Foamea

 

Knut Hamsun
Foamea
Traducere din norvegiană de Valeriu Munteanu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitorul norvegian Knut Hamsun a fost romancier, dramaturg, poet, opera sa cuprinzând peste 20 de romane, un volum de poezie, mai multe piese de teatru şi eseuri, un jurnal de călătorie.

S-a născut pe 4 august 1859 la Lom, în Gudbrandsdalen, şi a crescut la Hamarøy, în Nordland. Fiu al unui croitor itinerant, a avut o copilărie grea, lucrând ca ucenic al unui cizmar şi refugiindu-se deseori în lectură, pentru că părinţii nu i-au putut asigura o educaţie formală. A fost pe rând muncitor, zidar, vatman, învăţător. Debutează cu un roman în 1877, al doilea îi apare în 1878, pe când preda la şcoala din Vesterålen; în acelaşi an se mută la Oslo, şi trăieşte o vreme în sărăcie şi singurătate, lucrând ca muncitor. Între 1882 şi 1884 călătoreşte în SUA, prilej pentru a scrie o satiră la adresa societăţii americane: Fra Det Moderne Amerikas Aandsliv (1889).

În 1890 publică Foamea / Sult, cartea care îi aduce succesul mult aşteptat, considerată primul roman modern din literatura norvegiană, urmată, în 1894, de Pan, iar în 1898 de Victoria (Pan. Victoria, Humanitas Fiction, 2014). Din 1911 părăseşte cercurile literare şi viaţa urbană şi se mută în Nordland, pentru ca ulterior să cumpere o fermă în sudul Norvegiei, unde va locui până la moartea sa, pe 19 februarie 1952. Primeşte Premiul Nobel pentru literatură în 1920, pentru romanul Rodul pământului (Markens Grøde, 1917), în care, cum observa Paul Auster, sunt limpezi simpatiile pronaziste ce l-au îndepărtat ulterior pe Hamsun de confraţii scriitori. Prin tematică şi prin promovarea noilor tehnici ale fluxului conştiinţei şi monologului interior, Knut Hamsun e considerat părintele modernismului literar.

*

Foamea lui Knut Hamsun, numit de André Gide "un Dostoievski norvegian", este unul dintre cele mai importante romane moderniste, anticipând şi influenţând operele unor mari scriitori, de la Joyce şi Kafka la Camus. A fost ecranizat de două ori, în 1966 de regizorul Henning Carlsen şi în 2001 de Maria Giese.

Foamea este o incursiune captivantă în mintea unui tânăr scriitor căruia înfometarea îi produce o stare de fluctuaţie permanentă între euforie şi disperare. Trăind de pe o zi pe alta, din scrierea unor articole de ziar, acesta experimentează umilinţa în toate gradele sale, fiind mereu la un pas de nebunie şi de colapsul final. Roman de referinţă, Foamea este un studiu despre adâncimile psihologice unde puţini scriitori au curajul să plonjeze.

Pe străzile din Christiania (Oslo de astăzi), un tânăr scriitor trăieşte cu spaima că oricare zi poate fi ultima. Fără alte mijloace de subzistenţă în afara propriei înzestrări literare, personajul îşi petrece timpul încercând să supravieţuiască înfometării perpetue la care se supune, neacceptând nici o soluţie de compromis ce ar implica un act lipsit de etică, la limita dintre luciditate şi nebunie. Animat de un puternic impuls vital, primind la răstimpuri, de la ziarul local unde publică uneori un articol, sume modice care îl ajută să-şi plătească o chirie modestă şi să se hrănească pe sponci, reuşeşte să se salveze de la extincţie. Diferitele întâmplări traumatizante prin care trece şi ostilitatea mediilor sociale pe care le traversează, strania poveste de dragoste care îi aprinde flacăra speranţei aruncându-l apoi în neagra disperare sunt încercări spirituale din care personajul va ieşi biruitor.

"Foamea este punctul nevralgic al ascensiunii literare a lui Knut Hamsun. Este romanul clasic al umilinţei, chiar mai presus decât romanele lui Dostoievski." (George Steiner, Observer)

"O operă de pionierat modernist, întunecată, amuzantă, cu o forţă evocatoare remarcabilă, despre exasperare. O privire magică şi teribilă în interiorul sufletului uman. Nimeni n-ar trebui s-o rateze." (Irish Times)

"Personajul lui Hamsun se eliberează treptat de orice încredere în vreun sistem, iar la sfârşit, în ciuda înfometării la care s-a supus, nu ajunge nicăieri. Nimic nu-l motivează să continue şi totuşi el merge mai departe. Păşind direct în secolul XX." (Paul Auster)

"Romanul Foamea a fost publicat în 1890 şi e la fel de actual astăzi." (London Review of Books)

"Unul dintre cele mai tulburătoare romane scrise vreodată." (Time Out)

Foamea - fragment

Trecuseră câteva săptămâni şi într-o seară mă aflam în oraş.

Mă dusesem iarăşi într-unul din cimitire încercând să scriu un articol pentru un ziar; între timp, se făcuse ora zece, se întunecase şi poarta cimitirului urma să se închidă. Eram flămând, foarte flămând; cele zece coroane mi-au ajuns, din păcate, prea puţin; trecuseră două, aproape trei zile şi nopţi de când nu mai mâncasem nimic şi mă simţeam sleit; mă obosea chiar şi să ţin creionul în mână. Aveam în buzunar o jumătate de briceag şi o legătură de chei, dar nici un øre.

După ce poarta cimitirului s-a închis, ar fi trebuit, de fapt, să mă duc de îndată acasă. Dar îmi era în mod instinctiv teamă de camera mea, unde totul era întunecat şi gol: un atelier de tinichigerie părăsit, în care primisem în cele din urmă permisiunea să locuiesc provizoriu. Şi astfel, am hoinărit mai departe, am trecut la întâmplare prin faţa primăriei, ajungând până la malul mării, până pe cheiul căii ferate, unde m-am aşezat pe o bancă.

Pentru moment, nu mi-a venit nici un gând trist; uitasem de necazuri şi mă simţeam liniştit la vederea portului care se profila paşnic şi frumos în semiîntuneric. Dintr-o veche obişnuinţă, voiam să-mi ofer plăcerea de a citi încă o dată articolul pe care tocmai îl scrisesem şi pe care creierul meu obosit îl considera drept cel mai bun din câte produsesem până atunci. Am scos mai întâi manuscrisul din buzunar, l-am dus aproape de ochi ca să văd mai bine şi l-am parcurs pagină cu pagină. În cele din urmă, aceasta m-a obosit şi am pus din nou hârtia în buzunar. Totul era liniştit; marea se întindea sidefie şi albastră şi păsărelele zburau tăcute pe dinaintea mea dintr-un loc într-altul. Ceva mai departe, un poliţist patrula agale, încolo, nu se zărea nimeni şi întregul port era cufundat în somn.

Îmi trec în revistă din nou averea: o jumătate de briceag, o legătură de chei, dar nici un øre. Deodată, vâr iar mâna în buzunar şi scot hârtiile la iveală. E un gest mecanic, un act reflex, inconştient. Caut o foaie albă nescrisă şi - Dumnezeu ştie de unde mi-a venit ideea - fac o pungă, o strâng cu grijă la gură, în aşa fel încât să pară că este plină. Şi apoi o arunc departe, pe caldarâm; vântul o duce şi mai departe, dar până la urmă se opreşte.

Foamea începuse să mă chinuiască din nou. Şedeam pe bancă şi priveam punga mea albă; parcă era plină doldora cu bani strălucitori de argint. Am ajuns să mă amăgesc, să-mi închipui că are într-adevăr ceva în ea. Am încercat să ghicesc suma - dacă ghicesc fără să greşesc, este a mea. Vedeam în imaginaţie monedele mici şi delicate de zece øre pe fundul ei şi coroanele mai groase, cu marginea zimţată, de deasupra - o pungă întreagă plină cu bani. Mă uitam Ia ea cu ochii holbaţi şi îmi făceam singur curaj să mă apropii şi s-o fur.

În momentul acela îl aud pe poliţist tuşind - oare cum de mi-a dat în gând să fac şi eu exact acelaşi lucru? M-am ridicat de pe bancă şi am tuşit de trei ori ca să audă. Cum se va mai năpusti asupra pungii când va trece prin apropierea ei! M-am bucurat de această festă, mi-am frecat mâinile încântat, şi am înjurat de mama focului. Ce mutră o să mai facă, nătărăul! Mă voi cufunda în mlaştina cea mai fierbinte a iadului şi în chinuri veşnice pentru farsa asta de netrebnic. Eram ca beat de inaniţie, foamea mă ameţise în toată puterea cuvântului. Câteva minute mai târziu, poliţistul se apropie, izbindu-şi călcâiele metalice pe caldărâm, pândind în toate părţile. Păşeşte agale, are o noapte întreagă înaintea lui; nu observă punga decât când ajunge foarte aproape de ea. Se opreşte şi o priveşte. Arată atât de albă şi de valoroasă pe locul unde se află; poate conţine şi ceva bani, nu-i aşa? Ceva bani de argint?... Apoi o ridică. Hm! E uşoară, foarte uşoară; poate că în ea este o pană scumpă, o podoabă de pălărie... Apoi deschide punga atent cu mâinile sale mari şi priveşte înăuntru. Râdeam, râdeam şi mă loveam cu palmele pe genunchi, râdeam ca un nebun. Dar din gât nu ieşea nici un sunet, râsul meu era mut şi febril... Avea profunzimea unui suspin...

Apoi călcâiele încep din nou să izbească caldarâmul şi poliţistul face un tur pe chei. Şedeam pe banca mea, cu lacrimi în ochi şi căutam să-mi trag răsuflarea; eram cu totul transportat, pradă unei veselii febrile. Am început să vorbesc cu voce tare, să-mi relatez mie însumi întâmplarea cu punga, să imit gesturile bietului poliţist; mi-am privit palma goală, repetând fără încetare cuvintele: A tuşit când a aruncat-o! A tuşit când a aruncat-o! La aceste cuvinte am adăugat altele noi, din ce în ce mai bizare, apoi, în cele din urmă, am transformat întreaga propoziţiune astfel: A tuşit o singură dată - hoho!

Am epuizat toate variaţiunile posibile pe marginea acestor cuvinte şi a trecut o mare parte a serii până când buna mea dispoziţie a luat sfârşit. Apoi m-a copleşit un calm somnolent, o oboseală plăcută, căreia nu m-am împotrivit. Se făcuse şi mai întuneric; o briză uşoară încreţea sideful mării. Vapoarele, ale căror catarge se profilau la orizont, păreau, cu corpurile lor mari, nişte gângănii tăcute care se zbârleau şi mă pândeau. Nu simţeam nici o durere, foamea mi-o amorţise; dimpotrivă, mă simţeam plăcut de gol, neatins de nimic din jurul meu şi eram bucuros că nu mă vede nimeni. Am întins picioarele pe bancă şi m-am sprijinit de spetează. În felul acesta puteam să savurez cel mai bine întreaga plăcere a singurătăţii. Cugetul nu mi-era umbrit de nici un nor, nu trăiam nici un simţământ dureros şi, după câte îmi dădeam seama, nu aveam nici o poftă, nici o dorinţă. Stăteam întins, cu ochii deschişi, absent, mă simţeam într-o plăcută depărtare de mine însumi.

În plus, nu mă tulbura nici un zgomot; întunericul blând învăluise universul din faţa ochilor mei şi mă înmormântase într-o linişte deplină - numai monotonia pustie a tăcerii îmi umplea urechile. Iar gângăniile întunecate de acolo, de departe, mă vor atrage spre ele la căderea nopţii şi mă vor duce peste mări şi prin ţări străine, nelocuite de oameni. Mă vor duce la castelul prinţesei Ylajali, unde mă aşteaptă o splendoare nebănuită, mai mare decât oricare alta văzută veodată de vreun om. Ylajali va şedea într-o sală strălucitoare, unde toate sunt din ametist, pe un tron de trandafiri galbeni, iar când voi intra îşi va întinde braţele spre mine; şi când mă voi apropia şi voi îngenunchea, mă va saluta spunându-mi: Bun sosit, cavalere, în palatul meu şi în ţara mea. Te-am aşteptat timp de douăzeci de veri şi te-am chemat în toate nopţile senine. Când erai supărat plângeam, iar când dormeai îţi inspiram vise minunate...

Apoi frumoasa mă va lua de mână şi mă va însoţi prin săli lungi unde şiruri nesfârşite de oameni strigă ura, prin grădini luminoase unde trei sute de fete se joacă şi râd, apoi mă va conduce într-o altă sală unde toate sunt din smarald. Soarele îşi trimite razele luminoase în sală; prin galerii şi prin săli trec cântând coruri şi mă învăluie valuri puternice de parfum. Îi ţin mâna într-a mea şi simt cum în vine îmi pulsează puternic pornirile dragostei; o cuprind cu braţul, iar ea şopteşte: Nu aici, vino mai departe! Intrăm în sala cea roşie unde toate sunt din rubin, de o strălucire atât de intensă încât îmi vine ameţeala. Apoi simt cum îşi petrece braţul pe după gâtul meu, îi simt răsuflarea pe obraz, aud cum îmi şopteşte: Bun venit, iubitule! Sărută-mă! Mai mult... Mai mult...

De pe bancă văd stelele - iar gândurile îmi aleargă cu repeziciune şi se cufundă într-un uragan de lumină...

Adormisem acolo, întins pe bancă şi m-a trezit poliţistul. Fără milă m-a readus la viaţă şi la mizerie. Primul meu simţământ a fost acela de mirare stupidă că mă aflu sub cerul liber, dar el a fost în curând înlocuit de o descurajare amară. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns de necaz că mai sunt încă în viaţă. În timp ce dormisem plouase; hainele îmi erau ude până la piele şi simţeam că frigul îmi pătrunsese în toate mădularele. Întunericul era şi mai adânc, abia mai puteam să desluşesc faţa poliţistului.
- Aşa, spuse el, ridică-te acum!

M-am ridicat de îndată; dacă mi-ar fi poruncit să mă aşez din nou, aş fi făcut-o. Eram foarte deprimat şi sleit de puteri. În plus, aproape în acelaşi moment am început să simt din nou foamea.
- Aşteaptă puţin, nătărăule! strigă poliţistul după mine. Ţi-ai uitat pălăria. Aşa, acum pleacă.
- Mi s-a părut că am uitat ceva, am îndrugat eu, absent. Mulţumesc, noapte bună!

Şi am plecat împleticindu-mă.

De-aş avea măcar un pic de pâine! O pâine mică, gustoasă de secară, din care să poţi muşca în timp ce colinzi străzile. Şi mergeam gândindu-mă la un anumit fel de pâine de secară, care ar fi atât de bună. Foamea mă chinuia puternic, doream să mor, să fiu departe. Am devenit sentimental şi am început să plâng. Mizeria mea nu se mai sfârşea. La un moment dat, m-am oprit pe stradă, am început să izbesc cu picioarele în caldarâm şi să blestem în gura mare. Cum mi-a spus? Nătărăule? O să-i arăt eu poliţistului ce înseamnă să mă facă nătărău. Spunând acestea, m-am întors şi am început sa fug înapoi. Simţeam cum mă înfierbântasem de furie. La un moment dat, m-am împiedicat şi am căzut. Dar nu am dat nici o importanţă faptului, m-am ridicat din nou şi am continuat să alerg. Până să ajung jos, în Jaerbanetorvet, obosisem atât de tare încât nu mă simţeam în stare să alerg mai departe, până la chei; de altfel, în timpul fugii mi se potolise şi furia. În cele din urmă, m-am oprit ca să-mi trag răsuflarea. La urma urmei, ce importanţă are ce spune un poliţist? Dar nu pot să mai rabd toate astea! Fără îndoială, m-am întrerupt, la atâta s-a priceput el! Această scuză mi s-a părut satisfăcătoare; mi-am spus din nou că numai atât s-a priceput să spună. Cu asta, m-am întors.

