Memoriile lui Hadrian

 

Memoriile lui Hadrian
Marguerite Yourcenar
Traducere din franceză şi note de Mihai Gramatopol
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Marguerite de Crayencour s-a născut la Bruxelles pe 8 iunie 1903, dintr-o mamă belgiană, Fernande de Cartier de Marchienne, şi un tată francez, Michel Cleenewerck de Crayencour. Mama murindu-i după zece zile, de educaţia ei se va ocupa, în Franţa, tatăl anticonformist şi extrem de cultivat. El îi plăteşte publicarea primelor două plachete de versuri, după ce, împreună, aleg pseudonimul debutantei, Yourcenar, o anagramă a numelui lor de familie.

În 1929 îi apare primul roman, Alexis, şi îi moare tatăl. Călătoreşte prin Europa, pentru ca, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, să se stabilească în America. În 1937 o întâlneşte la Paris pe Grace Frick (alături de care va trăi până la moartea acesteia, în 1979), la îndemnul căreia va ajunge în SUA şi va preda literatură comparată în New York City şi la Sarah Lawrence College. În 1938 publică Povestiri orientale (Nouvelles orientales), iar în 1939, romanul Lovitura de graţie (Le Coup de grâce). În 1951 apare romanul Memoriile lui Hadrian (Mémoires d'Hadrien), încununat cu Prix Femina Vacaresco, şi în 1968, romanul Piatra filozofală (L'Œuvre au noir), recompensat cu Prix Femina.

În 1977 îi este oferit Grand Prix de l'Académie française pentru întreaga operă, iar în 1980 devine prima femeie primită în Academia Franceză. Se stinge din viaţă la 17 decembrie 1987, cenuşa fiindu-i îngropată în Brookside Cemetery, Somerville, Maine.

Cu o operă care cuprinde numeroase romane, eseuri, poeme, piese de teatru şi trei volume de memorii, Marguerite Yourcenar este una dintre cele mai importante scriitoare de limbă franceză.

Sinopsis

Conceput sub forma unei scrisori testamentare adresate de împăratul Hadrian succesorului său, Marcus Aurelius sub forma unei scrisori testamentare, romanul lui Marguerite Yourcenar este unul de o extraordinară adâncime psihologică. Cronica vieţii lui Hadrian, scrisă de el însuşi, oferă prilejul pentru o reconstituire exemplară a celui de-al doilea secol al erei noastre, autorul fictiv glosând asupra fiecărui eveniment şi subliniindu-i anvergura în contextul epocii. Romanul este, în acelaşi timp, o importantã meditaţie asupra istoriei, un studiu asupra vieţii politice şi a relaţiilor complicate ale lui Hadrian cu mulţi dintre contemporanii săi, uneori prieteni, alteori duşmani. Existenţa tumultuoasă a împăratului, cu momentele de triumf şi înfrângerile sale, devine astfel pretextul pentru a vorbi despre o lume răvăşită de război şi despre cum se poate păstra integritatea spiritului de-a lungul vieţii.

Îmbrăcând forma unei istorii personale, povestea împăratului Hadrian este o rafinată meditaţie despre moarte, dualitatea corp-spirit, dragoste, sacralitate şi timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poartă marca inconfundabilã a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Francezã.

"Marguerite Yourcenar construieşte ipoteza romanescă a unui timp ciclic, între apogeu şi decadenţă, şi citeşte al doilea secol roman ca pe o parabolă decalată a lumii contemporane. Roma lui Hadrian şi Occidentul contemporan se aseamănă prin aceea că reprezintă momente paroxistice ale istoriei umane, caracterizate prin cosmopolitism, profunzime şi complexitate." (Nicolas di Méo, Le Magazine Littéraire, decembrie 2014)

"Un roman clasic, cu o construcţie perfect echilibrată." (George Steiner)

Fragment

Sunt acuzat că iubesc prea puţin Roma. Era frumoasă totuşi, în răstimpul celor doi ani în care statul şi cu mine ne-am dibuit unul pe celălalt, cetatea cu străzile înguste, cu pieţele aglomerate, cu cărămizile de culoarea pielii îmbătrânite. Revăzută după Orient şi Grecia, Roma îmbrăca un anume aer straniu de care nu şi-ar putea da seama romanul născut şi crescut tot timpul în oraş. Mă reobişnuiam cu iernile ei umede şi pline de funingine, cu verile ei africane temperate de răcoarea cascadelor de la Tibur şi de Lacul Alban, cu populaţia aproape rustică şi provincial legată de cele şapte coline, peste care ambiţia, pofta de câştig, hazardul cuceririlor şi al înrobirilor varsă încetul cu încetul aproape toate rasele lumii: negrul tatuat, germanul păros, grecul subţire şi orientalul masiv. Începusem să mă lipsesc de anumite delicateţuri: frecventam băile publice în orele de aglomeraţie; am învăţat să suport Jocurile, în care până atunci nu văzusem decât cumplită risipă. Părerea mea nu se schimbase: detestam aceste masacre în care fiara nu are nici o şansă; îmi dădeam însă treptat seama de semnificaţia lor rituală, de efectele de purificare tragică pe care le au asupra mulţimii inculte; voiam ca, prin splendoare, sărbătorile să le egaleze pe cele organizate de Traian, dând dovadă totuşi de mai multă artă şi mai multă ordine. Îmi impuneam să gust scrima precisă a gladiatorilor, cu condiţia însă ca nimeni să nu fi fost obligat să practice atare meserie împotriva voinţei lui. Învăţam, de la înălţimea tribunei Circului, să parlamentez cu gloata prin intermediul crainicilor, să nu-i impun linişte decât cu acea deferenţă pe care mi-o întorcea însutit, să nu-i acord niciodată decât ceea ce avea dreptul să spere şi să nu-i refuz nimic fără să-i explic motivul. Nu-mi luam ca tine cărţile în loja imperială: înseamnă să-i insulţi pe ceilalţi lăsând să se vadă că el le dispreţuieşte bucuriile. Dacă spectacolul mă plictisea, efortul de a-l suporta era pentru mine un exerciţiu mai folositor decât lectura lui Epictet.

Morala e o convenţie particulară, decenţa, o chestiune publică; orice licenţă prea bătătoare la ochi a fost întotdeauna pentru mine indiciul proastei calităţi. Am interzis băile mixte, motiv aproape nesfârşit de certuri; am pus să se topească şi să intre în tezaurul statului colosalul serviciu de platouri comandat de lăcomia lui Vitellius. Primii noştri împăraţi şi-au dobândit detestabila faimă de vânători de moşteniri: mi-am făcut o regulă din a nu accepta pentru stat şi nici pentru mine vreo moştenire asupra căreia urmaşi direcţi ar putea ridica pretenţii. Am încercat să reduc numărul exorbitant de sclavi ai casei imperiale şi mai ales îndrăzneala acestora datorită căreia devin egalii celor mai buni cetăţeni şi adesea îi terorizează: într-o zi unul dintre oamenii mei s-a adresat în mod impertinent unui senator - am ordonat ca individul să fie pălmuit. Ura mea faţă de dezordine mergea până-ntr-acolo încât am pus să fie biciuiţi în plin Circ risipitorii înglodaţi în datorii. Pentru a nu-i egaliza pe oameni, am insistat asupra portului în oraş al togii sau al laticlavei, veşminte incomode, ca tot ce este onorific, şi la care eu însumi nu recurgeam decât la Roma. Când îmi primeam prietenii mă ridicam în picioare; în timpul audienţelor, de asemenea, ca reacţie împotriva lipsei de consideraţie notificată de poziţia şezând sau culcat. Am redus numărul atelajelor insolente şi stânjenitoare pe străzi, lux de viteză ce se autoanulează, căci pietonul avansează mai repede decât o sută de trăsuri blocate în şir de-a lungul cotiturilor Căii Sacre. Cât priveşte vizitele mele, am luat obiceiul să merg cu litiera până în interiorul caselor particulare, scutindu-mi astfel gazda de corvoada aşteptării sau de a mă conduce afară, sub soarele ori vântul muşcător al Romei.

I-am regăsit pe ai mei: dintotdeauna avusesem anume slăbiciune pentru sora Paulina, iar Servianus însuşi părea mai puţin odios ca altădată. Soacra mea, Matidia, venise din Orient cu întâile simptome ale unei boli incurabile: mă străduiam să o sustrag suferinţelor, organizând sărbători frugale sau ameţind-o nevinovat cu un deget de vin pe matroana cu naivităţi de copilă. Absenţa soţiei mele, refugiată la ţară într-unul din accesele ei de proastă dispoziţie, nu ştirbea cu nimic aceste plăceri de familie. Dintre toate fiinţele, ea este probabil cea căreia am reuşit să-i fiu cel mai puţin pe plac: e adevărat că nici nu mi-am prea dat interesul. Frecventam casa micuţă în care împărăteasa văduvă se deda plăcerilor serioase ale meditaţiei şi lecturii. Regăseam tăcerea plăcută a Plotinei. Ea se estompa cu blândeţe; grădina, încăperile luminoase deveneau pe zi ce trece tot mai mult lăcaşul unei muze, templul unei împărătese deja divine. Prietenia ei rămânea totuşi exigentă, dar aceste exigenţe erau, una peste alta, înţelepte.

Mi-am revăzut prietenii; am cunoscut plăcerea aleasă de a relua contacte după îndelungi absenţe, de a recântări şi de a fi recântărit. Tovarăşul de altădată de petreceri şi de preocupări literare, Victor Voconius, murise; am luat asupră-mi compunerea necrologului său; când printre virtuţile defunctului am pomenit despre castitatea pe care o denegau propriile lui poeme, un surâs trecu pe buzele adunării îndoliate la care participa şi Testylis cu buclele de miere, căreia Victor îi spunea pe vremuri chinul lui dulce. Ipocrizia era mai puţin grosolană decât părea; orice plăcere consumată cu gust îmi părea castă. Gospodăream Roma ca pe o casă pe care stăpânul se gândeşte că o va putea părăsi fără ca ea să aibă de suferit în absenţa-i: noii colaboratori făceau dovada calităţilor lor; adversarii reveniţi la sentimente mai bune luau cina pe Palatin alături de prietenii din zilele grele. Neratius Priscus schiţa în timpul mesei planurile lui legislative; arhitectul Apollodor ne explica epurele sale; Ceionius Commodus, patrician putred de bogat provenit dintr-o străveche familie etruscă de sânge aproape regal, bun cunoscător de vinuri şi oameni, făcea împreună cu mine combinaţii în vederea apropiatei mele manevre în senat.

Fiul său, Lucius Ceionius, în vârstă atunci de abia optsprezece ani, înveselea acele ospeţe, ce le doream austere, cu farmecul şi râsul lui de tânăr prinţ. Avea deja nişte manii absurde şi delicioase: pasiunea de a pregăti prietenilor bucate rare, gustul rafinat al decoraţiilor florale, plăcerea nebunească pentru jocurile de noroc şi pentru travestiuri. Marţial era Vergiliul său: îi recita poeziile lascive cu o încântătoare neruşinare. Am făcut promisiuni care m-au stânjenit mult după aceea; tânărului faun dansând i-am consacrat şase luni din viaţa-mi.

În cursul anilor ce au urmat, pe Lucius l-am pierdut deseori din vedere, apoi l-am regăsit; risc astfel să păstrez despre el o imagine constituită din amintiri suprapuse care nu corespund, adunate, nici unei faze a scurtei sale existenţe. Arbitrul puţin cam insolent al eleganţelor romane, oratorul aflat la începuturile sale, aplecat cu sfiiciune asupra exemplelor de stil şi cerându-mi părerea despre câte un pasaj dificil, tânărul ofiţer grijuliu, chinuindu-şi barba rară, bolnavul scuturat de tuse pe care l-am vegheat până la agonie n-au existat decât mult mai târziu. Imaginea lui Lucius adolescent se învecinează cu ungherele mai tainice ale amintirii: un chip, un trup, alabastrul unui ten pal şi roz, echivalentul exact al unei epigrame de dragoste a lui Callimah, al câtorva versuri limpezi şi directe ale poetului Straton.

Dar mă grăbeam să părăsesc Roma. Până acum, predecesorii mei lipseau de obicei din capitală doar când plecau la război: marile proiecte, activităţile paşnice şi chiar viaţa mea începeau pentru mine în afara zidurilor.

Mai rămânea de îndeplinit o ultimă îndatorire: era vorba de a-i acorda lui Traian triumful ce obsedase visurile lui de bolnav. Triumful se cuvine cu adevărat numai morţilor. În viaţă fiind, se găseşte totdeauna câte cineva care să ne reproşeze slăbiciunile, ca pe vremuri lui Cezar chelia şi aventurile amoroase. Un mort are însă dreptul la acest gen de inaugurare a mormântului, la câteva ceasuri de pompă zgomotoasă care să preceadă secolele de glorie şi mileniile de uitare. Soarta unui mort e scutită de vicisitudini; chiar înfrângerile lui îmbracă splendoarea victoriilor. Ultimul triumf al lui Traian nu comemora un succes mai mult sau mai puţin îndoielnic asupra parţilor, ci acel efort demn de cinste care a fost întreaga sa viaţă. Ne-am reunit să celebrăm pe cel mai bun împărat pe care Roma l-a cunoscut din vremea senectuţii lui Augustus, pe cel mai devotat muncii sale, pe cel mai cinstit şi mai puţin nedrept. Scăderile lui însele nu erau decât particularităţile graţie cărora recunoşti perfecta asemănare a unui bust de marmură cu chipul pe care-l reprezintă. Sufletul împăratului urca la cer purtat de spirala imobilă a Columnei Traiane. Părintele meu adoptiv era acum zeu: el şi-a ocupat locul în şirul încarnărilor războinice ale eternului Marte care vin din secol în secol să zguduie şi să înnoiască lumea. În picioare, pe balconul Palatinului, măsuram distanţele ce ne separau; îmi orchestram viaţa în vederea celui mai liniştit sfârşit. Începeam să meditez la suveranitatea olimpiană.

Roma nu mai e doar Roma: ea trebuie să piară sau să se confunde de-aici înainte cu jumătate de omenire. Acoperişurile, terasele, cvartalurile caselor pe care lumina apusului le aureşte c-un roz atât de frumos nu mai sunt, ca pe vremea regilor noştri, înconjurate, cu teamă, de metereze; eu însumi am refăcut o bună parte a lor de-a lungul pădurilor germanice şi pe întinsul landelor bretone. De fiecare dată când am privit de departe, la cotitura unui drum însorit, o acropolă greacă şi oraşul ei perfect ca o floare, legat de propria-i colină precum caliciul de tija lui, mi-am dat seama că atare plantă fără egal era limitată de însăşi perfecţiunea ei, realizată într-un punct al spaţiului şi într-un segment al timpului. Singura ei posibilitate de creştere, ca şi cea a plantelor, era sămânţa: sămânţa ideilor cu care Grecia a fecundat lumea. Roma însă, mai greoaie, mai informă, mai neprecis întinsă pe câmpia de pe malul fluviului său, se organiza în vederea unor creşteri mai vaste: cetatea devenise imperiu. Aş fi vrut ca statul să se lărgească încă, să devină orânduire a lumii, ordine a lucrurilor. Virtuţile suficiente micului oraş al celor şapte coline aveau să se mlădieze, să se diversifice spre a fi pe potriva pământului întreg. Roma, pe care eu cel dintâi am îndrăznit s-o numesc eternă, se va asimila din ce în ce mai mult cu divinităţile-mume ale cultelor Asiei: procreatoare ale tinerilor şi ale recoltelor, strângând la piept lei şi stupi de albine. Dar orice creaţie umană care vizează eternitatea trebuie să se adapteze ritmului schimbător al marilor realităţi ale firii, să-şi pună de acord timpul cu al astrelor. Roma noastră nu mai e târguşorul pastoral al legendarului Evandru, plină de un viitor în parte deja consumat; Roma de pradă a republicii şi-a jucat rolul; capitala uşuratică a primilor cezari tinde de la sine să se cuminţească; alte Rome vor urma, al căror chip nu mi-l imaginez exact, dar la formarea căruia voi fi contribuit eu însumi. Când vizitam oraşele străvechi, sacre, care-şi trăiseră însă traiul, fără nici o valoare prezentă pentru neamul omenesc, îmi juram să evit pentru Roma mea destinul pietrificat al unei Tebe, al unui Babilon, al unui Tir. Ea va ieşi din trupul ei de piatră şi îşi va făuri din cuvântul stat, din cuvântul cetăţenie, din cuvântul republică o nemurire mult mai temeinică. În ţări acum încă inculte, pe malurile Rinului, ale Dunării sau ale Mării Batavilor, fiecare sat apărat de câte o palisadă de pari îmi aminteşte coliba de trestie, grămada de paie pe care gemenii noştri romani dormeau sătui de laptele lupoaicei: aceste metropole ale viitorului vor reîntrupa Roma. Peste trupurile fizice ale neamurilor şi raselor, peste accidentele geografiei şi ale istoriei, peste felurimea zeilor şi obiceiurilor strămoşeşti, noi vom suprapune pentru eternitate, dar fără a distruge nimic, unitatea conduitei umane, pragmatismul înţeleptei experienţe. Roma se va perpetua în cel mai micuţ oraş în care magistraţii îşi dau silinţa să verifice cântarele negustorilor, să cureţe şi să-şi lumineze străzile, să se opună dezordinii, nepăsării, fricii, nedreptăţii, să reinterpreteze raţional legile. Ea nu va pieri decât odată cu ultima aşezare omenească.

Humanitas, Felicitas, Libertas: frumoasele cuvinte ce figurează pe monedele domniei mele, nu eu le-am inventat. Orice filozof grec, aproape orice roman cultivat are despre lume aceleaşi gânduri ca şi mine. Pus în faţa unei legi nedrepte pentru că era prea severă, l-am auzit pe Traian exclamând că aplicarea ei nu mai corespundea spiritului vremii. Dar acestui spirit al vremii voi fi fost poate cel dintâi care i-am subordonat cu bună ştiinţă toate faptele mele, făcând din el altceva decât visul nebulos al unui filozof sau aspiraţia puţin cam vagă a unui principe bun. Şi mulţumeam zeilor pentru că mi-a fost dat să trăiesc într-o epocă în care sarcina ce-mi revenea consta în a reorganiza cu prudenţă o lume şi nu a scoate din haos o materie încă lipsită de formă sau în a mă culca pe un cadavru pentru a încerca să-l readuc la viaţă. Mă bucuram că trecutul ne era destul de lung spre a găsi exemple şi nu prea împovărător ca să ne strivească; că dezvoltarea tehnicilor noastre ajunsese în punctul în care uşura igienizarea oraşelor, prosperitatea popoarelor, neatingând excesul prin care l-ar stânjeni pe om datorită realizărilor inutile; că artele noastre, pomi puţin cam obosiţi de abundenţa roadelor, puteau încă produce fructe savuroase. Mă bucuram fiindcă religiile noastre nedogmatice şi venerabile, curăţate de orice oprelişte, de orice rituri crude, ne legau tainic de visurile străvechi ale omului şi pământului fără să ne oprească de la explicarea laică a fenomenelor, de la perspectiva raţională asupra comportamentului uman. Îmi plăcea, în fine, că înseşi cuvintele Omenie, Libertate, Fericire nu se devalorizaseră încă prin ridicole întrebuinţări.

O singură obiecţie poate fi ridicată împotriva oricărui efort de a îmbunătăţi condiţia umană: că oamenii sunt poate nevrednici. O îndepărtez însă fără dificultate: câtă vreme visul lui Caligula va rămâne nerealizabil, iar neamul omenesc în întregime nu se va reduce la un singur grumaz întins cuţitului, va trebui să-l tolerăm, să-l ţinem în frâu, să-l folosim pentru scopurile noastre; interesul nostru va fi, bineînţeles, să-l servim. Procedeul meu se baza pe o serie de observări întreprinse de multă vreme asupra propriei persoane: orice explicaţie lucidă m-a convins întotdeauna, orice politeţe m-a cucerit, orice bucurie m-a făcut aproape mereu mai înţelept. Nu dădeam crezare decât pe jumătate celor bine intenţionaţi care afirmă că fericirea aţâţă, că libertatea moleşeşte, că omenia corupe indivizii asupra cărora acţionează. Se poate, dar, în starea firească a lucrurilor, înseamnă să refuzi hrana îndestulătoare unui om sleit, de teamă ca după câţiva ani să nu ajungă a suferi de obezitate. Când vor fi cât mai mult uşurate servituţile inutile, evitate suferinţele inu­tile, va rămâne încă, spre a ţine treze virtuţile eroice ale omului, lungul şir al adevăratelor năpaste, moartea, bătrâneţea, bolile nevindecabile, dragostea neîmpărtăşită, prietenia respinsă ori trădată, mediocritatea unei vieţi mai strâmte decât planurile ce ni le făcusem şi mai lipsită de strălucire de cum o visasem: toate nefericirile pricinuite de natura divină a lucrurilor.

Trebuie să mărturisesc că nu prea cred în legi. Prea dure, ele sunt călcate, şi pe bună dreptate. Prea complicate, ingeniozitatea omenească găseşte uşor cum să se strecoare printre ochiurile acestei plase târşâinde şi fragile. Respectul vechilor legi corespunde pietăţii omeneşti celei mai adânci; el foloseşte şi de pernă inerţiei judecătorilor. Legile cele mai vechi izvorăsc din aceeaşi sălbăticie pe care se străduiesc s-o-nfrâneze; cele mai venerabile sunt şi ele rezultat al forţei. Majoritatea legilor noastre penale nu lovesc, poate din fericire, decât o mică parte a vinovaţilor; cele civile nu vor fi niciodată suficient de suple spre a se adapta imensei şi mereu schimbătoarei varietăţi a speţelor. Ele se modifică mai încet decât obiceiurile; periculoase când întârzie în urma acestora, sunt şi mai primejdioase când încearcă să le-o ia înainte. Şi totuşi, din grămada de inovaţii riscante sau de rutine învechite, apar, ici şi colo, ca în medicină, unele formule utile. Filozofii greci ne-au învăţat să cunoaştem puţin mai bine natura omenească; cei mai buni jurişti ai noştri lucrează de câteva generaţii în direcţia bunului-simţ. Eu însumi am efectuat unele din acele reforme parţiale care sunt singurele durabile. Orice lege prea des încălcată înseamnă că nu e bună: legislatorului îi revine sarcina să o abroge sau să o modifice, ca nu cumva dispreţul de care s-a acoperit atare nesăbuită prevedere să se extindă şi asupra legilor mai echitabile. Îmi propuneam ca scop prudenta abţinere de la orice legiferare inutilă, limitarea la un mic grup de decizii înţelepte, promulgate cu fermitate. Părea că sosise momentul reevaluării, în favoarea omeniei, a tuturor prescripţiilor legale vechi.

În Spania, în împrejurimile Tarraconei, într-o zi în care vizitam singur o exploatare minieră pe jumătate părăsită, un sclav, a cărui viaţă deja lungă se scursese aproape toată în acele galerii subterane, s-a aruncat asupra mea cu un cuţit. Gest întru nimic lipsit de logică, omul răzbunându-se pe împărat pentru cei patruzeci şi trei de ani de sclavie. L-am dezarmat uşor; l-am dat în grija medicului meu - furia i s-a potolit; a redevenit ceea ce era cu adevărat: o fiinţă nu mai puţin înţelegătoare ca altele şi mult mai credincioasă decât mulţi. Vinovatul, pe care legea sălbatic aplicată l-ar fi executat pe loc, a devenit pentru mine un slujitor folositor. Majoritatea oamenilor se aseamănă acestui sclav: ei sunt mult prea supuşi; lungile lor perioade de îndobitocire sunt întrerupte de câteva revolte brutale şi deopotrivă inutile. Voiam să văd dacă o libertate bine înţeleasă n-ar fi cumva mai folositoare şi mă mir că atare experienţă n-a fost câtuşi de puţin încercată de principi. Barbarul condamnat la muncă în mină devenise pentru mine emblema tuturor sclavilor noştri, a tuturor barbarilor. Nu mi se părea cu neputinţă să fie trataţi aşa cum m-am purtat eu cu acel om, să fie făcuţi inofensivi prin forţa bunătăţii şi să ştie de la bun început că mâna care-i dezarmează nu ezită. Popoarele care-au pierit până acum au pierit din lipsă de generozitate: Sparta ar fi supravieţuit mult mai mult dacă i-ar fi cointeresat pe hiloţi în supravieţuirea ei; Atlas încetează într-o bună zi să susţină imensitatea cerului şi revolta lui zguduie pământul. Aş fi vrut să amân pe cât posibil, să evit, dacă e cu putinţă, clipa în care barbarii din afară, sclavii dinăuntru se vor năpusti asupra unei lumi pe care li se cere să o respecte de la distanţă sau să o slujească de jos, dar ale cărei binefaceri nu sunt pentru ei. Ţineam ca cea mai năpăstuită dintre creaturi, sclavul care curăţă haznalele oraşelor, barbarul înfometat care dă târcoale la frontiere, să aibă tot interesul ca Roma să dureze.

Mă îndoiesc că toată filozofia lumii va reuşi să desfiinţeze sclavia: cel mult i se va schimba numele. Pot să-mi închipui forme de servitute mai rele decât ale noastre pentru că sunt mai înşelătoare: fie că s-ar reuşi transformarea oamenilor în maşini stupide şi mulţumite care se cred libere în vreme ce-s aservite, fie că li s-ar dezvolta, eliminând răgazurile şi plăcerile omeneşti, o poftă de lucru tot atât de furioasă ca pasiunea pentru război la neamurile barbare. Acestei servituţi a spiritului sau a imaginaţiei oamenilor îi prefer de departe starea de sclavie reală. Oricum ar sta lucrurile, cumplitul fapt prin care omul e pus la discreţia altui om necesită să fie reglementat cu grijă prin lege. Am vegheat ca sclavul să nu fie marfa anonimă, vândută fără a se ţine seama de legăturile de familie pe care şi le-a creat, obiectul demn de dispreţ căruia judecătorul nu-i înregistrează mărturia decât după ce l-a supus torturii, în loc să i-o primească sub jurământ. Am interzis să fie constrâns la meserii dezonorante sau primejdioase, să fie vândut patronilor caselor de prostituţie sau şcolilor de gladiatori. Cei cărora le convin atare profesii să le practice de bunăvoie: ele vor fi cu atât mai bine prestate. În ce priveşte fermele, aceia care răspund de ele abuzează de forţa fizică a sclavului; de aceea am înlocuit pe cât posibil sclavii cu coloni liberi. Culegerile noastre de anecdote sunt pline de povestiri cu gurmeţi care-şi aruncă servitorii murenelor, dar crimele scandaloase şi lesne de pedepsit sunt nimic pe lângă preţul miilor de monstruozităţi banale făptuite zilnic de oameni de lume cu inima de piatră şi pe care nimeni nici nu visează să-i tragă la răspundere. S-a protestat când am alungat din Roma o patriciană bogată şi stimată care-şi maltrata sclavii bătrâni; cel din urmă ingrat ce-şi neglijează părinţii infirmi impresionează mai mult conştiinţa publică, eu însă nu văd prea mare deosebire între cele două forme ale lipsei de omenie.

Condiţia femeii e determinată de obiceiuri stranii: ele sunt deopotrivă subordonate şi protejate, slabe şi puternice, prea dispreţuite şi prea respectate. În acest haos de uzanţe contradictorii, socialul se suprapune naturalului: şi nu e uşor deloc să-l separi pe unul de celălalt. Atare confuză stare de lucruri este peste tot mai stabilă decât pare: în ansamblu, femeile se vor aşa cum şi sunt, ele se opun schimbării sau o folosesc exclusiv tocmai în scopurile lor. Libertatea femeilor de astăzi, mai mare sau cel puţin mai vizibilă decât în vremurile vechi, nu e nimic altceva decât unul dintre aspectele vieţii mai uşoare a epocilor prospere; principiile şi chiar prejudecăţile de altădată n-au fost considerabil ştirbite. Sincere sau nu, elogiile oficiale şi inscripţiile funerare continuă să atribuie matroanelor noastre aceleaşi calităţi ca priceperea, castitatea, austeritatea ce li se cereau pe vremea republicii. Schimbările reale sau presupuse n-au modificat de altfel cu nimic slobozenia moravurilor poporului de jos, nici eterna bună-cuviinţă prefăcută a orăşenimii înstărite; doar timpul singur le va confirma durabilitatea. Slăbiciunea femeilor, ca şi cea a sclavilor, ţine de statutul lor legal; forţa lor îşi ia însă revanşa în mărunţişuri unde puterea pe care o exercită e aproape fără limită. Rar am văzut casă în care femeile să nu conducă; adesea am văzut conducând intendentul, bucătarul sau libertul. În ce priveşte aspectul financiar, ele rămân supuse prin lege unei anume forme de tutelă; în practică, în fiecare dugheană din Suburra de obicei vânzătoarea de păsări sau de fructe se instalează drept stăpână la tejghea. Soţia lui Attianus administra bunurile familiei cu un extraordinar talent de om de afaceri. Legile n-ar trebui să se deosebească prea mult de practică: am acordat femeii o libertate sporită în a-şi gospodări avutul, posibilitatea de a lăsa prin testament sau de a moşteni. Am insistat ca nici o fiică să nu fie căsătorită fără consimţământul ei: violul legal este tot atât de respingător ca şi celălalt. Căsătoria este marea lor tranzacţie; este cu totul drept să nu o încheie decât în deplin asentiment.

O parte din relele societăţii provin din faptul că prea mulţi oameni sunt ruşinos de bogaţi ori săraci până la disperare. Din fericire, în zilele noastre, e pe cale să se stabilească un echilibru între cele două extreme: averile colosale ale împăraţilor şi liber­ţilor sunt de domeniul trecutului: Trimalhio şi Nero au murit. Totul rămâne însă de făcut în ce priveşte înţeleapta reaşezare economică a lumii. Ajuns la putere, am renunţat la contribuţiile voluntare ale oraşelor destinate împăratului şi care nu sunt decât un furt deghizat. Te sfătuiesc să renunţi şi tu. Anularea completă a datoriilor particulare către stat era o măsură mai riscantă, dar necesară pentru a rupe definitiv cu cei zece ani de economie de război. De un secol, moneda noastră s-a devalorizat în mod primejdios şi totuşi cu valoarea monedelor de aur se cântăreşte eternitatea Romei: nouă ne revine sarcina să le redăm puterea de cumpărare şi greutatea temeinic corespunzătoare în bunuri. Pământurile noastre sunt cultivate la întâmplare: doar regiuni privilegiate ca Egiptul, Africa, Toscana au ştiut să-şi creeze comu­nităţi ţărăneşti deosebit de experimentate în cultura grâului sau a viţei-de-vie. Una dintre preocupările mele era de a încuraja această clasă din care să pot căpăta instructori pentru populaţiile săteşti mai înapoiate sau mai rutinate, mai puţin dibace. Am pus capăt scandaloasei situaţii a pământurilor lăsate în paragină de marii proprietari cărora le păsa prea puţin de binele public: orice lot necultivat de cinci ani aparţine în viitor celui ce se obligă să-l lucreze. Aproape la fel am procedat şi în cazul exploatărilor miniere. Majoritatea bogătaşilor fac imense donaţii statului, instituţiilor publice, principelui. Mulţi procedează aşa din interes, unii din curate convingeri, prea puţini nu dobândesc însă în cele din urmă vreun câştig. Dar aş fi vrut ca generozitatea lor să îmbrace alte haine decât pe cele ale pomenii de paradă, să-i învăţ să fie chibzuiţi, să-şi sporească avutul în interesul societăţii, aşa cum au făcut-o până acum doar spre a-şi îmbogăţi copiii. În această intenţie am luat eu însumi în mâini administrarea domeniilor imperiale: nimeni n-are dreptul să-şi ţină moşiile ca avarul oala lui cu galbeni.