sâmbătă, 31 iulie 2021

Am ceva să-ţi spun

 

Hanif Kureishi
Am ceva să-ţi spun
Editura Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2010

Traducere din engleză şi note de Ariadna Grădinaru.



*****

Intro

Prozator, dramaturg şi scenarist, Hanif Kureishi a câştigat prestigiosul Whitbread Award şi a fost de două ori nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui literară este tradusă în treizeci şi şase de limbi.

O privire retrospectivă de un umor spumos, pe alocuri noir, asupra anilor '70-'80 şi a guvernării Thatcher, iată ce oferă romanul lui Hanif Kureishi. Sexul, cultura pop şi psihanaliza sunt printre panaceele propuse de autor. Iar eroul său, Jamal, psihanalist şi scriitor de succes, e un teoretician plin de haz şi de fraze memorabile, pus în umbră numai de celelalte personaje, şi ele la fel de spectaculoase. Miriam, sora lui Jamal, e o depresivă cu accese de violenţă care-şi găseşte liniştea în braţele lui Henry, director de teatru şi prieten al fratelui ei, şi el cu o istorie de familie hilară, menită să complice şi mai mult o relaţie deja controversată. Rafi, fiul adolescent al lui Jamal cu Josephine, are şi el probleme legate de despărţirea părinţilor săi, între care povestea de iubire pare totuşi să nu se fi sfârşit. Dar în scenă intră şi Ajita, frumoasa şi senzuala iubită din facultate a lui Jamal, care, molestată în tinereţe de propriul tată, e încă în căutarea unei căi de a se elibera de trecut. Un teatru pe alocuri funebru, cu scene de o mare intensitate psihologică şi un umor de situaţie şi de limbaj greu egalabile marchează acest roman gândit să ofere o imagine a Londrei din anii '70 până astăzi.

Linie

Fragment

E seara devreme şi ultimul meu pacient a dispărut în noapte, după ce a reuşit să-şi descarce asupra mea necazurile care-l apăsau.

Acum cineva loveşte cu picioarele în uşa de la intrare. M-a chemat fiul meu Rafi. Puştiul locuieşte câteva străzi mai încolo cu mama lui, Josephine, şi se năpusteşte încoace pe trotineta pe care am cumpărat-o de la Argos, cu consola de jocuri electronice, cartonaşele de colecţie şi tricourile de fotbal în rucsac. Poartă un lanţ gros de aur la gât, de care atârnă un medalion cu simbolul dolarului. Mi-a spus odată că se simte obosit dacă nu poartă hainele potrivite. Are faţa netedă şi un pic mâzgălită pe alocuri şi resturi de mâncare în jurul gurii. Părul tuns cu lama, de maică-sa. Ne salutăm atingându-ne pumnii şi rostind formula convenţională a clasei de mijloc: "Hei, frăţie - câine!"

Puştiul de doişpe ani încearcă să-şi ascundă capul când mă vede, pentru că are înălţimea ideală ca să-l apuc de ceafă, dar unde poţi să ascunzi un cap? Vreau să-l sărut şi să-l strâng în braţe, micul uragan, să-i simt mirosul cărnii de copil, să-l arunc la pământ şi să mă lupt cu el. Capul îi colcăie de păduchi şi el mijeşte ochii şi se zbate să scape de tatăl lui, care e atât de încântat să-l vadă, şi spune, plin de speranţă: "Salut, băiete, mi-a fost dor de tine, ce-ai mai făcut azi?"

Mă-mpinge într-o parte. - Dă-te-ncolo, nu mă atinge, stai departe de mine, babalâcule - lasă-mă cu chestiile astea!

Mergem să mâncăm şi să căutăm companie şi, cum sunt singur de ceva vreme, locul cel mai potrivit e acasă la Miriam.

Rafi bea nişte suc şi facem schimb de CD-uri. Pe drum spre Miriam trecem pe lângă casa lui Josephine, locul din care el tocmai a plecat, şi încetinim. Josephine şi cu mine suntem despărţiţi de optsprezece luni. Rămăseserăm împreună din cauza bucuriei pe care ne-o dădea amândurora băiatul, pentru că eu mă temeam de anii în care aş fi mâncat singur în faţa televizorului şi pentru că, uneori, ne plăcea problema pe care fiecare din noi o reprezenta pentru celălalt. Dar în cele din urmă nu mai puteam să ieşim pe stradă fără să ne strigăm reproşuri unul altuia de la distanţă: "Nu m-ai iubit!", "Ai fost crudă!" Chestiile obişnuite. Nu vreţi să le auziţi, dar o să le auziţi, nici o grijă.

Mă îndoiam că o să fie acasă sau că va fi măcar vreo lumină aprinsă, pentru că începuse să se vadă cu cineva. Am dedus asta din faptul că, în urmă cu vreo două săptămâni, Rafi a apărut la mine acasă îmbrăcat cu un tricou nou al echipei Arsenal, iar pe spate scria "Henri".

Avea deja o expresie şmecheroasă şi n-a fost nevoie să-i confirm că fiul meu nu are ce căuta în casa mea îmbrăcat cu aşa ceva. Aveam motive onorabile şi justificate pentru opţiunea noastră de a fi suporteri ai lui Manchester United - se va explica pe larg mai târziu - şi şi-a scos într-adevăr tricoul, înlocuindu-l cu o bluză mai respectabilă, cu "Giggs", pe care o lăsase la el în cameră. Nici unul din noi n-a mai pomenit de tricoul cu Arsenal şi nu s-a adăugat nimic la recuzită.

Băiatul îşi iubea tatăl, dar dacă ar fi fost în stare să refuze o excursie la Highbury, cu un bărbat străin care o plăcea pe maică-sa, asta era altă discuţie. Urma să descoperim.

Eram conştienţi amândoi că maică-sa avea nevoie ca el să dispară de acasă, să vină la mine, ca ea să se poată vedea cu prietenul. În asemenea momente, ne simţeam rămaşi pe drumuri, abandonaţi. Presupun că amândoi ne gândeam ce face, ne gândeam la speranţa şi fericirea ei care nu erau îndreptate spre noi, atunci când era cu noua ei iubire.

Cum să nu trecem prin dreptul casei, cum să nu ne uităm? O văd cu ochiul minţii pe treptele casei ăleia, înaltă, neclintită şi intangibilă, ca şi cum îşi lăsase sufletul undeva departe, unde nimeni nu-l putea atinge. Ne-am cunoscut când era tânără, avea douăzeci şi trei de ani, iar eu eram înnebunit de propria mea pasiune şi de frumuseţea ei tânără. Era practic o adolescentă şi aşa a şi rămas, indiferentă la majoritatea frământărilor şi schimbărilor lumii, ca şi cum văzuse prin ele, văzuse prin tot, până când nu mai era nimic de făcut, nimic în care să creadă.

Cu adevărat o preocupau numai "bolile" ei - cancere, tumori, afecţiuni. Corpul ei era într-o perpetuă stare de criză şi de colaps. Adora doctorii. Pentru ea un măgar cu diplomă de medic era un armăsar. Dar pasiunea ei era să le provoace frustrări, dacă nu chiar să-i aducă în pragul nebuniei, după cum am aflat pe propria mea piele. Căutarea zadarnică a unor metode de vindecare era vocaţia ei. Pacienţii iniţiali ai lui Freud erau femei isterice şi unul dintre primele lucruri care s-au spus despre ele a fost: "Nu există decât ceea ce s-ar putea numi o relaţie simbolică între cauză şi fenomenul patologic, o relaţie de tipul celor pe care oamenii sănătoşi le realizează în vise". Josephine visa cu ochii deschişi, iar aventurile ei de somnambul erau şi ele spectaculoase. În timpul episoadelor când ieşea din casă şi dispărea în noapte se izbea cu faţa de copaci. Evident, când iubeşti pe cineva care nu e tocmai în regulă, te întrebi întruna: o iubesc pe ea sau boala ei? Sunt iubitul sau vindecătorul ei?
- Gata? am spus când a văzut că ea plecase deja de acasă.
- Da.

Până la sora mea mai mare era un drum de douăzeci de minute cu maşina. Rafi a scos un disc argintiu din rucsac şi l-a băgat în player. Spre deosebire de mine, e mai mult decât îndemânatic cu asemenea aparate. Din tot ce putea pune, a ales hip-hop mexican. Sam, fiul lui Henry, îi înregistrează muzică; Henry îi aduce discurile şi Rafi şi cu mine le ascultăm împreună. ("Tată, ce e o «ştoarfă»? "Întreab-o pe maică-ta.") Din fericire pentru el, Rafi era bilingv. Acasă, în cea mai mare parte a timpului, se comporta ca un membru al clasei de mijloc; pe stradă şi la şcoală folosea cealaltă limbă, cea a găştilor de cartier. Era un privilegiu să le poată folosi pe amândouă.

Rafi şi-a verificat freza în oglinda de la locul pasagerului, trimiţându-şi pupici - "peştică, arăţi trăsnet!" - înainte să-şi pună o glugă neagră pe cap. Am remarcat că se dăduse iar cu parfumul scump al maică-sii, ceea ce mi-a declanşat o furtună de sentimente, dar am reuşit să nu spun nimic. Cu toate că probabilitatea era minimă, şi lui, şi mie ne plăceau aceeaşi muzică şi, adesea, aceleaşi filme. Îi purtam tricourile şi refuzam să i le mai dau înapoi; iar el îmi purta bluzele cu glugă şi bascheţii, care erau mari, dar nu prea mari pentru el. Eu aşteptam vremurile când nu va mai trebui să-mi cumpăr blugi, ci îi voi putea lua pe ai lui.

Miriam stătea într-un cartier dur, locuit în majoritate de albi, într-un district care se numea pe vremuri Middlesex - votat de curând drept cel mai puţin atrăgător din toată Marea Britanie - deşi acum pata oraşului s-a întins şi toate locurile au ajuns să se cheme Londra.

Figurile tipice de pe stradă erau un tânăr îmbrăcat cu geacă de aviator, jeanşi şi ghete lucioase, urmat de o adolescentă îmbrăcată prost şi cu părul strâns tare la spate - lifting stil "Croydon" - care împingea un cărucior de copil. Alte fete cu fuste ultra-mini umblă fără ţintă şi cu expresii sumbre, băieţi pe biciclete le dau târcoale în timp ce sorb băuturi dulci pe bază de vodcă direct din sticlă, pe care apoi o azvârlă în grădinile caselor. Şi printre toţi aceşti înzorzonaţi, datornici şi exhibiţionişti, femei musulmane grăbite, cu capetele acoperite, îşi târâie după ele copiii.

În faţa locuinţei sociale a lui Miriam, Rafi a apăsat pe claxon. Unul dintre copiii ei săritori a ieşit şi şi-a mutat maşina ca să pot parca în faţa curţii, lângă cele două fotolii carbonizate care stăteau acolo de luni de zile.

Cred că cinci copii avea, făcuţi cu trei bărbaţi diferiţi, sau poate trei copii cu cinci bărbaţi? Nu eram singurul care pierduse socoteala.

Ştiam măcar că cei doi mai mari plecaseră de acasă: fata era pompier şi băiatul lucra într-un studio de repetiţii pentru trupe muzicale; amândoi o duceau bine. După o copilărie şi o adolescenţă demente, Miriam reuşise măcar atât: să-i scoată la liman pe copiii ăştia, lucru de care era foarte mândră.

Zona era plină de găşti şi partidele politice de dreapta se bucurau aici de mare susţinere. Ţinta lor erau musulmanii, care adesea erau atacaţi pe stradă şi a căror soartă depindea de ştirile zilei. Cu toate astea, dacă vreun candidat al dreptei încerca să-şi facă propagandă în apropiere de casa ei, Miriam sărea de pe scaun şi se repezea afară, zbierând: "Sunt mamă singură, sunt pakistaneză şi dată dracului! Dacă are cineva obiecţii, să mi le spună!" Apărea învârtind un ciocan de crichet în jurul capului. Iar copiii şi "asistentul" Bushy trăgeau de ea să intre în casă. Dar nimeni nu voia să pornească un război cu Miriam.

Se bucura de "respectul" şi, adesea, de dragostea oamenilor. Acum pare amuzant, dar în adolescenţă a făcut parte din gaşca de motociclişti Îngerii Iadului. Cred că nu i-a luat mai mult de o săptămână până a decis că băieţii plini de ei din Kent erau prea cuminţi pentru ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu