Al patrulea zid

 

Sorj Chalandon
Al patrulea zid
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Scriitorul francez Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis. Din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la Libération, iar din 2009 este redactor la Le Canard enchaîné. A realizat reportaje despre Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan, experienţă pe care a folosit-o din plin în scrierile sale literare. În 1988 a primit Premiul Albert Londres pentru reportajele despre Irlanda de Nord şi despre procesul Klaus Barbie. A debutat ca romancier în 2005, cu Le petit Bonzi, şi de atunci romanele sale au fost recompensate cu numeroase premii literare importante: în 2006, Premiul Médicis pentru Une promesse, în 2008, Premiul Joseph Kessel şi Premiul Simenon pentru Mon traître, în 2011, Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze pentru Retour à Killybegs. Romanul Al patrulea zid (Le quatrième mur) a apărut în 2013.

***

Sinopsis
În viziunea lui Sorj Chalandon, o tragedie jucată pe scenă ar putea opri timpul: cel măsurat în gloanţe, sânge şi lacrimi al adevăratei tragedii, războiul. Georges, student francez de stânga şi propalestinian, se împrieteneşte cu un evreu grec refugiat la Paris, regizor de teatru. În 1982, bolnav de cancer în fază terminală, acesta îl roagă pe Georges să-i împlinească proiectul său utopic de a aduce pacea, măcar pentru câteva ore, în însângeratul Beirut montând Antigona lui Jean Anouilh. Deşi actorii amatori aleşi anume din toate taberele (o palestiniană sunnită, un druz, un maronit, mai mulţi şiiţi, o caldeeană şi o catolică armeancă) acceptă să împartă scena, să dărâme zidurile dintre ei, dar pentru a construi, nu pentru a distruge, războiul se dovedeşte până la urmă mai puternic. O poveste cu iubiri şi prietenii imposibile, un roman de mare actualitate, care nu-l poate lăsa indiferent pe nici un cititor.
 
O carte de o forţă rară, în care arta transcende, fie şi pentru o clipă, realitatea războiului şi a urii. Al patrulea zid, roman nominalizat la Premiul Goncourt în 2013, i-a adus lui Sorj Chalandon două premii importante: Premiul Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt - le Choix Roumain.
 
Al patrulea zid este un roman despre "violenţă ca semn al slăbiciunii", cum ar spune unul dintre personajele-cheie, regizorul grec Samuel Akounis, militant împotriva coloneilor în ţara sa şi apoi refugiat la Paris. O pledoarie implicită împotriva violenţei cunoscute de când lumea, de la povestea Antigonei, de pildă: Antigona lui Sofocle, dar şi a lui Jean Anouilh. Pentru a îndeplini ultima dorinţă a prietenului său Sam, Georges, studentul uluit de lumea în care trăieşte, sfâşiat între tradiţie, revoluţie şi datorie, încearcă să pună în scenă piesa lui Jean Anouilh într-un teatru deloc convenţional: teatrul de război din Beirutul anului 1982, în care devine la rându-i actor. Rămânem însă, chiar şi după încheierea acestei cutremurătoare poveşti, cu o întrebare: Antigona cine este? Doar preafrumoasa palestiniană Imane, unul câte unul, actorii imposibilului spectacol printre ruinele Beirutului, Georges ori fiecare personaj al tragediei de pe ţărmurile Mediteranei?
 
"Fost reporter, Sorj Chalandon cunoaşte atât de bine războiul, încât ştie că nu e nimic de ştiut despre război. Ci doar de simţit. Acest Al patrulea zid al lui se desfăşoară pe firul întins al stupefacţiei pe care o provoacă. Autorul spune că a scris în «tăcerea păcii». Lectura cărţii, în această asurzitoare tăcere, pe când se aud iarăşi zgomotele armelor, este mai mult decât necesară. Şi justă." (Le Figaro)
 
"Rareori un text de ficţiune a reuşit să surprindă atât de bine intensitatea unui război, folosind tema teatrului ca armă retorică şi politică. Un roman în care se aud inimi bătând şi bubuie lumea." (L'Express)
 
"Un vis nebunesc, de neimaginat: să pui în scenă Antigona la Beirut. O odisee. Sorj Chalandon, care cunoaşte bine locurile unde fraţii se luptă între ei, profită de această provocare pentru a ne face să simţim furiile lumii şi momentele ei de graţie." (Le Figaro littéraire)

Fragment

Sam nu a acceptat să mă duc la spital. A aşteptat să scape, mai întâi, de canule. Drept care, timp de trei luni, am aşteptat să îmi telefoneze. Abia în ianuarie 1982, când a înţeles că va purta sondele şi perfuziile până la sfârşitul zilelor, a acceptat să-i trec pragul salonului.
 
Detest spitalele, mirosul şi curăţenia din ele, privirile deja înceţoşate de semnele morţii. Despre boala lui Sam am aflat din ziare. După repetiţia generală, cele zece spectacole programate cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, după Brecht, fuseseră anulate. Câteva rânduri, prin ziare, explicau cum se puteau recupera banii. El nu-mi spusese nimic.
 

*

Începând din 1979, Samuel Akounis îşi împărţea viaţa între Beirut şi Paris. Prima oară se întorsese în Franţa pentru a ne fi martor la căsătorie. A mai făcut o călătorie pentru a o năşi pe Louise. Sam era ca mine, nu chiar credincios, ci un cartezian rezonabil. Printre ezitările mele, Aurore a reuşit să scobească o nişă. Graţie ei, aşadar, sau din cauza ei, la un an după naşterea fetiţei am trecut pragul bisericii pentru a ne cununa.
 
Au fost de faţă cei mai buni prieteni ai noştri. Unii dintre ei, ca şi mine, purtau sacou. Un fost coleg de la Jussieu, pe care-l vedeai doar în bluzon, avea acum o cravată în V. De data aceasta, Aurore a purtat rochie albă. Nimeni nu a râs de noi. Aurore era fericită, eu la fel, Louise stătea în rândul întâi, pe genunchii unei prietene. Preotul a vorbit scurt şi la obiect. Nu-i păsa de unde veneam, dar ţinea să fie sigur de locul în care urma să ajungem, de faptul că aveam să rămânem împreună, ea şi cu mine.
 
Aurore a rostit jurământul. Apoi şi eu. În ziua ceremoniei, robul lui Dumnezeu a fost mai politicos decât reprezentantul Republicii, care ne căsătorise civil. Ne-a cununat cu o bucurie vizibilă, care m-a bucurat şi pe mine. Pe treptele bisericii, prietenii au aruncat peste noi cu orez colorat în roşu. Un suvenir, în ploaie, pentru a scuza tot restul.
 
În ziua aceea, Sam nu a putut pleca din Liban, dar, oricum, ne-a asigurat că va fi naşul Louisei.
- Dacă tot aţi ajuns până acolo!
 
Cred că glumea. Numai că, două luni mai târziu, Aurore a luat-o de bună.
- Mi-ai pregătit totul cum se cuvine, i-a şoptit Sam, cu lumânarea în mână.
 
Îşi înfundase kipa în buzunar. A pus-o pe cap la ieşirea din biserică, ţinând-o pe Louise în braţe pentru fotografie. Tare mai slăbise grecul meu. Îngrozitor. Întorcea din când în când capul pentru a tuşi. Răguşise şi se declara obosit din cauza unei bronşite care nu se mai termina odată. Monta două spectacole în paralel: Brecht la Paris şi Antigona lui Anouilh la Beirut. Într-o zi chiar se scrisese despre el în Libération:
"Libanezii vor putea vedea un grec."
 
Titlu insolit, dar articol favorabil. În portretul de pe ultima pagină, ziarul povestea biografia lui Samuel Akounis: copilul supravieţuitor, rezistentul grec, evreul ajuns sionist, dar rămas pro-palestinian. Regizorul iubit în anumite cercuri pariziene, fără să fi luat limpede partea vreunuia.
- Sunt un adept al teatrului de bulevard, le răspundea pasionaţilor tragediei.
 
Drama o considera un cadou pe care îl ambala în burlesc.
 
