Baladele usturoiului din Paradis

 

Mo Yan
Baladele usturoiului din Paradis
Traducere din chineză şi note de Luminiţa Bălan
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Mo Yan ("Nu vorbi"), pseudonimul scriitorului Guan Moye, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane.

Născut în 1955 într-o familie de ţărani, a crescut în Gaomi, în provincia Shandong din nord-estul Chinei. La vârsta de doisprezece ani, în timpul Revoluţiei Culturale, a fost obligat să părăsească şcoala şi să lucreze mai întâi la câmp, apoi într-o fabrică de bumbac. În 1976 s-a alăturat Armatei Populare de Eliberare. Ca soldat, a început să studieze literatura şi să scrie, debutând în 1981, într-o revistă literară, cu povestirea Potopul din noaptea de primăvară. A absolvit, în 1986, Academia de Artă şi Literatură a Armatei, obţinând  în anii '90 un masterat în literatură de la Universitatea Normală din Beijing. În 1997 a părăsit armata şi a devenit scriitor liber-profesionist.

În 1985 îi apare prima nuvelă, Ridichea de cristal, care se bucură de mare succes. Mo Yan devine celebru în China şi în lume prin romanul publicat în 1987, Sorgul roşu (Humanitas Fiction, 2008, 2012). La notorietatea scriitorului contribuie cunoscutul film omonim din 1987 al lui Zhang Yimou, câştigător al Ursului de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988.

Autor prolific, Mo Yan a publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane, cele mai cunoscute fiind: Baladele usturoiului din Paradis (1988), Ţara vinului (1992), Ţâţe mari şi şolduri late (1996), Meşteru-i din ce în ce mai amuzat (1999), Pedeapsa santalului (2001), Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006; Humanitas Fiction, 2012) şi Broasca (2009). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în numeroase limbi, iar câteva au fost ecranizate. Mo Yan a primit multe premii internaţionale (Premiul Laure Bataillin, 2001; Premiul Nonino, 2005; Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka, 2006; Premiul Newman pentru literatură chineză acordat de Oklahoma University, 2009; Premiul Manhae, 2011 etc.), culminând cu Premiul Nobel pentru literatură în 2012.

*****

Publicat pentru prima dată în 1988 şi revizuit în 2012, romanul Baladele usturoiului din Paradis este inspirat de un eveniment real, petrecut în anii '80 în nordul Chinei: o revoltă spontană a ţăranilor care a avut consecinţe dramatice. Cronică a brutalităţii şi a absurdului vieţii parcă rupte de lume a oamenilor simpli, romanul are măreţia unei epopei în ale cărei cânturi se împletesc realismul şi fantezia, tradiţia atemporală şi observaţia socială, istoria cea mare, implacabilă, şi istoriile personale cutremurătoare ale actorilor care intră fără voie în scenă.
 
În judeţul Paradis, din nord-estul Chinei, cultivatorii se trezesc în plin blocaj al vânzărilor de usturoi - singura recoltă realizată, la îndemnul autorităţilor, pe terenurile care le fuseseră distribuite. Simţindu-se trădaţi, la bunul-plac al unui sistem rigid, nepăsător la nevoile lor, oamenii se revoltă. Pe fundalul acestor evenimente se ţes trei poveşti despre dragoste, loialitate şi răzbunare. Iubirea dintre Gao Ma şi Jinju înfruntă nenumărate obstacole, până la finalul tragic. Gao Yang îndură suferinţe greu de imaginat, fără să ştie măcar de ce se face vinovat. Familiile acestor trei personaje sunt nimicite prin întemniţarea celor tineri, precum şi a celor bătrâni, acuzaţi de crime împotriva statului. În tot acest răstimp, Zhang Kou, menestrelul orb, îşi cânta neînfricat "Baladele usturoiului", nădăjduind într-o trezire a conştiinţelor, însă prin aceasta îşi pecetluieşte destinul. Magicul se împleteşte cu realismul cel mai nemilos, construind o lume aparte, pe cât de stranie, pe atât de fascinantă.
 
"Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbina folclorul, istoria şi contemporaneitatea." (Motivaţia juriului Nobel pentru decernarea Premiului Nobel pentru Literatură 2012 lui Mo Yan)
 
"Fiecare întâmplare conduce către o explozie de brutalitate, însă înăuntrul acestor scene sunt momente de o frumuseţe intensă, de emoţie viscerală şi viaţă palpabilă." (San Francisco Chronicle)
 
"Pentru un scriitor, cel mai bun mod de a vorbi este scrisul. Veţi găsi în operele mele tot ceea ce vreau eu să spun." (Fragment din discursul lui Mo Yan la ceremonia de decernare a Premiului Nobel)
 
"De ce este atâta suferinţă în operele lui Mo Yan? În numeroasele pagini despre durere, greu de uitat, scriitorul priveşte istoria şi ideologia ca pe acele forţe care îşi pun amprenta asupra trupurilor umane. Făcând din experienţa trupească a personajelor sale pergamentul pe care îşi consemnează cronicile, el lasă astfel o mărturie implicită a ororilor istoriei." (Publishers Weekly)

Fragment
2

Gao Ma îşi reveni în simţiri spre amurg şi prima senzaţie fu o arsură cumplită în burtă, urmată de înţepături şi mâncărime pe tot corpul. Oriunde se atingea, simţea că parcă un vânticel răcoros îi pătrunde prin toţi porii. Şi pleoapele îi erau umflate, încât de-abia dacă zărea ceva, ca printr-o fantă. Îşi aminti ca prin vis cum ajunsese în cocina profesorului Zhu, cum stricase cuibul viespilor cu capul şi cum fusese înţepat pe faţă.

Soarele ca o roată mare şi roşie se scufunda la apus şi ca în orice seară frumoasă şi blândă la început de vară îşi răsfira razele fermecătoare peste pământ. Pe frunzele negre, lucioase, de dud, se cernea o lumină roşiatică, în timp ce florile de salcâm, cu petalele albe ca neaua, purtau povara unei aure roşiatice. Se porni din senin o adiere de seară, ce făcea ca frunzele de dud şi petalele florilor de salcâm să se legene uşor şi pe dată toată pădurea prinse a fremăta.

Gao Ma se agăţă de trunchiul unui dud, chiar dacă fiecare încheietură îi urla a durere. Se ridică greu din pricina picioarelor umflate pe de-a-ntregul, de sus până jos. La fel şi sinusurile îi erau înfundate, gata să explodeze. Cu disperare tânjea după o gură de apă. În mintea lui se ducea o luptă crâncenă. Încerca să-şi dea seama dacă întâmplările din acea după-amiază se petrecuseră cu adevărat sau erau un coşmar pe care îl plăsmuise mintea lui. Urmele de nutreţ uscat de pe el şi cătuşele acelea lucioase care îi atârnau de încheietura mâinii stângi păreau să fie cea mai limpede dovadă că nu era decât un infractor fugar. Ştia prea bine ce fapte comisese. De mai bine de o lună aştepta cu nelinişte în suflet să se întâmple ceva şi de aceea nici nu mai pusese zăvorul la fereastră. Totuşi, setea cumplită şi pielea peste măsură de iritată îl împiedicau să gândească limpede. Străbătu pădurea de salcâmi, continuându-şi drumul către nord. Acolo se afla albia râului, unde ţinea el minte că în primăvară Gao Qunjia şi băieţii lui săpaseră o fântână.

Ca să evite înţepăturile joardelor de brădiş în tălpi, încercă să calce pe unde era mai uscat pământul, dar nici ţepii trestiilor care se ridicau din nisip n-aveau să-l cruţe. Razele roşietice ale soarelui străpungeau florile salcâmilor şi frunzele de dud, iar apoi se cerneau pe spinarea golaşă a lui Gao Ma. Privindu-se mai cu atenţie, bărbatul observă că pe tot trupul, dar mai cu seamă pe braţe şi pe piept, era numai spuzeală roşie ca focul - amintirea lăsată de omizile galbene păroase de pe frunzele sălciilor.

