sâmbătă, 31 iulie 2021

Anul iepurelui

 

Arto Paasilinna
Anul iepurelui
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din finlandeză şi note de Teodor Palic



*****

Intro

Anul iepurelui este cel mai cunoscut roman al scriitorului finlandez Arto Paasilinna. Bestseller tradus în 18 limbi, distins cu trei premii internaţionale, ecranizat de două ori.

Vatanen, un jurnalist exasperat de lipsa de sens a vieţii sale, hotărăşte să pornească în căutarea valorilor autentice, pentru care merită să trăieşti. În această călătorie aproape iniţiatică va fi însoţit de un iepure pe care-l îngrijeşte şi-l adoptă după ce maşina în care se afla l-a lovit din greşeală. Departe de agitaţia oraşului şi a societăţii de consum, el redescoperă armonia vieţii în natură. Fabulă modernă? Poveste ecologică? O mişcătoare pledoarie pentru simplitatea lucrurilor mărunte care ne fac de fapt fericiţi.
 
"Acest roman picaresc ar fi putut să descrie doar o criză a vârstei de mijloc, dar trece dincolo de fantezie sau ficţiune, devenind mitic în temele sale universale." (Booklist)
 
"Protagoniştii lui sunt ca Vatanen, puternici - unii dintre ei chiar foarte puternici -, excentrici şi adesea singuratici. El îşi bate joc de birocraţii finlandezi, turiştii germani, armata finlandeză şi tinerii egoişti." (The New York Times)
 
"... O fabulă poetică şi ecologică tinzând spre metafizică." (Lire)

Linie

Fragment
 

2.  Încheierea socotelilor

În zori, Vatanen se deşteptă în ciripitul păsărelelor şi mirosul plăcut al fânului din şura în care înnoptase. Iepurele se odihnise la pieptul lui, iar acum urmărea cu interes zborul rândunelelor care se strecurau sub grinda hambarului să-şi termine de construit cuibul sau poate pentru că aveau deja pui, fiindcă prea cu mult zel ieşeau afară şi se întorceau în şură.
 
Razele soarelui pătrundeau prin fantele grinzilor, încălzind fânul din alţi ani. Vatanen rămase gânditor, întins pe fân, poate o oră, apoi se ridică şi ieşi afară cu iepurele în braţe.
 
În spatele bătrânei pajişti înflorite susura un pârâu. Vatanen lăsă iepurele pe iarbă, se dezbrăcă în pielea goală şi intră în apa rece. Un banc compact de peştişori înota în amonte, vibrând cu fiecare mişcare şi uitându-şi pentru moment teama instinctivă.
 
Gândindu-se la nevasta lui din Helsinki, Vatanen simţi deodată că începe să i se facă rău.
 
Nu putea s-o sufere pe femeia aceea. Avea obiceiuri urâte, era răutăcioasă sau mai bine zis egoistă. Aşa fusese tot timpul de când erau împreună. Obişnuia să-şi cumpere îmbrăcăminte oribilă, lucruri urâte şi incomode pe care le purta puţină vreme sau chiar numai o singură dată, pentru că până la urmă nici ei nu-i mai plăceau. Chiar şi pe Vatanen l-ar fi schimbat dac-ar fi putut-o face tot atât de uşor cum îşi schimba îmbrăcămintea.
 
Încă de la începutul căsniciei, femeia se angajase să orânduiască viaţa lor comună, cuibul lor. Apartamentul se transformase repede într-o adunătură bizară de mobile nefolositoare şi lipsite de gust, cumpărate de la magazine pentru femei.
 
În toată casa domnea un radicalism ostentativ, cu afişe immense şi cu scaune modulare inconfortabile. Era greu de trăit într-o astfel de casă. Nu se putea să nu te izbeşti tot timpul de ceva, totul era bizar. Apartamentul acela semăna bine cu căsnicia lui Vatanen.
 
Într-o primăvară, rămânând grea, femeia lui se grăbise să avorteze. Pătuţul copilului, îi explicase ea, ar fi distrus armonia apartamentului, dar Vatanen avea să afle adevăratul motiv al avortului abia după ce acesta fusese săvârşit: fătul nu era al lui. Iar când voise să-i ceară explicaţii, femeia îi tăiase scurt vorba, spunându-i:
- Să fii oare gelos pe un embrion mort, neghiobule?
 
Vatanen aşeză iepurele pe malul râului, iar acesta îşi cufundă botişorul despicat în apa proaspătă şi începu să lipăie. Era micuţ, dar bău multă apă. Pesemne că fusese tare însetat.
După ce bău pe săturate, se apucă să roadă energic lăstarii verzi de pe mal. Lăbuţa din spate îl durea în continuare.
"Poate c-ar trebui să mă întorc la Helsinki", cugetă Vatanen. Oare ce gândeau cei de la redacţia revistei despre dispariţia lui?
 