În ziar se mai susţinea că ştia la ce uşi să bată pentru a‑şi salva teatrul de buzunar. În definitiv, nimeni nu mai trăia doar din vânzarea de bilete. Aşa că nu îi era ruşine să întindă mâna pe la diverse centre culturale, asociaţii, ministere. "Ar fi putut rămâne liniştit aici, se explica în Libération, însă Libanul l-a tras de mânecă." Dar şi Antigona îl vrăjise. Numai că jurnalistul nu mai avea cum să fi ştiut şi asta.
 
Sam îşi dorise dintotdeauna să pună în scenă opera neagră a lui Anouilh într-o zonă de război. Să ofere câte un rol fiecăruia dintre beligeranţi. Să împace şi capra, şi varza. Mai întâi se gândise la Grecia de acum, ieşită de sub zodia conflictului, unde ar fi amestecat foşti oprimaţi şi foşti opresori, într-o unică reprezentaţie, în teatrul lui Dionysos de pe pantele Acropolei. Îşi închipuia publicul aşezat printre buruieni şi pietrele antice, în lumina lunii de vară. "De ce Antigona?", întrebase jurnalistul de la Libération. "Pentru că în text este vorba despre pământ şi despre mândrie", răspunsese Samuel Akounis. O găsise şi pe Antigona, o actriţă grecoaică trecută prin puşcărie. Şi personajul Doica, mama unui militant dispărut. Atâta doar că prietenii lui consideraseră ideea detestabilă.
- În concluzie, o să amesteci călăii cu victimele, îl acuzase un comunist.
 
Făcuse tot ce putuse pentru a convinge şi un ofiţer pensionar şi o asociaţie a poliţiştilor. Nu cumva aveau copii care făceau teatru? Părinţi, poate? Prieteni? Degeaba însă a dat anunţuri prin ziare, alegându-se şi cu ameninţări cu moartea. În ianuarie 1976, a renunţat. Şi a supravieţuit închiriindu-şi Micul Diomedes unor actori de stand-up de toată jalea.
 
Într-o seară a venit la mine tulburat, abia mai respirând. Nişte libanezi creştini atacaseră mahalaua palestiniană Quarantaine, din Beirut. Treizeci de mii de amărâţi, înghesuiţi în nişte barăci acoperite cu tablă. După bombardarea cartierului, miliţiile trecuseră la selecţie, sfărâmând cohortele de drapele albe. Femeile şi copiii în stânga, bărbaţii având vârsta potrivită pentru a putea folosi o armă, în dreapta. Sute de morţi. După care zona a fost dinamitată, în aşa fel încât suflare să nu mai existe şi nimic să nu mai crească. Două zile mai târziu, palestinieni, libanezi şi voluntari din afara ţării au intrat în Damour, un orăşel creştin aflat la sud de Beirut. Copii, femei, bărbaţi. Cei vii ucişi, cei morţi, cu mormintele profanate. Supliciul unui oraş pentru martiriul unui cartier.
 
Îmi aduc aminte chipul lui Sam: prăbuşit, plin de durere şi înfierbântat totodată. L-am simţit, am ştiut. Tocmai descoperise scena pentru Antigona. Febra aceea i-a circulat luni de zile prin vine. Îşi căuta actorii. A contactat Ambasada Franţei, Consulatul, Centrul Cultural, Asociaţia Franceză pentru Acţiune Artistică, diferite ONG-uri şi cluburi de ambele părţi ale liniei frontului. Mai întâi de la musulmani. O trupă de tineri sunniţi din Hamra. Apoi un grup de şiiţi de la un teatru Ta\'zieh care nu avea în repertoriu altceva în afară de moartea profetului Husayn. Sam a mai descoperit şi o companie palestiniană, la Shatila, care şi ea juca tot timpul acelaşi poem al lui Mahmud Derviş. Cu timpul şi fără a-şi pierde răbdarea, a dibuit în munţi şi două asociaţii de spectacole ale druzilor. Apoi actori creştini în cartierul Achrafieh din Beirut şi în Deir-al-Qamar.
 