Când ieşi din pădurea de salcâmi, sclipirea nisipului din albia râului aproape că îl orbi. Discul roşu al soarelui, de acum doar cât jumătate de roată uriaşă, se scufunda la apus aproape zgomotos, iar irizările roşietice făceau partea aceea de cer să fie aşijderea unei flori care îşi desface petalele cu furie. N-avea stare să-şi bucure sufletul cu această privelişte, căci privirea sa căuta cu disperare un semn, cât de mic, al existenţei fântânii mult visate.

În cele din urmă, zări în nesfârşita albie galben-roşiatică o ridicătură de pământ, aşa că se năpusti într-acolo.

Apă! Apă! Se aşeză în genunchi pe marginea fântânii şi sorbi cu nesaţ, precum un cal însetat. Într-un minut, resimţi bucuria imensă stârnită de apa care îi ajungea în gură, în gâtlej, în stomac, o bucurie pe care o duse la extrem, până când avu senzaţia că pereţii stomacului său se cutremurau de spasme. Auzea cum toate măruntaiele, uscate cum erau, pârâiau pe măsură ce apa le inunda în rostogoliri năvalnice. Mai sorbi cu sete nestăvilită vreme de un minut şi apoi îşi ridică faţa pentru câteva clipe, ca din nou să se aplece şi să-şi continue aventura. Abia acum simţea cu adevărat savoarea şi fierbinţeala apei.

Apa era stătută, apa era sărată, apa era fiartă. Cu toate acestea, îşi mai cufundă capul o dată în ea, după care încetişor se ridică în picioare. Lichidul i se prelingea pe obraji, pe gât, apoi pe umeri şi pe burtă. La întâlnirea cu apa, spuzeala pricinuită de ţepii otrăviţi ai omizilor galbene deveni ca o rană vie. Îl durea atât de rău, încât fără să-şi dea seama strânse din fund.
- Aoleu, măicuţa mea! se jelea el vlăguit de tot şi în timpul acesta, plecându-şi capul, zări pereţii prăbuşiţi ai fântânii şi mătasea-broaştei de un verde crud plutind la suprafaţa apei.

Descoperi pe dată că tot acolo îşi făceau veacul, înotând în voie, mormoloci cât boaba de fasole. Trei broaşte mari, pătate, se proţăpiseră pe marginea fântânii şi cum îl priveau ele lacom cu ochii lor de smarald, guşa albicioasă li se umfla şi se dezumfla într-o mişcare continuă, ritmică. Gao Ma sări în picioare şi în clipa aceea îl năpădi o senzaţie aprigă de vomă, de parcă sute de broscuţe îi mişunau prin burtă şi prin intestine. Un jet de apă asemeni unui gheizer îi ţâşni din gură. Nici că mai îndrăznea să-şi îndrepte privirea către fântâna aceea, aşa că se întoarse şi porni legănat către pădurea de duzi şi salcâmi.

Deşi apusese deja soarele, cerul încă nu se înnegurase. O ceaţă deasă cobora peste pădurea de duzi, unde viermii de mătase sălbatici îşi ridicau capetele acelea cu formă ciudată şi, aproape ca nişte mecanisme în funcţiune, tocau frunzele asemenea unor plăcuţe metalice. Harş-harş! Ah, zgomotul acela parcă îi ciopârţea inima încetul cu încetul. Gao Ma se aşeză cu spatele rezemat de trunchiul unui dud şi rămase cu privirea aţintită asupra florilor de salcâm care se vălureau prin aburul nopţii aşternut peste copaci. În amurg, parfumul lor devenea şi mai intens, iar polenul fin plutea în aer peste tot, ca într-o invazie de nestăvilit. Îşi întinsese picioarele şi privea cum din copaci cădeau excrementele viermilor de mătase, mărunte ca o pulbere de fier.