"Dacă şi aceea mai e revistă!" îşi spuse ziaristul. Denunţa abuzurile notorii, dar se abţinea cu încapăţânare de la orice analiză a viciilor fundamentale ale societăţii. Săptămână de săptămână, pe copertă apăreau trândavii cu feţe spilcuite, manechinele, câştigătoarele concursurilor de frumuseţe şi bebeluşii vedetelor de muzică uşoară. În tinereţe, Vatanen fusese mulţumit că lucra ca reporter la o revistă mare. Chiar foarte mulţumit. Intervieva persoane neînţelese, în cea mai mare parte victime ale opresiunii statale. Credea că face un lucru bun. Cel puţin, socotea el la acea vreme, unele excese puteau fi cunoscute de toată lumea. Cu trecerea anilor, ajunsese totuşi să-şi piardă iluzia că face ceva util. Se mulţumea să execute doar ce i se cerea. Oricum, părerea lui personal n-ar fi putut ameliora situaţia nimănui. La fel erau şi ceilalţi colegi ai lui Vatanen: frustraţi şi cinici. Cel mai stupid specialist în cunoaşterea nevoilor cititorilor le spunea redactorilor ce fel de articole aşteaptă comanditarul, iar ei le scriau. Revista mergea bine, dar informaţia nu era transmisă corect: ajungea la cititor diluată, camuflată, transformată într-un divertisment superficial. Meserie de rahat!
 
Vatanen câştiga relativ bine, dar întotdeauna ducea lipsă de bani. Pentru chirie plătea aproape o mie de mărci pe lună, era scump să locuieşti în Helsinki. Din cauza chiriei, Vatanen nu putuse şi nici n-ar fi putut să-şi cumpere vreodată un apartament. Avea o barcă cu pânze, dar şi pentru ceea mai erau nişte poliţe de achitat. În afară de navigaţie, alte pasiuni nu avea. Uneori, soţia lui îi propunea să meargă la teatru, dar pentru nimic în lume n-ar fi ieşit împreună cu ea. Numai ce-i auzea glasul şi era deja exasperat.
 
Vatanen oftă din greu.  Dimineaţa senină de vară era din ce în ce mai strălucitoare, dar gândurile întunecate îl împiedicau să se bucure de frumuseţea ei. Abia când iepuraşul isprăvi de mâncat şi-l puse din nou în buzunar, i se risipiră gândurile negre. Porni apoi hotărât spre vest, urmând acelaşi drum pe care umblase în seara dinainte. Pădurea fremăta bucuroasă, Vatanen fredona o veche baladă, urechile iepuraşului ieşeau afară din buzunarul hainei lui.
 
Peste două ore, Vatanen dădu de un sat. Merse de-a lungul străzii principale până ce ajunse la un chioşc roşu. Ce noroc!
Lângă chioşc era o fată tânără. Tocmai voia să-şi deschidă micul magazin.
Vatanen salută şi se aşeză pe verandă. Fata ridică oblonul, merse înăuntru, deschise ferestruica şi spuse:
- Chioşcul este deschis. Ce doreşti?
 
Vatanen cumpără ţigări şi o sticlă de limonadă. Măsurându-l din ochi pe necunoscut, fata îl întrebă:
- Eşti cumva un criminal?
- Nu... Ţi-e teamă de mine?
- Mi-au ieşit fără voie vorbele astea din gură. Ce-i drept, aşa m-am gândit, fiindcă te-am văzut venind din pădure.
 
Vatanen scoase iepuraşul din buzunar şi-l aşeză cu atenţie pe bancă.
- Ia te uită! rosti fata cu entuziasm. Ai un iepure de casă.
- Nu este un iepure de casă, ci un iepure de pădure.
L-am găsit.
- O, mititelul de el! Are lăbuţa ruptă. Mă duc să-i aduc nişte morcovi.
 
Abandonându-şi chioşcul, fata plecă în grabă până la o casă apropiată, unde zăbovi o clipă. Apoi se întoarse repede cu o legătură de morcovi plină de pământ. Spălă morcovii cu limonadă şi-i puse însufleţită în faţa iepuraşului, dar acesta nici nu se atinse de ei. Puţin descurajată, fata spuse:
- S-ar părea că nu-i plac.
- E puţin bolnav, explică Vatanen. N-aveţi în sat un veterinar?
- Este doctorul Mattila, dar nu-i de-aici, ci din Helsinki.
 
Vine în fiecare vară şi pleacă iarna înapoi la Helsinki. Vila lui e acolo jos, pe malul lacului. Ţi-aş putea-o arăta mai bine, dacă te-ai urca pe acoperişul chioşcului.
Vatanen se urcă pe acoperiş, iar fata îi arătă direcţia în care să privească şi-i spuse ce culoare avea casa veterinarului.
Apoi coborî de pe acoperiş, ajutat de fata care-i sprijini spatele.
 
După ce-i făcu o injecţie, veterinarul pansă cu grijă lăbuţa bolnavă a iepuraşului şi-i spuse ziaristului:
- A avut un şoc. Dar se vindecă el, n-aveţi grijă! Dacă-l luaţi în oraş, daţi-i să mănânce salată verde proaspătă. Asta-i place. Salata trebuie bine spălată, ca să nu-şi strice stomacul, iar de băut, apă proaspătă.
Când Vatanen reveni la chioşc, găsi acolo câţiva bărbaţi plictisiţi, care stăteau pe verandă şi beau bere slabă. Fata îl prezentă:
- El e bărbatul cu iepurele.
 
Iepurele le stârni în mod vădit interesul şi-i deşteptă din amorţeală. Toţi voiau să afle vârsta animalului, iar unul dintre ei povesti că întotdeauna, înainte de a se apuca de secerat, se plimba pe câmp ţipând, astfel încât iepuraşii pitiţi în iarbă să se poată salva.
- Cei care n-au noroc rămân între lamele secerătorii. Într-un an am găsit trei: unul fără urechi, altul cu lăbuţele din spate tăiate, iar al treilea retezat în două. În verile când i-am alungat, nici unul n-a fost prins în lamele secerătorii.
 
Lui Vatanen îi plăcu mult acel sat, aşa că rămase acolo câteva zile şi se odihni noaptea în podul unei case.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu