vineri, 30 iulie 2021

Dansatoarea lui Degas

 

Dansatoarea lui Degas
Kathryn Wagner
Traducere din engleză de Adriana-Carmen Racoviţă
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013




*****
Intro

Scriitoare şi jurnalistă americană, Kathryn Wagner colaborează la o asociaţie non-profit din Washington D.C. destinată ajutorării copiilor defavorizaţi. Absolventă de jurnalism, cu o specializare în istoria artei, a scris pentru diverse publicaţii din Carolina de Nord, Massachusetts şi Virginia. În prezent are în lucru un nou roman.

Publicat în 2009, Dansatoarea lui Degas este romanul ei de debut, care urmăreşte destinul unei balerine ambiţioase în Parisul strălucitor, dar plin de tentaţii şi pericole din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

O poveste dramatică de dragoste în splendida Belle Epoque, traseul unui dublu destin: al unei balerine talentate şi al unui pictor faimos, o variantă neidealizată a Parisului din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În universul plin de fast şi de culoare al Operei din Paris, balerinele par să ducă o existenţă privilegiată. După căderea cortinei însă, viaţa acestora se transformă într-o luptă permanentă nu numai pentru integritate sufletească şi morală, dar şi pentru supravieţuirea de zi cu zi. Când Alexandrie reuşeşte să ajungă în corpul de balet al prestigioasei Opere, totul pare că i se aşterne la picioare, mai ales că îl întâlneşte pe pictorul Edgar Degas, de care se îndrăgosteşte. Dar în această lume a dansului şi a artei nimic nu e ceea ce pare, iar Oraşul Luminilor se dovedeşte a fi doar un miraj.

*****
În Dansatoarea lui Degas cititorul se va trezi într-o strălucitoare epocă a tuturor extravaganţelor, văzută prin ochii tinerei balerine, Alexandrie, întreprinzătoare şi ambiţioasă, reuşeşte să intre în corpul de balet al Operei din Paris, în speranţa că-şi va afla un loc în societate, dar şi cã va putea sã asigure viitorul financiar al familiei sale. Planul fetei eşuează însă atunci când se îndrăgosteşte de enigmaticul pictor ale cărui tablouri ce descriu viaţa de culise a balerinelor au scandalizat o societate întreagă şi au revoluţionat lumea artei. Din ce în ce mai atrasă de pictura lui Degas, dar şi de secretele întunecate ale Parisului, Alexandrie va ajunge să rişte totul pentru a-şi împlini visul de iubire, dar şi pentru a deveni o stea a baletului.

"La fel ca Tracy Chevalier, Kathryn Wagner imaginează toate straturile de sens care străbat opera de artă." (Publishers Weekly)

"Dansatoarea lui Degas dezvăluie o poveste captivantă, despre dimensiunea întunecată a societãţii franceze. Această fascinantă vizită într-o lume apusă, a artei şi sexului, a războiului şi dragostei, va atrage mulţi cititori, care se vor întâlni astfel cu Degas şi cu impresionismul." (Booklist)

"Un roman foarte bogat, plin de informaţie. Picturile lui Degas reprezentând balerine de la Opera din Paris sunt aduse la viaţă în întreaga lor prospeţime." (Historical Novels Review)
Linie
- Fragment -

ACTUL II
SCENA 8
Dezvăluirea

Dacă stau să mă gândesc, nu proveneam dintr-o familie dezorganizată, ba chiar aveam grijă să merg săptămânal la biserică, munceam din greu să devin dansatoare profesionistă, aşa că, după ce am descoperit secretul "activităţilor" nocturne ale balerinelor, ar fi trebuit, ca orice fată de condiţia mea, să-mi fac urgent bagajele şi să iau prima diligenţă spre casă.

Imaginaţi-vă ce poveste grozavă ar fi fost pentru generaţiile următoare! Ce-ar mai fi râs urmaşii mei, stând în jurul sobei, după o zi de muncă la câmp, povestind cum m-am dus eu la Paris ca să devin o stea a baletului, când de fapt urma să duc o viaţă de curtezană! Cu câtă mândrie o să vorbească despre înaltele mele valori şi despre cum îndrăznisem să-i spun deschis maestrului de balet ce credeam despre spectacolul lui. Emoţie puternică şi o poveste demnă de a fi transmisă de la copii la nepoţi, ce să zic?, era mai mult decât şi-ar fi dorit o fată simplă ca mine. Am văzut cum e viaţa la Paris şi acum trebuia să mă întorc acasă, într-un loc unde lumea are standarde morale înalte. Orice fată respectabilă din Espelette asta ar fi făcut.