Apoi, se ridică luna pe cer şi în urma ei puzderie de stele împânzi bolta albastră. Picături de apă, alături de excrementele viermilor de mătase, se prelingeau peste Gao Ma ca o revărsare cu fărâmiţe de constelaţii. Uneori, simţea un imbold tainic să se ridice de acolo, dar de îndată ce încerca să-şi îndoaie picioarele, pornirea aceea se spulbera ca prin vis, tot aşa de uşor ca atunci când îşi dorea să scape de cătuşele atârnate de mână.

Când şi când păsări de noapte tulburau liniştea bătând din aripi în zbor, iar lui Gao Ma i se păru chiar că vede urmele fosforescente pe care le lăsau pe crengile salcâmilor, în trecerea lor. Însă de îndată ce încerca să privească mai cu luare aminte, realiza că totul era rodul imaginaţiei lui, fiindcă nimic nu părea să fie aievea. Aproape că nu-şi mai putea da crezare ochilor că ar fi văzut vreo pasăre pe acolo.

După miezul nopţii, îl cuprinse frigul. Se simţea balonat peste măsură şi tare ar fi vrut să scape de tot aerul acela care îi apăsa nemilos burta, dar oricât ar fi încercat, tot nu reuşea. Deodată, o zări pe Jinju cum trece pe lângă duzi, apoi pe lângă salcâmi, cu o legăturică roşie pe umăr, legănându-şi burta ei cea mare. Se opri în loc la numai câţiva paşi de el. O vedea cum se ţine de un lujer de iută, pe care zgâria cu unghiile. Chipul ei îşi schimba culoarea, devenind din galben verde, apoi albastru, ca într-un sfârşit să capete nuanţe gri înspăimântătoare.
- Gao Ma! zise ea. Eu am să plec, aşa că am venit să-mi iau rămas-bun de la tine.

Vorbele ei, care nu prevesteau nimic bun, veneau ca o lovitură năprasnică. Bărbatul ar fi vrut să se urnească din loc, dar picioarele lipite de copac îi puneau stavilă. N-avea ce face decât să întindă braţele care începură să se lungească mai mult şi mai mult, dar când degetele erau pe cale să-i atingă chipul, simţi în vârful unghiilor respiraţia ei rece ca un sloi de gheaţă. În acest moment, când parcă era atât de aproape şi totuşi nu îndeajuns, braţele încetară să mai crească.
- Jinju, zise el cuprins de nelinişte, nu se poate să pleci. Nu înainte să fi petrecut şi noi măcar o zi lipsiţi de griji. Am să te iau de nevastă de îndată ce izbutesc să vând usturoiul. Îţi promit că n-o să mai stai în bătaia vântului, nici în arşiţa zilei. N-o să mai înduri nici ploaie, nici zăpadă. Ai să stai acasă, să vezi de copii, să faci de mâncare...
- Gao Ma, încetează să mai visezi! Nu mai e chip să vinzi usturoiul. S-a stricat tot... Ai încălcat legea atunci când ai distrus sediul Guvernului Judeţean. Poliţia a împânzit oraşul cu afişe şi te caută peste tot. Gao Ma, n-am încotro. Eu îmi iau copilaşul şi plec înainte...

Jinju desfăcu legăturica roşie şi scoase un casetofon micuţ, spunând:
- Ăsta îţi aparţine. L-am luat înapoi de la Fratele al Doilea. După ce am să plec, ştiu că ai să te simţi atât de însingurat, dar cu el ai să-ţi mai găseşti alinarea.

Jinju se întoarse şi pe măsură ce se îndepărta, hainele ei roşii se transformau într-o umbră albă ca zăpada.
- Jinju! strigă Gao Ma, iar strigătul acela disperat îl aduse înapoi din lumea viselor.

Privea cu un aer tâmp luna strălucitoare cum se cocoţa pe cer în partea de sud-est, copleşit de deznădejde. Rememora clipele tocmai trăite în vis şi încetul cu încetul spaima puse stăpânire pe sufletul lui. Socotea întruna şi de fiecare dată ajungea la aceeaşi concluzie - dacă nu cumva ieri, atunci sigur astăzi trebuie să-i fi venit sorocul lui Jinju.

Într-un târziu, se ridică în picioare, aşa cum făcuse cu un an în urmă pe drumul croit între lanul de iută şi câmpul cu ardei iute din satul Calul Cenuşiu. Atunci era în amurg, iar el, după ce reuşise să se ridice în picioare, scuipase sânge de câteva ori. Fraţii Fang îi dăduseră o bătaie zdravănă, că puţin a mai lipsit să nu-l vadă pe Yama, Zeul Morţilor. Norocul lui fusese leacul deputatului Yang şi mai fusese şi nevasta vecinului Yu, care-l îngrijise şi care în a treia zi îi adusese veste de la familia Fang că, dacă vine cu zece mii de yuani, va avea voie să se însoare cu Jinju. El le dă banii, ei îi dau nevasta. Îşi amintea clipa aceea când primise vestea. Tare se mai bucurase! Atât de tare, încât plânsese vreme îndelungată, ca un copil. Nevasta lui Yu comentase atunci că familia Fang o vinde pe Jinju de parc-ar fi o junincă scoasă la târg, dar el îi răspunsese: "Tuşă, eu plâng de fericire. Fac eu banii ăştia cumva. Am să plantez usturoi şi am să-l vând, iar în doi ani am s-o iau pe Jinju de nevastă..."

"Usturoiul! Toate din cauza blestematului de usturoi. Usturoiul m-a adus pe marginea acestei prăpăstii."

Se năpusti şi smulse crengi de dud, cum îi ieşeau în cale, trase de salcâmi într-o parte, se izbi de duzi într-alta, învârtindu-se ca într-un cerc fără scăpare. Pe neaşteptate, un nor negru înghiţi luna, iar în jurul său se ridicară ziduri - ziduri înălţate de demoni. Omul prosperă zece ani, timp în care demonii n-au îndrăzneala să se apropie. După aceea...
"Gao Ma, din ziua în care ai întâlnit-o pe Jinju, din ziua în care ai ţinut-o de mână pentru întâia dată, din ziua aceea destinul tău a fost pecetluit cu sânge!"

3

Gao Ma şi-a petrecut restul nopţii în pădurea de duzi şi salcâmi şi nu i-a fost cu putinţă să se smulgă din lumea umbrelor şi demonilor până în zorii zilei. Simţea că numai în adâncul sufletului mai păstra un strop de căldură, căci restul trupului era sloi de gheaţă. Umflăturile de la ochi se mai retrăseseră, iar acest lucru îi dădea o oarecare senzaţie de confort. Când soarele roşu se înălţă pe boltă, căldura care îl cuprinse îi aduse o adevărată bucurie. Burta începu să facă iarăşi zgomote, urmate de multe vânturi reci pe care le eliberă repede, ceea ce îi dădea credinţa că intestinele lui încă mai lucrau şi că organele interne nu păţiseră nimic, iar gândul acesta îi readuse speranţa în inimă.

Odată ce-şi veni în simţiri, Gao Ma se strădui din răsputeri să-şi înăbuşe dorinţa aprigă de a intra în sat, în căutarea lui Jinju, căci îşi şi imagina cum cei doi poliţişti stau la pândă la el în casă, cu puştile pregătite, aşteptându-l să le pice în cursă. Numai un nebun s-ar fi dus în sat ziua în amiaza mare, aşa că luă hotărârea să se strecoare acolo după lăsarea nopţii. Dacă azi îi venea sorocul lui Jinju, atunci sigur că mamă-sa era lângă ea şi avea grijă să nu se ivească vreun necaz. Oricât de haină ar fi fost ea, mama tot mamă e şi n-ar fi lăsat-o la greu.

Dar, totuşi, ce va fi să fie viaţa lor de acum înainte? De îndată ce se mai linişti un pic, începu să se tot întrebe aşa în sinea sa. Zilele acestea n-ar fi putut sub nici o formă să se arate prin judeţul Paradis, mai ales aşa cum era acum, cu cătuşele zăngănind la mână. O să se ducă s-o vadă pe Jinju după căderea nopţii şi apoi o să pornească spre nord-est, iar după ce va fi câştigat destui bani, o să vină s-o ia dimpreună cu copilaşul lor.

Pădurea prinse viaţă odată cu sosirea păsărilor în zbor. Îl cuprinse foamea de acum şi întrucât n-avea încotro s-o apuce, găsi un salcâm cu trunchiul zvelt, înalt de vreo doi metri, cu crengile doldora de buchete de flori. Înşfăcă o creangă chiar de vârf, o trase cu toată puterea pe care o mai avea trupul său istovit, până izbuti s-o îndoaie. Încovoiată, creanga trosnea şi curând se frânse, dezvăluind pe dată o sevă gălbuie în locul alb, lucios, unde se desprinsese de trunchi. Smulse cu lăcomie florile de salcâm - unele deschise cu totul, altele doar pe jumătate, altele îmbobocite doar - şi le îndesă degrabă în gură. La început le înghiţi aproape întregi, dar mai apoi începu să le mestece şi să le savureze. Aveau gust dulceag, însă cele care erau pe trecute păreau cam amărui, în timp ce acelea încă îmbobocite îi făceau gura pungă. Numai florile pe jumătate deschise erau taman bune de mâncat, cu un nectar dulceag, aşa că se hotărî să pornească în căutarea lor. Toată dimineaţa înfulecă flori de salcâm culese din vreo trei copaci.

Arşiţa amiezii îi aduse lui Gao Ma o nouă revelaţie. Pe când tocmai simţea o vagă lehamite faţă de florile de salcâm, deodată adulmecă o aromă dulce-acrişoară prin preajmă şi, privind mai cu băgare de seamă, zări pe crengile duzilor nişte bobiţe purpurii, roşii sau chiar unele micuţe, ca nişte ţepi, de culoare alb-gălbuie. "Dude!" strigă el cuprins de încântare.

Cu aceeaşi lăcomie devoră şi dudele, la început fără să deosebească între cele crude şi cele coapte. Închidea ochii şi le înghiţea una după alta, însă mai târziu începu să le savureze - dudele alb-gălbui erau tari, uşor dulcege, mai acrişoare şi cam făceau gura pungă; cele de culoare sângerie erau ceva mai moi, dulci şi uşor acrişoare, în timp ce acelea bine coapte erau moi, foarte dulci, aproape deloc acrişoare şi îi umpleau gura cu savoarea lor aparte. Porni în căutarea acestora din urmă, iar curând ajunse la o concluzie cât se poate de înţeleaptă - dacă scutura copacul, numai dudele bine coapte cădeau pe pământ. În toiul amiezii îşi dădu seama că buzele lui trebuie să fi fost purpurii, judecând după cât de pătate îi erau degetele de la atâtea dude câte îi trecuseră prin mâini. Tot atunci, mai făcu o descoperire măreaţă - dudele albe, mari, cu firicele verzi prin ele, asemenea jadului, au un gust care bătea aroma dudelor purpurii. Era un soi de dud necunoscut lui, cu scoarţa albă, cu frunzele mari cât palma şi groase ca bănuţii de aramă.

Apoi, în amurg, o durere cumplită de burtă începu să-l chinuie. Se întinse pe pământul nisipos şi se zvârcoli o vreme, dar la lăsarea nopţii, când steluţe mii împânziră cerul, durerea se mai potoli. I se păru că se chinuise aşa vreo jumătate de oră, dar nu putea decât să ghicească, fiindcă ceas nu mai avea de anul trecut, când i-l înşfăcase fratele cel mic al lui Jinju.