Povestiri stranii

 

Giovanni Papini
Povestiri stranii
Traducere din italiană, note şi postfaţă de Mihai Banciu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro
 

Giovanni Papini s-a născut în 1881 la Florenţa, unde a urmat cursurile şcolii elementare, apoi, vreme de patru ani, cursurile Şcolii Normale. Autodidact fervent, îşi satisface pasiunea pentru enciclopedism cu cărţi din bibliotecile florentine. Începe de timpuriu o vastă activitate publicistică, întemeind reviste literare şi filozofice şi colaborând la cele mai importante cotidiene şi reviste italiene. Debutează editorial în 1906 cu volumul de proză scurtă Il tragico cotidiano (Tragicul cotidian) şi cu eseul Il crepuscolo dei filosofi (Amurgul filozofilor), în care dezvoltă pentru prima dată tema iraţionalismului vitalist. Traduce lucrări ale unor importanţi filozofi (G. Berkeley, A. Schopenhauer), editează operele unor gânditori italieni (T. Campanella, P. Sarpi, F. Guicciardini) şi antologii de literatură italiană. Îi apar mai multe volume de proză scurtă, între care Parole e sangue (Cuvinte şi sânge) şi Buffonate (Bufonerii). În 1912 publică romanul autobiografic Un om sfârşit (Un uomo finito), iar în 1915 volumul de eseuri Maschilità (Bărbăţie); un an mai târziu, publică volumul de eseuri Stroncature (Demolări), al cărui titlu exprimă furia critică a generaţiei sale. În deceniul al treilea, publică în paralel mai multe volume de eseuri - între care Storia di Cristo (Istoria lui Cristos), expresia reconvertirii sale la catolicism - şi de poezie, iar în 1931 romanul Gog, cea mai celebră carte a sa. În timpul regimului mussolinian, devine membru al Academiei Italiene şi director al Institutului Naţional de Studii asupra Renaşterii. Vederea din ce în ce mai slăbită îl obligă în cele din urmă să-şi dicteze textele, dar publică portrete şi monografii dedicate unor artişti italieni şi străini, eseuri şi articole în presă. Marginalizat după război, continuă să publice proză, eseuri şi articole. În 1951 îi apare Il libro nero. Nuovo diario di Gog (Cartea neagră. Nou jurnal al lui Gog), iar în 1954 Povestiri stranii (Strane storie). Moare în 1956.
 

***

Povestiri stranii este un volum reunind douăzeci şi două de proze scrise de Giovanni Papini în prima tinereţe. El a fost alcătuit de autor însuşi în 1954, cu doi ani înainte de moarte, ca un soi de privire retrospectivă asupra vastului ocol care i-a fost viaţa.
 
Povestirile sunt scrise cu elan juvenil, adesea la persoana întâi, chiar când nu au nimic autobiografic. Şi, cunoscând furia confesivă a autorului lor, nici nu se putea altfel! Într-adevăr, majoritatea eroilor acestor povestiri stranii ale lui Papini  - fie că e vorba de personaje literare sau mitologice, fie că e vorba de femei şi bărbaţi obişnuiţi  - îşi mărturisesc întâmplări din viaţa de zi cu zi, gânduri şi frământări care ar putea fi ale oricăruia dintre noi. Autorul ştie însă întotdeauna să pună totul într-o lumină inedită, să dezvăluie adâncurile nebănuite ale fiinţei omeneşti ascunse sub banalitatea vieţii, să sesizeze fantasticul existenţei comune a omului: "Am dorit să fac astfel încât fantasticul să izvorască din însuşi sufletul oamenilor, mi-am imaginat că îi provoc să gândească şi să simtă într-un mod neobişnuit în faţa unor fapte obişnuite. În loc să-i conduc în mijlocul unor peripeţii bizare, în lumi nemaivăzute, în mijlocul unor evenimente incredibile, i-am pus dinaintea faptelor vieţii lor obişnuite, cotidiene, comune, şi i-am făcut să descopere ei înşişi tot ce în ea e misterios, grotesc, terifiant. Am pus nişte oameni cu o conştiinţă mai ascuţită şi mai vastă, cu un simţ mai rafinat şi în acelaşi timp aproape ingenuu pueril, în mijlocul propriei lor existenţe, dinaintea propriei lor lumi."
 
"Povestirile din acest volum au fost scrise în primii ani ai secolului. Ca atare, arată multe semne ale tinereţii şi îndeosebi mania noutăţii până la extravaganţă, a paradoxului până la absurd, a răsturnării până la delir. Există, de asemenea, multă candoare alături de frenezia intelectualistă; în plus, există, ici-colo, o lipsă de prejudecăţi a unui moralist naiv, care uneori se salvează în comic şi în satiră. Şi, în sfârşit, există, dacă nu mă înşel, puţină poezie." (Giovanni Papini)
 
"Continui să-l iubesc pe Papini întreg, aşa cum e. Cred că nu e mai mare elogiu - pe care îl poţi aduce unui scriitor - decât acela de a mărturisi că îl iubeşti întreg, deşi te despart de el şi ideile, şi tensiunea temperamentală, şi criteriile religioase sau morale. Înapoia acelor treizeci de volume se află un om revoltător de viu şi de întreg. Miile de cărţi pe care le-a citit nu l-au schimbat. Ideile pe care le-a promovat şi le-a abandonat pe rând nu l-au secătuit. Opera vastă pe care a scris-o nu a izbutit să-l fixeze, să-l oprească pe loc, să-l predea complet istoriei moarte. [...] Papini nu poate scrie «capodopere». Este şi va rămâne el însuşi în orice pagină scrisă şi, dacă citeşti numai o parte, rişti să nu înţelegi nimic, să crezi că acest geniu fără pereche este un simplu «literat»." (Mircea Eliade)
 
"Povestirile din prezentul volum - adevărat inventar de răspunsuri la întrebări ce-l frământă dintotdeauna pe om - îşi păstrează prospeţimea intactă, dovadă a faptului că temele eterne şi scrisul inspirat conferă capodoperei perenitate..." (Mihai Banciu)
 

Fragment
Omul care s-a pierdut pe sine

I

N-am fost niciodată pasionat de baluri şi de măşti şi nu ştiu cum de i-am răspuns afirmativ domnului Secco, care m-a invitat la o petrecere de-a sa, în ultima noapte de carnaval. Unicul motiv, cred, a fost acesta: că toată lumea trebuia să se îmbrace într-un domino alb şi-o mască neagră şi să danseze fără să vorbească. M-am dus să văd cum e.

Ce seară neobişnuită! Cine era bărbat şi cine femeie? Pe fiecare chip trona o mască de atlaz - neagră; pe fiecare trup - un mare halat alb. Dansau, cred, chiar bărbaţi cu bărbaţi şi femei cu femei, iar nimeni nu vorbea. La o anume oră, dansurile au luat sfârşit şi toţi înmantelaţii aceia s-au pornit în tăcere să colinde de colo-colo, prin saloanele acoperite de covoare, fără să facă zgomot nici măcar cu pantofii; mergeau la braţ ori singuri sau în grup, fără să ştie ce să facă. Tăcerea aceea sub marile candelabre impasibile şi mulţimea în alb-negru erau mai înfricoşătoare decât o liturghie nocturnă pentru morţi.

Mie, neobişnuit cu ceremonia ţopăitului în perechi, căldura şi oboseala îmi făcuseră rău la cap, astfel încât eram acoperit de o sudoare rece şi tremuram ca şi cum aş fi avut febră. Simţeam o agitaţie, o atare tulburare, încât, de-aş fi avut puterea, aş fi plecat imediat. Mi se părea că sângele cobora încet-încet din creier, că picioarele mi se îndoiau: simţeam o contracţie neliniştitoare în stomac şi în spinare. Eram gata să leşin, îmi închipui, când, ridicându-mi privirea pentru a găsi uşa cea mai apropiată, mi-a apărut dinainte o uriaşă oglindă cu ramă, care se întindea de la podea până aproape de tavan şi acoperea ca lăţime mai bine de jumătate din perete. În oglindă se reflectau toţi travestiţii aceia albi şi negri ce se-nvârteau în sus şi-n jos şi mi-a venit cheful - prostesc capriciu copilăresc - să mă privesc, să văd cum arătam, înveşmântat pentru prima dată în costumul acela caraghios.

Privesc... re-privesc... caut... fixez oglinda... mă sperii. Dar unde sunt, pentru Dumnezeu? Cine sunt? Care e trupul meu, printre toate aceste trupuri, toate la fel? Nu mai exist! Toţi egali, toţi la fel! Oare nu mai sunt în stare să mă regăsesc?

Sunt întors cu faţa către oglindă... dar sunt atâţia cei care şi-o întorc! Eu sunt înalt, însă aproape toţi sunt înalţi şi slabi ca mine! Mă mişc spre a mă recunoaşte, însă toţi se mişcă în jurul meu!

Aşadar, unde sunt eu printre toţi aceştia? Unde este sinele meu între toţi aceşti străini tăcuţi? Toţi albi cu chipurile negre... Iar eu asemeni celorlalţi... Toţi egali, toţi... Dar eu mă vreau pe mine! Vreau să mă caut! Vreau să mă simt pe mine însumi! Să mă văd împreună cu ceilalţi, însă diferit, desprins de ceilalţi! Vreau să mă văd, să fiu eu! M-am pierdut - m-am pierdut pe mine însumi... Unde sunt? Căutaţi-mă, regăsiţi-mă!...

Pe când mă frământam astfel, ochii mi s-au înceţoşat, am simţit cum cad, iar din clipa aceea, pentru multă vreme, n-am mai ştiut şi n-am mai văzut nimic.

II

Când am reînceput să văd şi să vorbesc era a treia zi din Postul Mare. M-am trezit într-un mare coridor lung şi alb, într-un pat de fier, printre nenumărate paturi negre identice; din cearşafurile deopotrivă de albe se iveau chipuri albe şi galbene ca al meu. M-am căutat şi aici: auzindu-mă mormăind, a sosit în grabă un medic îmbrăcat în alb, care m-a privit cu curiozitate şi m-a întrebat care era problema. I-am spus, în câteva cuvinte, că mă pierdusem la o petrecere şi că doream să mă regăsesc cât mai curând posibil. Medicul, după obiceiul acestor creaturi arogante, a rânjit amabil şi mi-a spus să stau liniştit că o să se rezolve. Am priceput însă foarte clar că nu crezuse o iotă din ce-i spusesem, iar în sinea mea începusem să mă gândesc cum să scap de cearşafurile acelea albe şi de patul cel negru.

În ziua următoare au venit alţi doctori, care au fost cu toţii de acord că-mi ieşisem din minţi. Era adevărat, însă nu aşa cum credeau ei. Mă pierdusem pe mine însumi, nu raţiunea. Mintea de-acum nu era a mea, fiindcă pe-a mea o pierdusem odată cu mine însumi, însă era totuşi o minte şi, ca atare, nu eram nebun. Dovadă faptul că pricepeam ce spuneau şi răspundeam fără să greşesc la întrebările lor. Însă nimic n-a mers cu acei neghiobi încăpăţânaţi.

Şi-atunci? M-am gândit să fug: zis şi făcut, după două zile de suferinţă, la ora când oamenii din afară veneau să-i viziteze pe bolnavi, m-am amestecat printre ei şi am ieşit într-o piaţetă însorită, pe care am recunoscut-o imediat. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la locuinţa acelui domn Secco, care mă invitase la petrecere, sperând să mă regăsesc acolo, în încăperea aceea. Ajung, trag o dată de şnurul clopoţelului şi vine să-mi deschidă un băietan de slujitor, care nu voia să mă recunoască. L-am îmbrâncit şi am intrat. Domnul Secco era întins pe o bancă şi moţăia, însă s-a trezit la zgomot, a sărit jos, a apucat un baston pe care-l ţinea totdeauna la îndemână, dar, îndată ce m-a recunoscut, m-a copleşit cu mângâieri, şi-a exprimat bucuria că scăpasem, mi-a oferit de băut şi a ascultat foarte serios povestea mea. Domnul Secco nu e doctor şi, ca atare, nu a făcut caz de ceea ce mi se întâmplase. Mai mult, m-a condus prin toată casa spre a mă convinge că nu rămăsesem acolo în noaptea cu petrecerea. Prin urmare, mă pierdusem într-un alt loc! Cine putea şti? I-am cerut domnului Secco numele tuturor celor care veniseră la balul său, iar el mi-a dat lista fără să se lase rugat. Ce amabil şi îndatoritor era în ziua aceea! N-am avut niciodată de ce să mă plâng de domnul Secco, nici atunci şi nici după aceea.

Am plecat din locuinţa lui ceva mai uşurat, dar nu satisfăcut. Oare unde dispărusem? Mi-am amintit de neamţul acela - de Peter Schlemihl - care-şi vânduse umbra şi plecase prin lume s-o caute. Însă el nu pierduse aproape nimic în comparaţie cu mine, care-mi pierdusem sufletul, corpul, tot!

Am colindat prin oraş până la căderea nopţii, privindu-i în ochi pe toţi cei pe care-i întâlneam spre a mă recunoaşte, însă toţi mă priveau chiorâş şi nici unul nu eram eu. M-am dus acasă la cei care fuseseră împreună cu mine la blestemata aceea de petrecere a măştilor albe. Însă unul era plecat, altul nu m-a primi, al treilea m-a repezit, al patrulea voia să cheme paza ca să mă ducă înapoi la spital, al cincilea mi-a dat adresa unui medic, al şaselea m-a sfătuit să folosesc apa rece, al şaptelea m-a primit cu fast, însă n-a vrut s-audă de suferinţa mea, al optulea a negat c-a fost la bal, al nouălea a admis că a fost, însă nu-şi amintea nimic, al zecelea era bolnav şi n-a făcut decât să mi se vaite de inutilitatea purgativelor, al unsprezecelea şi-a amintit foarte bine de petrecere şi mi-a spus că era în salon când a văzut căzând ca moartă o mască, însă nu ştia altceva decât că persoana care leşinase nu era el, al doisprezecelea a pălit când i-am vorbit de bal şi şi-a scos punga oferindu-mi bani, al treisprezecelea...

Ce contează al treisprezecelea! Toate au fost vizite inutile şi conversaţii zadarnice. Iar atunci când, seara, m-am întors acasă, eram în prada disperării şi continuam să mă întreb încet: Unde sunt? Cum oare să mă regăsesc?

III

Cât m-am mai căutat şi în zilele următoare! Am intrat într-o sută de cafenele, mi-am petrecut serile, ici şi colo, în zece teatre; am participat la demonstraţii politice; am asistat la slujbele din Postul Mare; am fost invitat la mese şi recepţii; am mers la cursuri la universitate; m-am amestecat printre oamenii care se plimbau; am stat ceasuri întregi la fereastră ori nemişcat pe trotuar în colţul străzii; m-am uitat şi am fixat cu privirea mii şi mii de chipuri; am urmărit mii şi mii de persoane, totdeauna cu speranţa de a mă regăsi şi obida de a nu mă recunoaşte.

M-am gândit să comand afişe cu descrierea exactă a felului cum arătam înainte să mă pierd şi am păţit-o. La o zi de când anunţurile se aflau pe ziduri, am simţit doi-trei inşi înşfăcându-mă şi zicând: Uite-l, uite-l! El e! Şi, ţipând, m-au dus acasă la mine. Au bătut, au sunat, au strigat însă nu răspundea nimeni. Eu n-aveam nici familie, nici servitoare, deci în casă nu se afla nimeni. Atunci, furioşi, oamenii aceia mi-au dat drumul.
- Blestemat să fii, tu şi cu cine te caută!
- Ce căutare! E o farsă a vreunui trăsnit! Oamenii nu se pierd cum se pierd câinii!

Ajunsesem aproape la sfârşitul Postului Mare şi tot n-aveam nici un semn despre mine, iar fiecare ceas care trecea însemna o speranţă mai puţin. Simţeam că, continuând să trăiesc astfel, cu dorinţa aceea, cu acel chin, aş fi înnebunit de-a binelea şi nu vedeam cale de scăpare. Toată ziua stăteam afară, privind lumea, iar ochii mi se bulbucau de atâta privit; barba îmi crescuse; devenisem costeliv, galben, înspăimântător. Când se întâmpla să trec prin faţa unei oglinzi, întorceam privirile în altă parte ca să nu mă văd. Îmi dădeam seama că bărbaţii, femeile şi mai ales copiii râdeau în spatele meu, iar uneori îmi râdeau în faţă. Multă lume mă întreba, cu un aer compătimitor, dacă eram bolnav. Odată, o femeie în vârstă mi-a dăruit nişte pastile, lăudându-le peste măsură.

Însă nu eram bolnav, nu. Mă doream pe mine însumi! Ce era rău în asta? Toţi oamenii se bucură de acest bun. Fiecare dispune de sine: nimeni nu poate fi deposedat de sine însuşi. De ce nenorocirea aceea imposibilă de a mă pierde mi se întâmplase tocmai mie? Oare ce făcusem s-o merit? Poate pentru că mă dusesem la petrecerea aceea stupidă? Şi atunci, ceilalţi? Şi ei se duseseră şi se întorseseră acasă cu trupul şi cu sufletul lor, iar acum râdeau pe socoteala mea! Şi totuşi, trebuia să existe un mod de a scăpa de-o astfel de năpastă! Cine nu moare se regăseşte. Regăseşti o geantă uzată şi nu poţi regăsi un om? Oare cum de primăria nu se ocupă de aceste cazuri? Dar statul, nu este oare răspunzător de toţi cetăţenii?

Animat de aceste gânduri şi de altele asemănătoare, într-o dimineaţă m-am dus la palatul cel urât al primăriei, am urcat la Oficiul stării civile şi l-am întrebat pe un funcţionar unde se găsea în momentul acela persoana cutare - respectiv eu însumi -, pe care o pierdusem. Funcţionarul mi-a cerut nişte bani şi după ce a căutat puţin mi-a comunicat adresa mea - adresa casei mele! Am încercat atunci să-i explic că, într-adevăr, casa fusese a acelei persoane, însă de câtva timp persoana se pierduse şi că tocmai de aceea întrebam unde aş fi putut să o găsesc. Prostănacul acela n-a vrut ori n-a ştiut să priceapă: mi-a spus că nu se putea ca o persoană să se piardă pe sine şi că, în orice caz, el nu ştia altceva. I-am răspuns că acest lucru era foarte posibil şi că mi se întâmplase chiar mie, iar el, ca funcţionar al primăriei, avea datoria să cunoască unde se găseau toţi locuitorii oraşului, de la primul până la ultimul. N-a fost chip; a început să ţipe, eu să vociferez. Au venit nişte colegi de-ai lui şi m-au scos afară cu forţa.

Când am ajuns sub porticul palatului, mi-au dat drumul, iar eu, în loc să fug, am început să mă învârt în sus şi-n jos foarte furios, cu speranţa că va ieşi cineva care să-mi dea dreptate. Plimbându-mă în acest fel de-a lungul zidului, mi-a sărit în ochi un afiş mare, în partea de sus a căruia scria: Obiecte pierdute regăsite. M-am trezit brusc şi m-am proţăpit să citesc: şapte chei, un portofel cu trei poliţe, un ac cu gămălie de argint, două pince-nez-uri, o Divina Comedie, o geantă de damă, cinci umbrele... un domino alb cu mască neagră.

... Am simţit un fior pe spinare. Dominoul meu? Era o urmă, prima urmă! Am alergat spre încăperea unde se păstrează obiectele găsite şi am întrebat de dominoul meu. Am spus toate amănuntele pe care mi le-au cerut: mi-au arătat costumul meu alb. Era puţin murdar într-o parte, dar l-am recunoscut: era al meu! Îl găsise un tânăr, în prima zi din Postul Mare, dimineaţa devreme, pe strada unde locuia domnul Secco. Pe deplin mulţumit, am făcut un balot, am băgat masca în buzunar şi am alergat către casă.

De ce eram atât de mulţumit? Doar blestematul acela de sac alb fusese cauza principală a nenorocirii mele, iar în clipa aceea nu m-ar fi ajutat cu adevărat să mă regăsesc.

Dar împins parcă de o dorinţă inexplicabilă, îndată ce am ajuns acasă, l-am îmbrăcat în graba mare, mi-am pus pe faţă masca dinaintea unei mari oglinzi vechi, care avea pictate, spre colţuri, nişte romantice flori decolorate.

M-am privit... Iată-mă! Eram eu! Sunt eu! Mă regăsisem. Eram chiar eu, eu în persoană - eu singur. Nu mai erau alţi oameni în jurul meu. Costumul alb era al meu şi simţeam că înăuntrul lui se află corpul meu; masca neagră era a mea şi acoperea într-adevăr chipul meu. M-am recunoscut. Revenisem. Pusesem din nou mâna pe mine. Am râs şi am plâns de plăcere. M-am mângâiat.

Însă din ziua aceea n-am mai avut curajul să mă dezbrac; şi stau mereu în casă, singur, îmbrăcat în dominoul meu alb, cu masca mea neagră pe faţă, spre a fi sigur că nu mă voi mai pierde niciodată.