Invaziile inimii

 

Invaziile inimii
James Meek
Traducere din engleză şi note de Carmen Toader
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

James Meek s-a născut în 1962, la Londra, şi şi-a petrecut copilăriaîn Scoţia, la Dundee. Are un masterat în literatură engleză de la Edinburgh University şi unul în jurnalism de la City University din Londra. Şi-a început cariera jurnalistică în 1985, iar reportajele sale din cele mai fierbinţi zone ale globului i-au adus numeroase distincţii britanice şi internaţionale. Între 1991 şi 1994 a fost corespondent al ziarului Guardian la Kiev, unde a învăţat limba rusă, iar în 1994 s-a mutat la Moscova, unde a lucrat în biroul ziarului britanic, al cărui şef a devenit în 1998.

În 1999 s-a întors la Londra, ocupând diferite poziţii în redacţia ziarului Guardian. În toamna lui 2001 a fost trimis de ziar în Afganistan, de unde a transmis reportaje despre războiul împotriva talibanilor şi eliberarea Kabulului. Au urmat reportaje incendiare din Irak şi de la Guantánamo Bay. În 2006 renunţă la cariera de jurnalist în favoarea scrisului.

James Meek a publicat două volume de povestiri - Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) - şi cinci romane: McFarlane Boils the Sea (1989), Drivetime (1995), Un gest de iubire (The People\'s Act of Love, 2005; Humanitas Fiction, 2007, 2011), recompensat în 2006 cu Scottish Arts Council Book of the Year Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize şi nominalizat la Booker Prize, Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008; Humanitas Fiction, 2011), distins cu Premiul Prince Maurice şi Invaziile inimii (The Heart Broke In, 2012).
 
Scriitorul britanic James Meek este autorul bestsellerului internaţional multipremiat Un gest de iubire. Cel mai recent roman al său, Invaziile inimii, finalist la Costa Novel of the Year Award 2012, este tradus în peste douăzeci de ţări.

Sinopsis

Ritchie Shepherd, un fost star rock şi producător de succes al unui show pentru tineri, are o aventură cu o adolescentă. Din acest moment, întregul eşafodaj al vieţii sale începe să se năruie. Sora sa, Bec, cercetătoare pasionată, descoperă un vaccin-minune ajungând celebră peste noapte. O nouă serie de evenimente neaşteptate le zdruncină însă existenţa amândurora şi un carusel nebunesc de minciuni, trădări şi răzbunări se porneşte, dinamitând iremediabil armonia familiei Shepherd. Romanul, comparat cu scrierile lui Jonathan Franzen sau Jeffrey Eugenides, este o poveste, intensă şi perfect articulată, despre familie şi rolul pe care-l are aceasta în societatea de azi, despre dorinţele, speranţele şi dezamăgirile fiinţei contemporane.
 
Invaziile inimii e în primul rând o poveste despre criza familiei în secolul XXI, despre trădare, despre moştenire (inclusiv genetică) şi despre valorile individuale. Ritchie Shepherd pare să aibă întreaga lume la picioare: e un fost star rock încă celebru datorită unui show TV dedicat tinerilor, are doi copii pe care îi adoră şi o soţie atrăgătoare, Karin, fosta lui parteneră de scenă.
 
Bec, sora lui Ritchie, cercetează malaria şi caută vaccinul miraculos care să-i protejeze pe oameni de boala necruţătoare. Când Ritchie are o aventură cu o adolescentă, iar Bec hotărăşte să se despartă de iubitul ei Val Oatman, editor al unui tabloid, nimic nu mai pare să poată opri deriva vieţilor lor. Dar în existenţa lui Bec apare Alex Comrie, genetician şi fost toboşar în trupa lui Ritchie, şi pentru o vreme lucrurile reintră pe un făgaş firesc; când însă cei doi nu reuşesc să aibă un copil, iar Bec acceptă o soluţie de compromis, totul pare din nou pierdut, de data aceasta pentru totdeauna.
 
"Romanul te acaparează total, asemenea prozei anterioare a lui James Meek, dar ceea ce aduce nou în ficţiunea actuală este viziunea, desfăşurată pe nenumărate paliere, asupra responsabilităţii sociale şi personale. Cred că îl putem numi un thriller moral. Oricum l-am numi, mi-a fãcut o impresie extraordinară." (Philip Pullman)
 
"Sex, faimă, familie, mortalitate: Meek atacă teme majore în noul său roman, o excepţională saga modernă." (Entertainment Weekly)
 
"Puţini scriitori izbutesc să combine seriozitatea morală cu o scriitură atât de atrăgătoare." (Boston Globe)
 
"Nu poţi să nu admiri miza şi ambiţia acestei saga impresionante. Cu amestecul său de detalii ştiinţifice şi neaşteptate răsturnări de situaţie, Invaziile inimii aminteşte de romanele lui Ian McEwan." (Guardian)

Fragment

A doua zi, la şapte seara, Ritchie a parcat în faţa clădirii anoste unde lucra sora lui, a văzut-o lângă poartă şi a ţâţâit din buze. Ea a deschis portiera. El şi-a dat seama că ea rămăsese peste noapte în laborator. Femeile nespălate, chiar dacă erau rude cu el, îi stârneau o frică primitivă. Instinctiv şi-a întins mâna pentru a o împiedica să se aşeze pe scaunul nou din piele de lângă el, a scos un scâncet îngrozit şi s-a prefăcut că are un alt motiv.
- N-ai vrea să-ţi pui poşeta în spate? a întrebat el.
- Mi-e indiferent, a spus Bec.
 
S-a trântit relaxată pe scaunul din dreapta şi şi-a împins cu piciorul poşeta într-un colţ. În ea au zdrăngănit tot felul de obiecte mici. Ritchie a presupus că o să găsească o parte din ele în cele mai ascunse cotloane ale maşinii multe luni de acum încolo; şi cine ştie ce luase ea din clădirea aia plină de boli?
- Ai o maşină nouă, a spus Bec, bucuroasă că o remarcase. Îşi dăduse seama că scaunele au altă culoare.
- BMW, a zis Ritchie. M-am răsfăţat.
- E ok, a spus Bec.
- Africanii tăi ar putea să trăiască ani de zile pe picior mare cu banii pe care i-am dat pe maşină.
- Atunci vinde-o, a spus Bec.
 
Au luat-o spre sud. Maşina estompa zgomotele de afară, aşa încât numeroasele automobile şi camioane din jurul lor păreau că-şi pierd din importanţă şi că planează tăcute de la un semafor la altul. Era momentul, şi-a spus Bec în sinea ei, să-i ceară sfatul despre secretul care o măcina. Nu trebuia decât să-i istorisească fratelui ei un anumit fragment din viaţa ei recentă reală. Şi totuşi, pentru ea era un efort istovitor să-i mărturisească adevărul în liniştea protectoare a maşinii, de parcă ar fi fost nevoită să construiască o minciună complicată.
 
Pe vremea când căsnicia lui Ritchie şi a lui Karin devenise cam volatilă, pe Bec o incitase să-şi vadă fratele şi cumnata, vedetele frumoase, certându-se în faţa ei, aidoma eroilor din mitologia străveche, straturile acumulate de minuscule zgârieturi gravate în corpurile lor de milioanele de ochi şi de camere de luat vederi scânteind după ei când se mişcau. Pe atunci Ritchie încă nu se îngrăşase, încă mai avea părul şi sprâncenele lucioase şi negre, pomeţii proeminenţi, iar cearcănele de sub ochi mai erau netede, lăsând impresia că are o suferinţă nepământească, nu că bebeluşii, care plângeau, îl împiedicau să doarmă. Acum pântecul lui era mai bombat, iar ochii i se înfundaseră mai adânc sub pleoape şi sub ridurile de dedesubt. Îi fermeca pe cei din jur, dându-le senzaţia că trebuie să-şi învingă o oboseală îngrozitoare ca să vorbească cu ei.
- Ce mai fac tinerii tăi artişti? a întrebat ea. Nu-i plăcea Cura de înfrumuseţare a adolescenţilor şi totuşi îşi admira din tot sufletul fratele pentru că crease şi producea emisiunea. Îşi zugrăvea în minte complexitatea emisiunii, tehnicienii, prezentatorii, adolescenţii egocentrici, părinţii demenţi, jurnaliştii, termenele-limită, reclamele şi se cutremura. Nu putea să-şi închipuie cum de Ritchie mai avea timp şi pentru altceva; nu ştia nici cum de nu înnebunise până acum.
- A fost o trupă din nord, a zis Ritchie. Erau foarte buni.
- Ai luat o chitară şi ai cântat cu ei?
- De ce crezi asta? a întrebat Ritchie. Lui Bec îi plăcea să şi‑l imagineze pe fratele ei cântând împreună cu o trupă de adolescenţi, dar lui Ritchie i se părea că zâmbetul ei distant era rece şi batjocoritor, că i se adresa, aşa cum crezuse pe vremea când erau tineri, unui grup invizibil de prieteni, inaccesibili şi mult superiori lui, cărora le era milă de el.
- Îţi place să stai cu adolescenţii tăi, a spus Bec.
- Nu stau cu ei.
- Ar trebui s-o faci. Acum vrei să vorbim despre tata?
- Hai mai bine să aşteptăm până când ne vedem cu mama.
 
Bec şi-a coborât privirea şi a ciupit marginea scaunului. Au traversat intersecţia supraetajată dintre M23 şi M25, iar betonul podului rutier părea de un verde organic sub lumina amurgului. Pe semnele rutiere albastre şi înalte de pe autostradă săgeţile albe care anunţau curbele sau mersul înainte erau groase şi ordonate, la fel ca Anglia. Bec şedea în umbră acum, şi, cu claia ei de păr oarecum ciufulit, lui Ritchie i se părea că e adolescenta refractară, care nu-şi ridicase aproape deloc capul în toţi anii ce se scurseseră de la înmormântarea tatălui lor.
- Mă întreb de ce am impresia că pot să-ţi spun absolut totul, a spus Bec.
- Sunt fratele tău. Ştii... şi am mai rămas doar trei.
- Probabil pentru că ai fost în toate felurile. Mai întâi plod egoist, apoi fiu bun, frate cumsecade. Rocker faimos, dependent de cocaină care şi-o trăgea în dreapta şi-n stânga, soţ fidel şi părinte.
 
Intenţia ei fusese să-l laude. Ritchie şi-a muşcat obrazul, a simţit gustul de sânge amestecat cu salivă, l-a înghiţit şi şi-a dres uşor vocea.
- Val m-a cerut în căsătorie, a spus Bec. Eu am zis că mă mărit cu el şi nu vreau asta.
 
Lui Ritchie îi surâdea ideea de dinastie. Îi plăcea să audă de o alianţă între ştiri şi divertisment, ca pe vremuri - când o fi fost asta - între moşier şi industriaş. Pe urmă şi l-a imaginat pe vicleanul, informatul sceptic de Val Oarman aşezat în faţa lui la masă, de Crăciun, contestându-i puterea în faţa familiei sale. Nici gând!
- Şi ce-o să faci? a întrebat el.
- O să-i spun că m-am răzgândit.
- Bine.
- E oribil. Pare nedrept.
- E normal, a zis Ritchie. Doar te-ai culcat cu el. N-o să fie prea încântat, dar asta e. Totuşi încă n-a rezervat Westminster Abbey. Eşti liberă să faci ce vrei.
 
Bec a rămas tăcută o vreme.
- Să nu-i spui mamei, a zis ea. Chiar sunt liberă? Cum aşa? Îmi petrec timpul observând organismele unicelulare cum se reproduc, se hrănesc şi mor şi mă întreb cât de liberă aş părea eu dacă aş fi pe o lamelă, optzeci de ani într-un film de un minut.
- Dar nu vezi nici un parazit care să conducă maşina asta, a spus Ritchie, bătând uşurel în bord. A oprit pe banda de urgenţă pentru a-i arăta surorii lui cât de repede ajunge maşina la o sută de kilometri pe oră.
 
***
 
Sub zgomotul motoarelor care se opreau, ţăcănitul centurilor de siguranţă desfăcute şi hârşâitul valizelor scoase din dulăpioare, mulţumescurile exagerate ale echipajului şi tăcerea înfiorată a pasagerilor care aşteptau pe culoar să se deschidă uşile, Stephanie Shepherd a rămas aşezată pe scaunul ei, completându-şi jurnalul de nutriţie. N-avea de gând să se grăbească de dragul copiilor ei şi detesta să zboare la Londra ca să jongleze cu şmecheriile fiului său, simţul de proprietate al fiicei ei şi absenţa soţului ei. Ritchie şi Bec aveau un loc permanent rezervat în sufletul său, dar i se părea din ce în ce mai mult că fiul şi fiica ei sunt mai degrabă o întrerupere a firului aproape invizibil pe care nepoţii săi îl continuau firesc.
 
Când avionul s-a oprit cu vârful lângă poarta din Gatwick, Stephanie s-a crispat la gândul că vameşii o să găsească ceva în neregulă la paşaportul ei. Că o s-o întrebe care e motivul vizitei sale. "Sunt cetăţeană britanică. E ţara mea natală", ar fi spus ea cu o voce firavă. Oamenii care-i verificau paşaportul nu avuse­seră niciodată nimic în comun cu ea, i se părea ei, însă acum erau şi mai diferiţi. Erau atât de amestecaţi. Nu ştiuse ce să le spună soţiilor de militari când Greg încă mai trăia. Din acest punct de vedere nu fusese o soţie bună pe vremea când el era căpitan. Dar era sigură că, dacă atunci ar fi ştiut, acum ar fi izbutit să aibă răbdare cu cineva ai cărui părinţi se născuseră în Karachi şi care avea puterea de a-i verifica paşaportul sub strălucirea maşinăriei enigmatice şi i-ar fi fost mai uşor să poarte o conversaţie cu soţia unui caporal dintr-o locuinţă socială din Plymouth.
 
Avea în poală un manual despre umori, iar deasupra jurnalul ei de nutriţie. Îndrumătorul ei îi recomandase să folosească ma­nualul şi tabelele din el, alături de jurnal, pentru a-şi menţine sângele, flegma şi fierea în armonie. I se păruse simplu când îi ascultase explicaţiile şi era clar că pastele pe care i le serviseră în avion erau "calde şi umede". Dar porţia fusese de 100 g sau de 200 g? De ce în tabelă sucul de portocale apărea ca fiind "uscat", iar îngheţata de ciocolată "caldă"? Dacă varza era "caldă şi uscată", iar maioneza era "rece şi umedă", oare asta însemna că salata de crudităţi era perfect echilibrată, deci puteai să mănânci câtă voiai?
 
Stephanie era convinsă că-şi înţelegea propriu-i corp şi că acum, doar acum, după multe chinuri teribile şi cercetări aprofundate în reviste şi pe Internet, se apropia de momentul în care va putea să spună că era perfect sănătoasă. Pentru prima oară în viaţa ei, la vârsta de şaizeci şi patru de ani, putea începe să-şi trăiască viaţa.
 
Voia tare mult să afle opinia fiicei sale despre regimul îndrumătorului de secreţii, dar nu prea ştia cum să aducă vorba despre asta. Cunoştea limitele dezaprobării lui Bec. Stephanie se întreba cum de izbuteau oamenii de ştiinţă să facă descoperiri dacă aveau mintea opacă la ideile noi?
 
Stephanie locuia în Spania de când fiul ei dobândise faimă şi charismă în ochii lumii. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, Ritchie dăduse lovitura, câştigând o sumă uluitoare de bani, şi îi cumpărase lui Stephanie o casă în Spania, fără să-i spună. Bec era la Cambridge. Stephanie a primit încântată cadoul şi s-a mutat acolo. Încă de când Greg fusese ucis, ea îşi dorise să plece din Dorset. Detesta râpa de la capătul grădinii şi sunetul îndepărtat al apei curgătoare, care putea fi estompat de muzică, dar niciodată nu amuţea complet. Detesta ciorile care zburau din copaci în crăpăturile zidăriei, privind de la ferestrele casei de parcă ar fi ţâşnit, ca lava, din pământ.
 
Acum prietenii ei erau britanici stabiliţi în Spania. Odată cu trecerea timpului, fără a-şi da seama, ajunsese să gândească cam ca ei. Nu-şi mai aducea aminte că se mutase în Spania fiindcă se simţise plictisită, singură şi pentru că îi plăcea soarele. Acum credea că nu părăsise Anglia de bunăvoie, ci că fusese obligată să plece pentru că ţara era coruptă şi în descompunere. Emigranţii, birocraţii care de fapt erau la putere, socialiştii, paraziţii prea leneşi ca să muncească, vedetele amorale, parveniţii de prost gust, per­verşii şi trădătorii se păruiau între ei printre ruinele ţării. Ziarul lui Val - era abonată la varianta lui tipărită - era sursa ei de informare. Când a aflat că redactorul-şef al ziarului ei preferat de scandal îi făcea curte fiicei sale, i s-a părut un semn de rău augur, de parcă astrologul publicaţiei ar fi apărut la uşa ei cu un horoscop în mână şi i-ar fi vorbit despre al doilea născut al ei, pronunţându-i numele.
 
***
 
Vameşul care s-a uitat la paşaportul lui Stephanie era asiatic, a presupus ea, iar când el i-a zâmbit, i-a dat înapoi paşaportul şi i-a urat să aibă o seară bună, ea s-a gândit cu tristeţe la menajera ei marocană, Shada, care acum stătea singură pe dealurile de lângă Malaga în loc să ia cina împreună cu ea. Stephanie a trecut cu curaj prin vamă şi i-a zărit pe Bec şi pe Ritchie în spatele ba­lustradei. Când a văzut-o cum flutură o mână spre ei, Ritchie şi‑a ridicat capul deasupra unei mulţimi imaginare. Bec i-a adresat rânjetul care-i aducea aminte de fetiţa pe care o crescuse; probabil că era singurul lucru care-i mai rămăsese de atunci. Ritchie a fost primul care şi-a îmbrăţişat mama. Stephanie s-a uitat la oamenii care aşteptau în jurul lor, pentru a vedea dacă se uitau la ei. Voia ca ei să ştie că aceştia sunt copiii ei.
 
Când Bec şi-a pus braţele în jurul ei, Stephanie a simţit un miros de haine murdare. Părul lui Bec era unsuros şi purta ochelari urâţi, cu lentile groase.
- Ai fi putut şi tu să te îmbraci mai elegant când îţi întâm­pini mama, a spus ea, făcând un pas în spate cu mâinile încă pe umerii lui Bec, simţind cum trupul fiicei sale se încordează. Bec s-a smuls din mâinile ei, şi-a scos ochelarii, i-a pus în poşetă şi şi-a trecut degetele prin păr.
- N-o să vină cu noi la Petersmere, a zis Ritchie.
- Am prea multe de făcut înainte de a pleca în Africa, a spus Bec. N-am avut timp să mă schimb.
- N-am vrut să-ţi dai jos ochelarii, dragă, a zis Stephanie. Ar trebui să-i porţi dacă ai nevoie de ei.
- N-am nimic la ochi, a spus Bec. Dar am văzut puţin în ceaţă după ce am ieşit de pe autostradă, asta-i tot. Cum ai călătorit? A zâmbit, iar Stephanie şi-a zis în sinea ei: "Ah, îi pasă de mine".
- A fost minunat, a zis Stephanie. A luat-o de mână pe Bec şi s-a uitat la Ritchie. Voia să scape de privirile încruntate ale celor de la Sosiri şi de ochii de beţivi ai şoferilor care-şi ţineau numele clienţilor lipite de burtă.
- O să mâncăm la Carter\'s Arms, a intonat Ritchie, oprindu-se să se aplece până la nivelul surorii şi mamei lui. Şi-a mutat privirea de la una la alta. După aia mergem acasă. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă.
- De ce nu vin Karin şi copiii la cină?
- Pentru că trebuie să discutăm despre filmul lui Ritchie, a spus Bec.
- A, da.
- Nu trebuie, a zis Ritchie pe un ton serios.
- Dar pentru el a venit asta, a spus Bec.
- Nu-mi mai spune "asta", dragă, a zis Stephanie, pe urmă şi-a ridicat tonul vocii ca s-o acopere pe Bec, care a zis "Scuze, mamă", şi l-a întrebat pe Ritchie dacă mergeau la o berărie.
- Au o mâncare excelentă. Bineînţeles, nu-i atât de bună ca aia cu care te-ai obişnuit tu, a spus Ritchie.
- E în regulă dacă au multe feluri în meniu, a zis Stephanie.
- A, ţii un regim nou! a exclamat Bec. Veselia ei i-a dat speranţe lui Stephanie, dar pe urmă şi-a zis în sinea ei: "Nu-i mai pasă de ce fac".
- Armonizarea umorilor, a zis Stephanie, atât de emoţionată, încât Bec n-a auzit-o.
 
Ritchie a luat-o în faţă, cu valiza lui Stephanie în mână, iar femeile l-au urmat. Au ieşit în şir indian pe poarta aeroportului şi au mers, fiecare pe unde-a apucat, până la maşină. Sub lumina firavă şi crispată a amurgului nordic, lui Stephanie totul i se părea spălăcit, chipurile palide, asfaltul albicios, iar o adiere rece a străpuns-o prin bluza subţire. Ar fi vrut să le spună copiilor ei că în Spania acum ar fi înotat, iar Shada i-ar fi pus un gin cu apă tonică sub pergolă, dar, dacă ar fi ridicat în slăvi splendoarea vieţii ei de acolo, atunci lor le-ar fi fost cam greu să-i plângă de milă din cauza exilului ei forţat şi necruţător.
- N-am mai fost la o berărie de ani de zile, a zis Stephanie la barul din Carter\'s Arms, buimăcită de amestecul de feţe albe de masă, de roşcovanii care sorbeau din halbe de bere şi de informaţiile bizare despre măduvă şi brâncă din meniul scris cu cretă, care umplea tabla neagră. Bineînţeles că în Spania nu mă duc în berării englezeşti.
 
Când Stephanie a întrebat-o pe Bec despre Val, răspunsul fiicei ei n-a constat de fapt în cuvinte precum "bine" sau "mă văd mâine cu el", ci într-un hău care a părut că se cască între ele şi o mâhnire pe care Bec aparent voia să o ţină doar pentru ea. Stephanie a simţit panică la gândul că-şi pierde fiica şi a spus:
- Armonizarea umorilor îmi prinde bine. E prima oară în viaţa mea când mă simt perfect. Ai auzit despre asta?
 
Bec s-a uitat la părul mamei sale, lucios, de un cafeniu sintetic, la buza ei de sus epilată, la sprâncenele ei pensate, la micile riduri din colţul gurii şi al ochilor, la eşarfa de mătase care-i învelea gâtul, la nesiguranţa din ochii ei albaştri.
- Arăţi minunat, a spus ea. Nu te îmbolnăveşti niciodată.
- Durerile de cap, insomnia, oboseala mea permanentă? Durerile de oase? Digestia îngrozitoare. Şi-a întors privirea. Ridurile. S-a bătut uşurel cu vârfurile degetelor pe obraz.
- Ai şaizeci şi cinci de ani, a spus Bec.
- Te rog, şaizeci şi patru.
- Şi acum te simţi mai bine decât la şaptesprezece ani?
- Nu prea cred că sunt de-acord cu comparaţia ta, a zis Stephanie. Poate să dureze mult timp până când afli cum să duci o viaţă sănătoasă.
- Mereu apar tot felul de diete noi.
- Parcă n-ai vrea ca eu să fiu fericită, a zis Stephanie. Vezi ce-ai făcut? Uite. Şi-a trecut degetul arătător peste frunte. Riduri.
- Dacă acum ai reuşi să fii mai tolerantă, poate că mai târ­ziu o să-ţi fie mai uşor, a spus Bec.
 
Mama ei s-a holbat la ea, cu capul bâţâindu-se, provocând-o pe Bec să-i explice la ce se referise când spusese "mai târziu", iar Bec s-a înroşit la faţă.
- Ce-i aia armonizarea umorilor? a întrebat ea. Asta înseamnă că trebuie să râzi tot timpul? Uite, Ritchie a găsit o masă liberă.
 
S-au dus într-un separeu cu canapele şi lambriuri pe perete. Îndărătul barului, flăcări uriaşe brăzdau bucătăria cu lumină portocalie. Stephanie i-a povestit lui Bec despre cartea care devenise îndrumarul vieţii sale, despre cele patru secreţii, sânge, flegmă, fiere neagră şi galbenă şi despre cele patru însuşiri: sangvin, coleric, melancolic şi flegmatic.
- Asta-i medicină medievală, a spus Bec.
- E şi mai veche. E de pe vremea grecilor, a zis Stephanie pe un ton aprobator. Cei din Antichitate erau foarte înţelepţi.
- Nu ştiau că inima pompează sânge. Credeau că viermii provoacă durerile de dinţi. Mureau de boli infecţioase înainte să împlinească treizeci de ani.
- Îndrumătorul meu poate să-şi spună părerea despre ce-i mai bine pentru sănătatea mea.
- Atunci de ce nu renunţi şi la electricitate?
- Nimeni nu te pune să renunţi la nimic, dragă. Nu trebuie s-o iei personal când cineva nu e de-acord cu tine. Chiar dacă nivelul meu de fiere neagră e ridicat, asta nu înseamnă că nu pot să intru pe Internet. De fapt, acolo am aflat despre armonizarea umorilor. A zâmbit şi a strâns-o uşurel de mână pe fiica ei. Sunt atât de mândră de tine!
- Cu toţii suntem mândri, a zis Ritchie. S-a aşezat lângă Stephanie, punându-şi braţul pe spătarul canapelei. Amândoi stăteau cu faţa la Bec. Când Stephanie s-a aplecat să vorbească, Ritchie s-a aplecat şi el. Stephanie a spus pe o voce tremurată:
- Suntem mândri de tine, dar nu văd de ce să mor tânără fiindcă nu mi se permite să cred decât într-un singur fel de ştiinţă.
- Mamă, a spus Bec. E prea târziu pentru tine să mai mori tânără.
- Bec! a făcut Ritchie, punându-şi braţul în jurul taliei mamei lui.
- Eşti sănătoasă tun. O să murim înaintea ta.
- O mulţime de oameni de ştiinţă nu sunt de acord cu tine în privinţa infecţiei tale, a zis Stephanie, coborându-şi privirea.
- Nu e o infecţie. Am un parazit benign, care protejează de malarie.
- Nu-mi place că chestia aia e în tine şi nu-mi place că i-ai pus numele tatălui tău. Nu ştiu dacă să-mi fac griji sau să fiu indignată.
 
A sosit vinul, iar Ritchie le-a propus să bea în cinstea succesului lui Bec în Africa. Încerca să nu vorbească, să pară că ascultă şi să-şi facă fericite mama şi sora. Şi totuşi, pentru el era important să aibă senzaţia că e şeful lor. Bec şi Stephanie nu mai remarcau asta. Dobândise autoritate, de parcă ar fi mâncat câte o părticică din sufletele tuturor angajaţilor săi. Acum şi Bec avea autoritate în laboratorul ei, dar nu se obişnuise cu acest statut. Era şefă peste vreo doisprezece oameni şi totuşi îi era ruşine să le dea ordine sau să-i muştruluiască, ba chiar să-i laude. Îi displăcea când subordonaţii ei se supuneau voinţei sale. Îşi dădea seama că aceştia îi ofereau o parte a lor, iar ei îi era teamă s-o primească.
 
Ritchie a aşteptat până când castronul cu budincă de rubarbă a ajuns în faţa lui, pe masă, apoi le-a spus ce voia să facă şi le-a cerut aprobarea. Cu patru luni în urmă el îi scrisese lui Colum O\'Donabháin, cel care îl executase pe Greg Shepherd, tatăl său şi al lui Bec, soţul lui Stephanie. Voia să facă un documentar despre execuţie şi să-i ia interviuri filmate. O\'Donabháin ieşise din închisoare de câţiva ani, locuia în Dublin şi i-a trimis o scrisoare în care-i spunea că n-are nici o obiecţie. Ca lider al unei facţiuni a altei facţiuni a Republicanilor Marxişti, O\'Donabháin l-a capturat pe căpitanul Shepherd când acesta era pe punctul de a se întâlni cu un trădător din grupul lor, l-a bătut pe englez pentru a-l face să-l identifice pe trădător, iar când el a refuzat să le spună cine e, l-a împuşcat şi l-a ucis. Pe atunci Bec avea nouă ani, iar Ritchie cincisprezece.
 
