo. [...] Care Santos deschide aceste Încăperi ferecate cu măiestrie." (El Mundo)
 
"În cartea ei, Care Santos intră în culisele unei întunecate şi secrete moşteniri de familie, combinând romanul de mistere şi naraţiunea istorică într-o rememorare a unei epoci a refugierii în artă, dragoste adulteră şi spiritism." (ABC)
 
"Prin intermediul hărţilor, al articolelor de ziar, e-mailurilor, cronicilor de artă şi mărturisirilor directe, angrenând în naraţiunea sa deopotrivă personaje reale şi fictive, evenimente ce au marcat istoria Barcelonei şi poveşti inventate, Care Santos creează saga puternică, întortocheată a familiei Lax." (La Vanguardia)

Fragment

Printre cele mai impozante figuri prezente pe străzile oraşului în acei ultimi ani ai secolului al XIX-lea, se numărau şi cele ale familiei de Brusés, care stârneau admiraţie şi invidie. El, don Ca­simiro, era un industriaş bogat, comercializa ţesături cu impri­me­uri şi se ţinea departe de bagatelele sociale. Călătoriile frecvente îi ofereau o scuză perfectă pentru a sta deoparte de freamătul so­cietăţii, iar atunci când putea să rămână acasă, singura lui dorinţă era să stea liniştit cu orice preţ. Se zicea că în fiecare zi îşi dedica trei ore numai cititului presei. Ziarul favorit era, desigur, El diario de Barcelona, pentru că înţelegea cel mai bine nevoile întreprinză­torilor din oraş, iar aceştia făceau din lectura sa un exerciţiu profe­sional executat cu meticulozitate.
 
Soţia lui, doamna Silvia Bessa de Brusés, era o femeie sobră, de casă, bisericoasă, dedicată operelor de caritate, cu o viaţă petre­cută atât de mult în spatele uşilor, încât nu ar fi scăpat pentru nimic în lume orice prilej decent de a ieşi, oferit de obiceiurile vremii. Aşa se face că era o obişnuită a plimbărilor. Avea o repu­taţie atât de bună şi plimbările ei erau făcute cu atâta punctua­litate, încât atunci când apărea caleaşca ei nu exista domn care să nu încetinească pasul pentru a o saluta, chiar înainte de a întreba de soţul absent.
 
Doamna de Brusés nu avea mai mult de treizeci de ani, însă obiceiurile atât de precise şi judecata atât de severă o îmbătrâ­niseră înainte de vreme. Îi chinuia pe servitori, se culca întot­dea­una înainte de nouă şi se lăuda că ducea o viaţă retrasă şi liniştită, departe de orice frivolitate. Nu citea altceva în afară de Biblie şi nimeni nu-i ţinea companie în afară de o mătuşă fată bătrână, şi mai acră decât ea, şi copiii cărora nu li se adresa decât pentru a-i certa. Gurile rele spuneau că servitoarele ei ajungeau să se sinucidă şi că una dintre bucătărese, nemaisuportând umilinţele la care era supusă, îşi băgase capul într-o oală cu tocană fierbinte. Nu erau puţini cei care, mergând şi mai departe, îl socoteau printre victi­mele sale şi pe bietul ei soţ, un domn mic şi bun ca pâinea caldă, căruia, înainte de a se însura cu o astfel de inchizitoare, niciodată nu îi trecuse prin minte să facă negoţ dincolo de ocean. Se spunea că nu afacerile îl ţineau departe de casă, ci spaima că la întoarcere dădea de privirea de gheaţă a soţiei lui. Şi se mai spunea că don Casimiro avea în Cuba o armată de concubine, toate vesele şi cu pieptul la vedere, care miroseau a cafea şi a zahăr de trestie şi îi ofereau tot ceea ce îşi poate dori un bărbat neîm­plinit în căsătorie.
 