Doamne, câte mai sunt şi eu în stare să fac! mi-am spus cu indignare; să alerg ca un bezmetic pe străzile astea ude, în puterea nopţii! Foamea mă rodea fără cruţare şi nu-mi dădea un moment de răgaz. Înghiţeam într-una la salivă în speranţa că o să mă satur puţin şi mi se părea că reuşesc într-o oarecare măsură. În ultimele săptămâni, înainte de a ajunge să ţin acest post negru, mâncasem foarte puţin, iar acum simţeam că forţele îmi slăbiseră mult. Chiar dacă prin diferite manevre aş fi izbutit să fac rost de cinci coroane, aceşti bani tot nu ar fi ţinut atât de mult încât să mă ajute să mă restabilesc înainte ca o nouă perioadă de foame să se abată asupra mea. Mai ales spatele şi umerii erau atinşi; mica jenă din piept o mai puteam înăbuşi tuşind puternic sau mergând aplecat, dar cu spatele şi umerii nu aveam ce să fac. Oare de ce nu voiau să-mi dea deloc ascultare? Oare nu aveam în aceeaşi măsură ca oricare altul dreptul să trăiesc, de pildă ca anticarul Pascha, sau comisionarul de transporturi maritime Hennechen? Oare nu aveam şi eu umeri de uriaş şi braţe puternice cu care să lucrez, oare nu căutasem până şi un loc de tăietor de lemne în strada Møllergaten spre a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele? Eram cumva leneş? Nu am căutat peste tot de lucru, nu am ascultat conferinţe, nu am scris articole de ziar, nu am citit şi am lucrat zi şi noapte ca un nebun? Nu am trăit oare ca un zgârcit, numai cu pâine şi lapte când aveam bani mulţi, cu pâine când aveam bani puţini şi nu am flămânzit atunci când nu aveam nimic? Locuiam cumva la un hotel, dispuneam de un apartament la etajul întâi? Nicidecum. Locuiam într-un pod, într-un atelier de tinichigerie pe care toţi îl părăsiseră încă din iarna trecută fiindcă ningea înăuntru. Aşa că nu mai înţelegeam nimic.

Mă gândeam la toate acestea şi în gândurile mele nu se amesteca nici măcar o fărâmă de răutate, de invidie sau de amărăciune.

M-am oprit în faţa unei prăvălii de vopsele şi am privit vitrina; am încercat să citesc etichetele de pe câteva cutii ermetic închise, dar era prea întuneric. Furios pe mine însumi din cauza acestei noi idei ciudate şi mânios că nu puteam să aflu ce conţin aceste cutii, am izbit geamul cu mâna şi am plecat mai departe. Mai încolo am zărit un poliţist, m-am îndreptat spre el în pas întins şi am spus fără nici un fel de introducere:
- E ora zece.

Nu, e ora două, spuse el mirat.
- Nu e zece, am spus eu, ora este zece. Apoi, gemând de mânie, am înaintat câţiva paşi, am strâns pumnii şi i-am spus: Ascultă, ştii una? Este ora zece.

El a stat un moment pe gânduri, s-a uitat ţintă la mine, m-a cercetat cu o privire uluită. Apoi a spus foarte încet:
- În orice caz, e vremea sa pleci acasă. Vrei să te conduc?

Această amabilitate m-a dezarmat; simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi şi m-am grăbit să răspund:
- Nu, mulţumesc! Am întârziat doar puţin la o cafenea. Vă mulţumesc foarte mult.

Când am dat să plec, a dus mâna la cascheta ca să mă salute! Amabilitatea lui mă copleşise şi am plâns fiindcă nu aveam cinci coroane pe care să i le pot dărui. M-am oprit şi m-am uitat după el cum păşea agale, m-am lovit cu palma peste frunte şi am plâns tot mai tare pe măsură ce se îndepărta. M-am ocărât fiindcă eram atât de sărac, mi-am acordat tot felul de calificative, am inventat denumiri ofensatoare, cuvinte dure de dojană, pe care le-am îngrămădit asupra propriei mele persoane. Am continuat tot aşa până aproape de casă. Când am ajuns la poartă, am descoperit că-mi pierdusem cheile.