El şi-a aţintit privirea asupra surorii lui. Scânteia din ochi şi culoarea obrajilor ei l-au făcut să se simtă plictisitor şi l-au indispus. "Pretinde că e interesată", s-a gândit el.
- Acum O\'Donabháin e bătrân, a zis el. A stat multă vreme în închisoare. Stă într-o locuinţă socială, împreună cu mama lui, şi scrie poezii. Eu niciodată n-am putut să trec peste ce i s-a întâmplat lui tata, iar dacă fac un film despre asta, poate că pe noi o să ne ajute să acceptăm, iar pe el să se revanşeze faţă de familie. A lovit aerul cu pumnul, aşa cum făcuse şi de dimineaţă, când încercase să-i convingă pe cei din The What să cânte prost. Nu vreau să fac asta fără susţinerea voastră. Spuneţi-mi ce credeţi. Şi-a văzut mama, care se legăna uşurel pe scaun, cu capul aplecat şi mâinile împreunate, cum şi-a ridicat privirea spre Bec, care a deschis gura. Mai întâi tu, mamă, a spus Ritchie.
- A, a făcut Stephanie, care ar fi vrut să afle ce crede Bec înainte de a-şi exprima opinia.
 
Fiica ei avea convingeri atât de categorice despre ce e bine sau rău, încât Stephanie prefera să şi le însuşească şi ea. A fost uimită când a auzit că Ritchie nu trecuse peste moartea lui Greg. Din câte îşi amintea, declaraţia lui era adevărată în sensul că moartea tatălui său îl preschimbase dintr-un împieliţat nesuferit şi rebel într-un bărbat precoce, plin de afecţiune şi generos, care voia să aibă grijă de familia lui. Fără doar şi poate că Bec nu putuse suporta moartea tatălui ei, căci îşi arsese încheieturile mâinilor cu o lingurinţă incandescentă, ţipa la toată lumea şi dispărea ore întregi să se plimbe prin grohotişuri pe ploaie.
 
Stephanie nu găsea nici un motiv pentru care Ritchie să nu facă filmul. De atunci încoace, cel de-al doilea soţ al ei murise din cauza unei boli de inimă. Nu-i era dor de Greg, dar plecarea lui i se părea nedreaptă. Trecuseră douăzeci şi cinci de ani; acum exista o nouă generaţie de adulţi. Cu multă vreme înainte ca Greg să fie omorât, ea îşi imaginase că el o să moară, iar el fusese atât de mult timp plecat de acasă, de parcă ar fi preferat pistoalele şi dormitul în condiţii austere, încât el deja murise puţin în ochii ei.
- Dacă nu e nevoie ca eu să mă întâlnesc cu ucigaşul lui, a zis ea. Dacă nu trebuie să văd filmul. Nu văd... s-a uitat din nou la Bec... de ce m-ar deranja. Tu ce crezi? a întrebat-o ea pe fiica ei.
- Poate tata ar scrie acum poezii dacă ar fi în viaţă, a spus Bec. Nu înţeleg ce înseamnă să accepţi moartea cuiva. Cum adică să accepţi? Dacă omul ăsta vrea să se revanşeze, atunci ar trebui s-o facă doar faţă de familie, nu la televizor, în faţa unor milioane de necunoscuţi. Nu aşa se revanşeze. Ăsta-i doar un spectacol.
- Nu-i un spectacol, a spus Ritchie răbdător, e o descărcare afectivă.
- Dar e o emisiune la televizor, nu-i aşa? E un lucru intim şi privat pe care-l transformi într-un spectacol la televiziune. E greşit. Du-te şi întâlneşte-te cu el, împrieteniţi-vă, ia-i declaraţia, ce vrei tu, nu-mi pasă, dar să nu faci nici un film despre asta.
- Tu nu ne-ai întrebat şi pe noi când ai pus numele lui tata unei boli.
- Nu-i o boală, a spus Bec. Haemoproteus gregi este un pa­razit benign.
- N-o să-ţi fie nimeni recunoscător în Africa dacă îi vindeci de malarie, dar toţi copiii lor vor fi nevoiţi să poarte ochelari cu lentile groase şi o să se lovească de toţi copacii.
 
Stephanie a izbucnit în râs şi şi-a acoperit gura cu mâna.
- Dacă faci asta, a spus Bec, ar însemna că lucrul cel mai important pe care l-a făcut tata în viaţă a fost să moară.