Cu toate acestea, rar se întâmpla ca după o întoarcere a soţului să nu apară un nou descendent, iar această garanţie şi constanţă ale perechii de asemenea erau admirate în întreg oraşul. Cu toate aceste veniri şi plecări, înainte să fie pierdute coloniile din Ame­rica, familia Brusés a adus pe lume cinci fii, dintre care au supra­vieţuit trei. După pierderea războiului, ambiţiosul don Casimiro şi-a mutat afacerile pe alte plantaţii, în alte ţări şi a început să facă comerţ maritim cu Statele Unite şi să cumpere lână din Argen­tina, întorcându-se de fiecare dată să-şi fecundeze, punctual, soţia legitimă, care a mai adus pe lume încă şase odoare, dintre care două nu au apucat primul an de viaţă.
- Biata de ea, are faţa asta acră de la atâtea naşteri, zicea Eutimia, convinsă că aşa e.
 
Ultimul născut a fost Teresa. A venit pe lume într-o zi nefastă: 10 mai 1907, în aceeaşi zi în care se năştea şi primul copil al tâ­nărului rege al Spaniei, botezat cu o droaie de nume oribile ce se sfârşeau cu cel al tatălui său, Alfonso. Teresa şi micul Bourbon ur­mau să aibă în comun un destin tragic care îi va marca pe amân­doi. Nu puţini monarhi şi-ar fi dat seama de asta, dar în casa familiei Lax monarhia nu provoca mare interes, în afară de cel stârnit printre câţiva servitori.
 
Viaţa nefericită a lui Alfonso de Bourbon y Battenberg, ur­ma­şul lui Alfonso XIII, e arhicunoscută: suferind de hemofilie, şi-a petrecut în pat mai bine de jumătate din viaţă, suportând tra­tamente şi dureri îngrozitoare, care până la urmă au ajuns să fie cunoscute de toată lumea. În schimb, nenorocirile Teresei s-au în­tâmplat cu discreţie. La două zile după ce a adus-o pe lume, mama ei a murit. Don Casimiro se afla, ca de obicei, pe plan­ta­ţiile americane şi a primit vestea printr-o scrisoare trimisă de Matilde, mătuşa habotnică şi ursuză în grija căreia rămăseseră copiii. Până când veştile triste au ajuns la el şi s-a întors acasă, trecuseră aproape şase luni şi mătuşa luase în stăpânire casa iubitei sale nepoate, într-atât încât bietul milionar nu a mai putut face nimic. Toată casa mirosea a biserică, sărmanii copii păreau nişte călugări fără vlagă, mătuşa făcea pe sfânta şi servitorii păstrau liniştea de parcă ar fi făcut legământul tăcerii. După nici o săptă­mână, Don Casimiro, obişnuit cu libertatea mirosind a rom şi ca­fea şi cu coapsele mulatrelor de douăzeci de ani, nu a mai su­portat atmosfera din casă. Mătuşa cea bigotă, cunoscând foarte bine părţile slabe ale nepotului său prin alianţă, a profitat de oca­zie şi l-a ameninţat că abandonează casa dacă nu e recompensată după cum merită. Îngrozit de o asemenea perspectivă, milionarul, moale ca de obicei, a cedat ameninţărilor hulpavei bătrâne şi s-a căsătorit cu ea, dar, din ruşine, a ţinut totul secret. Odată făcute actele, şi-a sărutat copiii în ordine cronologică şi s-a îmbarcat pe vaporul Prinţul de Asturias cu destinaţia Argentina.
 
Ar fi trebuit să-şi dea seama că numele vaporului era de rău augur, dar nici unul dintre cei o mie nouă sute de pasageri nu a intuit ce va urma. La mai bine de două săptămâni după ce pără­sise portul din Barcelona, pe când se afla aproape de coasta Brazi­liei, transatlanticul s-a lovit de un recif şi s-a scufundat în mai puţin de zece minute. Cel puţin aşa au susţinut, în versiuni ce nu co­incideau întru totul, cei o sută cincizeci de supravieţuitori. Astfel, cei şapte fraţi Brusés, cu vârste cuprinse între şase luni şi şaisprezece ani, s-au trezit orfani de tată şi de mamă, intraţi pe mâna unei mame vitrege care împlinise şaptezeci şi cinci de toamne.
 
Infernul bieţilor copii a durat zece ani, exact cât a mai trăit bă­trâna. În acei zece ani, cea de-a doua doamnă Brusés a avut destul timp încât să stingă vocaţii, să ruineze căsătorii, să năru­iască visuri, să-i dezmoştenească pe unii dintre copiii săi vitregi şi să alunge din casă pe oricine se opunea planurilor sale. Drept urmare, fraţii s-au împrăştiat care pe unde, imediat ce au intrat în posesia moştenirii ce li se cuvenea din partea tatălui. Nici unul nu a continuat afacerile familiei, care încetul cu încetul au fost ruinate. Mătuşa Matilde a pus capac acelei tradiţii, atât de proprie barcelonezilor, a afacerilor începute de către tată, dezvoltate de fii şi ruinate de nepoţi.
 
Trecuţi printr-o asemenea experienţă nefastă, nu e de mirare că fraţii au trebuit să-şi mascheze bucuria la moartea bătrânei. Pre­otul a fost nevoit să domolească marea grabă de a o îngropa, explicându-le că Dumnezeu avea nevoie de un anumit timp pentru a primi la El, aşa cum se cuvine, o fiinţă atât de devotată.
 
Odată îngropată mătuşa cea odioasă, fraţii au mai continuat o vreme să-şi disimuleze bucuria. Dar bârfele au izbucnit când cei doi fraţi mai în vârstă, fără să respecte perioada de doliu, s-au căsătorit cu două fete de familie bună, s-au instalat în vechea casă şi au început să dea petreceri şi să aibă grijă de cei patru minori.
- Rea pildă pentru nişte tineri onorabili, ziceau gurile rele.
 
Ca după o lungă şi friguroasă iarnă, atmosfera nouă din casă a explodat. Copiii, ahtiaţi după voie bună, au renunţat la stric­teţe, şi-au găsit o altă modistă, au mărit personalul de serviciu, au redecorat toate încăperile, au organizat petreceri, concerte, piese de teatru, mese festive şi au pus atâta suflet în abolirea vechilor reguli, încât aproape că au dus de râpă onoarea tinerelor de mă­ritat, printre care se afla şi Teresa. Numele Brusés trezea atât curiozitate, cât şi invidie. Cadillacul familiei, condus de un şofer în livrea, era văzut adeseori la Justin sau Maison Doreé, cele mai faimoase restaurante din epocă. A treia născută, cea pe care cu toţii o numeau Tatín, chiar dacă fusese botezată María Auxiliadora, frecventa întâlnirile artiştilor, se îmbrăca cu haine de la Paris, era prietenă intimă cu Alfonso XIII şi nu dădea semne că ar avea de gând să se căsătorească. Contribuţia ei la petreceri a dat o anume distincţie, pentru că a reuşit ca Igor Stravinsky, Carlos Gardel şi mulţi alţi artişti să concerteze în pavilioanele redecorate din grădină şi un public select, format din prieteni aleşi pe sprân­ceană, printre care se aflau generalul Primo de Rivera şi însuşi regele, să-i aplaude ascunşi între frunzele de rododendron.
 
Chiar dacă efemer, membrii familiei au fost protagoniştii unei străluciri de nedepăşit în panorama zilnică a înaltei societăţi, care în acele timpuri se mutase din strada Riera Alta pe noul Paseo de Gracia. În faţa fetelor de măritat ale familiei, în afară de Tatín, tinerii pretendenţi se umpleau de nelinişte numai la gândul că în vinele acelor frumoase domnişoare cu bucle aurite şi piele de porţelan curgea sângele despoticei doamne Silvia, despre care îşi auziseră părinţii vorbind de atâtea ori şi cu atâta oroare. Puţin in extremis, încercând să evite scandalul ce lua proporţii din cauza vieţii lor fără căpătâi, cele patru surori mai mici, născute în trista perioadă postcolonială, s-au căsătorit de tinere, iar aceasta a dus la încetarea bârfelor şi zvonurilor înveninate şi le-a oferit o bine­meritată libertate fraţilor care le crescură mai mult cu inima decât cu capul.
 
Trebuie spus că Amadeo nu a cunoscut-o pe Teresa în timpul uneia dintre acele plimbări ale înaltei societăţi şi nici la vreuna dintre petrecerile bine-cunoscute ale familiei. O cunoscuse pe fată cu mult timp înainte, în propria ei casă, cu ocazia unui eveniment pe care toţi aveau să-l numească mai apoi cântecul de lebădă al mamei vitrege, cel puţin în privinţa cheltuielilor. Amadeo a fost surprins când, l-a începutul anului 1919, i s-a propus să facă por­tretele tuturor membrilor familiei Brusés. Bătrâna, spaima tutu­ror, era conştientă de ce înseamnă să contractezi un portretist şi, fidelă sloganului ei "dacă tot faci ceva, fă bine", a apelat la cel mai cunoscut din oraş, chiar dacă aceeaşi fidelitate faţă de sine în­săşi a făcut-o să negocieze până la ultimul bănuţ.
 
Doamna Matilde a fost prima care a pozat, rotofeie şi albă ca laptele, împodobită cu bijuteriile pe care obişnuia să le poarte la premierele teatrale. Imediat după ce a fost gata portretul, s-a îm­bolnăvit grav, a început să moară ca un Dorian Gray virgin şi apostolic. Apoi au pozat fraţii, de la cel mai vârstnic până la cel mai tânăr. Băieţii în jachete, Tatín într-un costum de culoare în­chisă care părea de doliu, iar Luisa, María şi Silvita în fuste. Ultima a trebuit să îmbrace o fustă albastru-marin de la o soră mai mare, ceea ce a făcut-o să arate mai în vârstă decât era de fapt.
 
Teresa avea unsprezece ani, dar părea mai tânără. În tabloul lui Lax apare într-o fustă mai scurtă şi i se văd genunchii. În timpul cât a pozat, nu numai pictorul a scrutat-o pe Teresa, ci şi ea pe el. Era fascinată de eleganţa lui, de aerul taciturn şi de vârsta de neînchipuit (pe atunci, Lax se apropia de treizeci de ani) şi i s-a părut că vede în ochii lui o taină ascunsă şi şi-a promis sieşi să nu aibă odihnă până nu o va descoperi.
 
Când Amadeo Lax a părăsit casa familiei Brusés, a lăsat în urma sa primul dintre cele treizeci şi şapte de portrete ale Teresei şi pe aceasta bolnavă de iubire pentru el.
 

Fetiţa Teresa Brusés, 1919
Ulei pe pânză, 180 x 70
Barcelona, MNAC, Colecţia Amadeo Lax

 
Tabloul aparţine primei perioade din creaţia lui Lax, pe când acesta era portretistul înaltei societăţi din Barcelona. A fost comandat de mama vitregă şi totodată mătuşa modelului şi se crede că atunci a fost pentru prima dată când artistul a văzut-o pe cea care peste nouă ani avea să devină soţia lui. Fireşte, e şi primul tablou dintr-o serie de treizeci şi şapte pe care Amadeo Lax avea să i le facă de-a lungul vieţii.
 
Ies în evidenţă tonurile calde, culorile luminoase - albastrul hainelor Teresei sau ocrul părului ei blond - combinate cu agresivitatea chipului, pe care artistul a reuşit să surprindă psihologia unei fete neliniştite şi frumoase, interesată de studiu şi lectură, aşa cum reiese şi din cartea cu care pozează mezina familiei Brusés. Aceasta nu va fi singura dată când Lax va face să treacă pe pânză gustul pentru lectură al Teresei. Floarea din păr simbolizează feminitatea, iar pisica din poală trimite la lumea copilăriei de care modelul încă nu se desprinsese cu totul. Merită amintit că atât pisicile, cât şi cărţile vor apărea frecvent alături de principala muză a pictorului în tablourile pe care i le va dedica. Cu trecerea timpului, pictorul a evoluat mult, iar câteva dintre acele tablouri vor ajunge obiecte de studiu.
 

Amadeo Lax, portretist. (Din catalogul expoziţiei)
Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid, 2002