Da fireşte, am spus atunci furios, de ce să nu-mi pierd şi cheile? Locuiesc aici într-o curte unde jos este un grajd şi deasupra un atelier de tinichigerie; poarta este închisă în timpul nopţii şi nimeni, absolut nimeni nu poate s-o descuie. De ce să nu-mi pierd cheile? Eram ud leoarcă, flămând, dar numai foarte puţin flămând, şi picioarele îmi erau doar ridicol de puţin obosite - atunci de ce să nu pierd cheile? De ce oare nu se mutase casa întreagă în cartierul Aker atunci când sosisem acasă şi voiam să intru?... Şi am râs în sinea mea, împietrit de foame şi de frig.

Auzeam caii tropăind în grajd şi puteam să văd fereastra mea de sus; dar nu puteam deschide poarta ca să mă strecor înăuntru. Obosit şi amărât, m-am hotărât până la urmă să mă întorc pe chei şi să-mi caut cheile.

Începuse din nou să plouă şi simţeam cum apa îmi pătrunde până la umeri. În faţa primăriei mi-a venit dintr-o dată o idee luminoasă: să rog poliţia să-mi deschidă poarta. M-am adresat de îndată unui poliţist şi l-am rugat stăruitor să mă însoţească şi, dacă poate, să-mi descuie poarta.

Da, dacă poate, da. Dar nu poate, căci nu el are cheile. Cheile poliţiei nu sunt aici, ci la secţia detectivilor.
- Atunci ce să fac?
- Păi, trebuie să vă culcaţi la un hotel.
- Dar tocmai asta-i: nu pot merge la hotel fiindcă nu am bani. Am fost în oraş, la cafenea şi prin urmare se înţelege că...

Am rămas un moment pe treptele primăriei. El se gândea, chibzuia şi mă scruta cu privirea. Afară ploua cu găleata.
- Atunci să vă duceţi la corpul de gardă şi să vă declaraţi fără domiciliu, spuse el.
- Fără domiciliu? La asta nu mă gândisem. Zău, bună idee! I-am mulţumit poliţistului pentru această sugestie remarcabilă şi l-am întrebat dacă pot să intru şi să spun fără altă introducere că sunt fără domiciliu.
- Sigur că da, mi-a răspuns el.
- Numele! m-a întrebat comisarul de serviciu.
- Tangen... Andreas Tangen.

Nu ştiu de ce am minţit. Gândurile îmi mişunau prin cap deslânate şi din ele se năşteau mai multe fantasmagorii decât puteam ţine sub control; am inventat pe loc acest nume cu totul diferit de al meu şi l-am spus fără nici un fel de premeditare. Minţeam fără să fie nevoie.
- Ocupaţia?

Asta însemna să mă bage la strâmtoare. Hm! M-am gândit mai întâi să spun că sunt tinichigiu dar nu m-am încumetat; îmi dădusem un nume pe care nu-l are orice tinichigiu; apoi, mai purtam şi ochelari. Atunci mi-a venit ideea să fiu insolent; am făcut un pas înainte şi am spus apăsat şi solemn:
- Ziarist!

Comisarul a tresărit înainte de a scrie, iar eu stăteam în faţa barei, plin de importanţă, ca un ministru fără domiciliu. Nu am trezit nici un fel de bănuieli; comisarul putea să înţeleagă prea bine de ce am zăbovit cu răspunsul. Ce noimă avea oare un ziarist la primărie - şi fără adăpost?
- La ce ziar, domnule Tangen?
- La Morgenbladet, am răspuns. Din păcate, am întârziat puţin în seara asta în oraş...
- Nu vorbim despre aceasta, mă întrerupse el, şi adăugă cu un zâmbet: Când un tânăr iese în oraş... înţelegem. Se întoarse către un poliţist şi-i spuse în timp ce se ridică şi se înclină politicos înspre mine: Condu-l pe domnul sus, la secţia rezervată. Noapte bună!

Am simţit că mă trec fiori reci gândindu-mă la îndrăzneala mea nemaipomenită şi am strâns cu putere pumnii spre a-mi păstra cumpătul.
- Gazul arde timp de zece minute, spuse poliţistul, întorcându-se în uşă.
- Apoi se închide?
- Da, apoi se închide.