Le-a spus tuturor doar că era grec, regizor şi că îşi dorea să monteze Antigona în Liban. Fiecare dintre comunităţi a crezut că era singura solicitată. Sam nu putea să-şi explice proiectul prin scrisori. Aştepta întrevederile pentru a-l expune pe larg. La sfatul Ambasadei Greciei, a anunţat şi Ministerul francez al Culturii şi autorităţile religioase locale. În acelaşi timp, a anunţat guvernul libanez.
 
La fiecare scrisoare, cu acelaşi text de fiecare dată, a adăugat atât dovada cesiunii drepturilor de autor, autorizarea reprezentării, cât şi o recomandare semnată de mai mulţi directori de teatru. Şi, mai ales, câteva cuvinte binevoitoare semnate chiar de Jean Anouilh.
 
Sam a aşteptat răspunsul zile de-a rândul. Săptămâni, apoi. După patru luni, au răspuns creştinii. Apoi şiiţii. Trei fraţi. Răspunsul druzilor a venit în iulie 1976. Şi al sunniţilor în noiembrie.
 
Toţi erau de acord să-l primească pe grec.
Şi îşi doreau să afle ce aştepta omul acesta din partea lor.
 

*

Sam era singur în salon. Vorbea cu glas stins. Îşi cerea scuze. Da, aşa e, ar fi trebuit să-mi spună că e bolnav. Încă de când sosise în Franţa avea dureri toracice, de cap şi de articulaţii şi respira cu greutate.
- Nu am fumat în viaţa mea.
 
Aşa că s-a gândit la torturile la care a fost supus, la gazele inhalate. Într-o zi, după ce îşi pierduse puterile urcând scările, scuipase sânge.
- Nu-mi place pata asta, zisese radiologul.
 
Şi nici că Sam ajunsese atât de târziu la consultaţie.
 
Şi-a pierdut pofta de mâncare, a slăbit. La Beirut era sub supravegherea medicului Ambasadei Greciei. La Paris, îl urmărea un prieten oncolog. Nu mai putea fi operat. Chimioterapia a făcut-o degeaba. Pe lângă plămâni, fusese afectat şi ficatul.
- Îmi vine să vărs.
 
Asta a spus. Şi că-i explodează tâmplele, că parcă ar fi avut carton în gură şi că toată limba îi era plină de afte.
 
Mi-era ciudă pe el. Şi pe mine. Sfârşitul mişcării studenţeşti de rezistenţă ne despărţise. Viaţa avusese grijă să ne împrăştie. Sam mi-a dat şi adresa lui din Beirut şi numărul de telefon, dar nu l-am sunat niciodată. Exista, şi pentru mine asta era de ajuns. Îmi ziceam că prietenia noastră se hrănea chiar din acea distanţă, dar m-am înşelat. Am pierdut trei ani din fiinţa lui.
 
M-am ridicat. Fereastra dădea, în depărtare, spre autostrada de centură. Iarna pusese stăpânire pe oraşul care tremura sub gheaţă. Samuel a surâs. Se uita la vizitatori ca un regizor care împarte rolurile.
 
Era, de pildă, contrariatul, care nu îndrăznea să-l privească în ochi de teamă că ar putea lua şi el boala. După privirile aceluia, Sam îşi putea constata propria ruină. Contrariatul îi mângâia aşternutul, nu mâna. Şi nu stătea mult în salon. Fiindcă îi era prea cald. Dar se va întoarce el repede. Sigur săptămâna viitoare. Poate.
 
Pe urmă, îngrijoratul.
- De unde-ai ştiut ce ai?
 
Fiindcă şi pe el îl doare capul, braţul, tuşeşte, se sufocă. Sam trebuia să-l liniştească. Ar fi de mers la o consultaţie? Da, bună idee! Mai ales că îngrijoratul mai şi fumează, or Sam nu s-a atins în viaţa lui de vreo ţigară. Un doctor de încredere? Ai un stilou?
 
Mai era şi cel care ştia. Care trecuse, la rândul lui, prin aşa ceva, drept care cazul lui ocupa tot locul. Compara. Sora lui scăpase ori ba? Nu, suferise spre final.
- Nu ţi-ai luat pompă pentru morfină? E aiurea, zău! Găseşti peste tot în zilele noastre!
 