M-am aşezat pe pat şi am auzit cum se întoarce cheia în broască. Camera luminoasă arăta plăcut. Mă simţeam bine la adăpost şi ascultam cu plăcere ploaia de afară. Nu mi-aş fi dorit ceva mai bun decât o astfel de celulă minunată. Mulţumirea mea creştea. Şezând pe pat, cu pălăria în mână şi cu ochii aţintiţi la flacăra de gaz de lângă perete, am început să rememorez împrejurările în care au avut loc primele mele relaţii cu poliţia. Căci, într-adevăr, acestea erau primele şi zău, tare am mai păcălit-o! Ziaristul Tangen, nu? Şi încă la Morgenbladet! Ce i-a mai mers omului Morgenbladet - drept la inimă! Nu vorbim despre aceasta, nu-i aşa? Rămas la dineul de gală de la Preşedinţia Consiliului până la orele două noaptea, uitat cheia de la poartă şi un portofel cu câteva mii de coroane. Condu-l pe domnul sus, la secţia rezervată....

Deodată, gazul se stinse. Atât de subit încât flacăra nu mai avu timp să descrească treptat. Mă pomenesc într-un întuneric atât de profund încât nu-mi mai pot vedea nici mâna şi nici pereţii albi din jur, nimic. Ce era să mai fac decât să mă culc? Aşa că am început să mă dezbrac.

Dar nu îmi era încă somn şi n-am putut adormi. Am stat culcat un timp, privind în întuneric; acest întuneric dens şi compact care nu avea sfârşit şi pe care nu-l puteam pătrunde. Mintea nu-l putea cuprinde. Întunecimea era peste măsura de copleşitoare şi simţeam că prezenta ei mă apăsa. Am închis ochii, am început să cânt încet pe patul de campanie spre a-mi risipi gândurile, dar fără folos întunericul pusese stăpânire pe ele şi nu le dădea pace nici un moment. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş transforma şi eu în întuneric, dacă m-aş contopi cu el? Mă ridic în capul oaselor şi bâjbâi în jur.

Starea de nervozitate a ajuns să mă domine cu totul şi oricât încercam să mă împotrivesc, nu reuşeam. Ajunsesem prada fantasmagoriilor celor mai ciudate şi căutam să-mi impun calmul fredonând cântece de leagăn încercând din răsputeri să mă liniştesc. Ţineam ochii aţintiţi asupra întunericului. De când eram nu mai văzusem un întuneric ca ăsta; fără îndoială că mă aflam într-un întuneric de un gen deosebit, un element disperat căruia nimeni nu-i dăduse până atunci atenţie. Erăm copleşit de gânduri din cele mai ridicole şi orice lucru mă speria. O gaură mică în peretele de lângă pat mă preocupă timp îndelungat. E o gaură de la un cui, îmi zic, un semn în perete. Încep să o pipăi, suflu în ea şi încerc să ghicesc cât este de adâncă. Nu era, în nici un caz, o adâncitură nevinovată, era fără îndoială suspectă, plină de mistere şi trebuia să mă păzesc de ea. Obsedat de acest gând, plin de curiozitate şi de teamă, m-am văzut până la urmă nevoit să mă ridic din pat şi să-mi caut jumătatea de briceag ca să-i măsor adâncimea şi să mă încredinţez că nu ducea până dincolo, în celula vecină.

M-am culcat iar, cu gândul să adorm, dar în realitate am început din nou să lupt cu întunericul. Afară, ploaia încetase şi nu mai auzeam nici un zgomot. Un timp, am continuat să fiu atent dacă aud paşi în stradă şi nu m-am liniştit până când nu am auzit trecând un pieton; judecând după zgomotul paşilor, un poliţist. Deodată, încep să-mi trosnesc degetele de mai multe ori şi să râd. A naibii treabă şi asta! Ha! Mi-am imaginat că am inventat un cuvânt nou. Mă ridic în pat şi spun: Cuvântul nu există în limbă şi eu l-am inventat: kuboaa. Are litere ca un cuvânt, zău aşa, uite că am inventat un cuvânt... kuboaa... de o mare însemnătate gramaticală.