Măsura încăperea în lung şi-n lat, supraveghea ca un profesionist infirmiera venită să schimbe perfuzia. Nu spunea vorbe bune, nu compătimea, pur şi simplu se înscria brusc în protocol.
 
Turistul, apoi. Cel ce nici nu băga în seamă patul. Cel care trecea ca vântul pe lângă bolnavul de cancer şi, abia intrat în salon, fugea la fereastră pentru a admira peisajul.
- Băi, dilimane, hai că n-au de ce să te-apuce dracii p‑aici!
 
Făcea şi el, turistul, ce putea. Zâmbea. Făcea cu ochiul. În cap îi urla groaza. Când a intrat, s-a şi văzut pe el întins în patul de spital şi imaginea asta l-a bântuit până a doua zi dimineaţă.
- Eu ce gen de vizitator sunt?
- Tu? Prietenul care a întârziat. Şi, deci, s-a înfuriat.
 
Sam mi-a zâmbit. Îi căzuseră câţiva dinţi. Pielea i se îngălbenise, ochii i se afundaseră în orbite şi erau încercănaţi, cu vinişoare sparte şi însângerate, de parcă ar fi încasat o lovitură. Dosul palmelor era plin de pete maronii. Unghiile se închiseseră la culoare, mai că se înnegriseră. Sam al meu... Din uşă nu l-am recunoscut. Mi-am oprit, totuşi, lacrimile. Se ofilise de când nu-l mai văzusem.
- N-ai nici o vină, pricepi?
 
Sigur că pricepeam. Şi-a deschis palma. I-am luat-o într‑a mea. Niciodată nu îmi ţinusem prietenul de mână, ci doar îl privisem.
- Ce pot să fac pentru tine?
 
A ridicat ochii.
- Mult. Mult poţi face.
 
M-am apropiat. Mirosea iute a eter şi a eucalipt. Era nebărbierit de mai multe zile. L-am mângâiat cu dosul palmei pe obraz.
- Ştii de ce nu am purtat niciodată barbă şi plete?
 
Am clătinat din cap. Nu. Nu ştiam. În tinereţe, în ziua în care tata a afirmat că Frank Zappa seamănă cu o maimuţă, mi-am lăsat mustaţă. Fiindcă îmi plăcea muzica lui. Aşa că am decis să arăt ca el.
- La Salonic, naziştii le tăiau barba evreilor bătrâni, a continuat Sam cu voce şuierătoare. O făceau în mijlocul străzii, pentru a-i umili. Pe fii îi obligau să măture trotuarul cu şepcile, iar taţilor le tăiau bărbile.
 
Prietenul meu făcea economie de respiraţie. Nu mai vorbea, ci expira cuvintele.
- Tata a fost arestat de nemţi la Salonic, în iulie 1942. A fost dus în Piaţa Libertăţii alături de alte câteva zeci de mii. Au fost strânşi în plin soare şi obligaţi să facă o gimnastică stupidă: drepţi, pe vine, drepţi, mâinile sus, capul la fel. Tata purta barbă şi perciuni. Un soldat SS le-a tăiat, pe urmă le-a ras doar un obraz, practic i-a jupuit cu un cuţit. Cei mai mulţi dintre bărbaţi au fost duşi la muncă în folosul comunităţii. Tata, însă, avea sânge pe cămaşă, aşa că ni l-au trimis acasă, un fel de amânare cu opt luni a pedepsei.
 
Când coloneii greci au interzis bărbaţilor portul bărbii şi al pletelor, am hotărât să nu le las niciodată dreptul de a‑şi bate joc de mine. Aşa că m-am tuns şi m-am pieptănat îngrijit, m-am bărbierit şi am purtat mereu sacou în oraş. Chestie care i-a pus pe gânduri pe tovarăşii tăi atunci când ne-am cunoscut.
 
Sam a închis ochii. Era epuizat. Dorea să-mi vorbească despre Beirut şi despre Antigona. Trebuia să mă întorc repede să-l mai văd. Zicea că viaţa abia de-i mai pâlpâie printre pleoape. Atunci, mâine?