Şi cât de desluşit îl vedeam, în întuneric!

Stau cu ochii deschişi, mă minunez de descoperirea mea şi râd de bucurie. Apoi încep să vorbesc în şoaptă; s-ar putea ca cineva să tragă cu urechea şi eu aveam de gând să-mi ţin secretă invenţia. Ajunsesem pur şi simplu în pragul nebuniei din pricina foamei; eram gol pe dinăuntru, nu simţeam dureri şi gândurile îmi rătăceau fără să le mai pot opri. Fac reflecţii în linişte, în sinea mea. Cu un salt neobişnuit în înlănţuirea firească a gândurilor, încerc să cercetez în profunzime semnificaţia noului meu cuvânt. Nu e nevoie să însemne nici "Dumnezeu", nici "Tivoli" - dar cine a spus oare că trebuie să însemne "expoziţie de animale"? Strâng cu putere pumnii şi repet: cine a spus că trebuie să însemne "expoziţie de animale"? Iar la o adică nu e nevoie să însemne nici măcar "lacăt" sau "răsărit de soare". Nu era greu să găseşti un sens pentru un cuvânt ca acesta. O să aştept şi o să las timpul să hotărască. Până una alta, pot să mă mulţumesc cu atâta.

Stau culcat pe patul de campanie şi zâmbesc, dar nu spun nimic, nu mă pronunţ nici pro nici contra. După câteva minute devin nervos; acest cuvânt nou mă sâcâie fără încetare, îmi revine mereu în minte, pune în cele din urmă stăpânire pe toate gândurile mele, sfârşeşte prin a mă obseda şi a mă face să redevin serios. Îmi formulasem o părere în legătură cu sensul pe care acest cuvânt nu ar putea să-l aibă, dar nu luasem încă nici o hotărâre cu privire la sensul pe care ar trebui să-l aibă. Aceasta este o problemă secundară! spun eu cu voce tare, mă strâng de braţ şi îmi repet că este o problemă secundară. Din fericire, cuvântul a fost inventat şi asta e principalul. Dar gândul mă chinuieşte necontenit şi mă împiedică să adorm; nimic nu mi se pare destul de bun pentru acest cuvânt rar. În cele din urmă, mă ridic în capul oaselor, mă apuc cu amândouă mâinile de cap şi spun: Dar tocmai de asta e cu neputinţă să-l las să însemne "emigraţie" sau "fabrică de tutun"! Dacă ar fi putut să însemne aşa ceva, atunci încă de mult m-aş fi hotărât să-i dau sensul ăsta şi să iau asupra mea toate consecinţele. Nu, de fapt cuvântul era menit să însemne ceva sufletesc, un simţământ, o stare - oare nu puteam să înţeleg atâta lucru? Încep să-mi bat capul ca să găsesc ceva de natură sufletească. În momentul acela mi se pare că cineva vorbeşte, că se amestecă în convorbirea pe care o duc cu mine însumi şi întreb mânios: Poftim? Ei, bine, n-ai pereche de idiot ce eşti! "Lână de tricotat"? Du-te dracului! De ce să fiu obligat să-l las să însemne tocmai "lână de tricotat" când mie îmi repugnă atât de mult să însemne tocmai asta? Doar eu însumi inventasem cuvântul şi la urma urmei aveam tot dreptul să-i dau orice sens. După cât ştiam, încă nu mă pronunţasem...

Gândurile începeau să-mi devină din ce în ce mai confuze. În cele din urmă, am sărit din pat ca să caut robinetul. Nu-mi era sete, dar capul îmi ardea şi simţeam imperios nevoia să beau apă, o necesitate instinctivă. După ce am băut, m-am urcat din nou în pat şi m-am hotărât să adorm cu orice preţ. Am închis ochii şi mi-am impus să stau liniştit. Am stat mai multe minute fără să fac nici o mişcare, am transpirat şi simţeam cum sângele îmi pulsa puternic prin vine. Dar zău, a fost nostim de tot că a început să caute bani în pungă! Şi nu a tuşit decât o singură dată. Oare circulă încă la ora asta? Sau poate şade pe banca mea?... Sideful albastru... Vapoarele...