Însă eu am ales să rămân. Adevărul este că îmi era greu să părăsesc promisiunile Camerei Verzi în schimbul unei cămăruţe friguroase de la ferma tatălui meu. Aveam de ales: să beau şampanie cu obişnuiţii Operei, ca o balerină adevărată, sau să fac haz de necaz cu fermierii din Espelette despre scurta mea viaţă de balerină debutantă. E adevărat, mi-aş fi dorit ca unele lucruri legate de viaţa mea aici să nu fi existat, dar la vârsta de optsprezece ani am hotărât să devin balerină profesionistă cu orice preţ. Destul de repede, eu şi Noella am intrat ca membre depline în corpul de balet al Operei din Paris, aşa că, în locul profesoarelor, a apărut marele maestru de balet, sub al cărui ochi critic am început să studiem. Ne-am mutat din clădirea studentelor în cea a dansatoarelor, astfel încât traiul nostru în comun luă sfârşit. Bineînţeles că-mi lipseau discuţiile până în miez de noapte, însă eram fericită să am micul meu spaţiu - o cameră cu podele de lemn - şi un şifonier pe care mi-l imaginam într-o bună zi plin ochi cu rochii din stofe fine, cu pantofi şi pălării asortate.

Îmi plăcea să mă trezesc şi să privesc pe fereastra care dădea spre marele oraş. Normal că, devenind balerină, aveai automat privilegiul de a sta singură în cameră, totuşi, din fericire, camera Noellei se afla doar la câteva uşi distanţă de a mea.

Pe măsură ce trecea timpul, am acceptat tacit felul în care func­ţiona sistemul, având mare grijă să ţin cont de sfaturile doamnei Channing, mai ales când vedeam cum dansatoarele mai vechi îmbracă hainele strident colorate ale libertinajului. Din când în când îmi mai trecea prin cap gândul că mama dădea dovadă de mult prea multă lăcomie, totuşi continuam să-i trimit bani atunci când primeam bursa, dintr-un obscur sentiment de vină. Îmi scria destul de des ca să-mi spună noutăţile din Espelette, iar eu îi răspundeam, dându-i detalii despre pregătirea noastră şi despre spectacole. Ştiam că mama se lăuda peste tot cu mine, intuiam că făcea asta în aşa fel încât tot ea să iasă în evidenţă, dar într-un fel eram fericită, ştiind că nu am dezamăgit-o. Pe cât de multe resentimente aveam în ce-o priveşte, cu atât mai mult parcă sim­ţeam nevoia să capăt aprobarea ei.

Ori de câte ori aveam spectacol, mă gândeam cât de mândră ar fi dacă m-ar vedea aşteptând să intru în scenă, ascultând şi ea muzica lină interpretată de orchestră, care-i anunţă pe spectatori că e momentul să-şi ocupe locurile. Mă scarpin pe ceafă, simt cum temperatura îmi creşte în aşteptarea tensionată. Asta e, ca nou-venite în grupul de balerine, suntem, din nefericire, distribuite în roluri bărbăteşti. Intrăm pe scenă în frac închis la toţi nasturii.

Din culise pot vedea spectatorii de la balcon, unde uşile lojelor, mai scurte decât cele obişnuite, dau spre coridorul din spate, locul predilect de întâlnire al acţionarilor mai cunoscuţi, un fel de Cameră Verde numai a lor, loc de observaţie a ultimelor idile sau chiar al bârfelor despre ce se mai poartă prin târg în materie de rochii.
- A venit şi împăratul, şopti o dansatoare vizibil emoţionată, şi toate ne întoarcem privirile simultan, chiar în clipa în care împăratul şi împărăteasa, escortaţi de ofiţeri, se îndreaptă spre cele trei loje de avanscenă, adică lojele de rangul I.

Maestrul de balet apare lângă împărat chiar în secunda în care Maiestatea Sa se aşază în fotoliu, iar Cornelie se distrează, văzând cât de servil putea fi omul ăsta.
- Împăratul nu prea agreează opera, dar ştie că e nevoie să apară în public, îmi şopteşte ea la ureche. Maestrul îl cam dispreţuieşte pentru lipsa lui de entuziasm, dar, de fiecare dată, spectacolele îi sunt apreciate, aşa că subvenţiile guvernamentale continuă să curgă.
- Oricum, e o onoare să poţi juca în faţa unui om aşa de important.

Eram peste măsură de încântată că mă aflu la câţiva paşi de Napoleon al III-lea.
- Nu vine niciodată în Camera Verde, pentru a se alătura "permanenţilor", ca să putem vorbi cu el, nu? am întrebat.
- Nu, nu... Nu i se îngăduie să vină în culise; ar fi mult prea multe complicaţii politice. Aşa că loja imperială devine un fel de tron temporar, de unde poate să-şi demonstreze puterea.

Cornelie zâmbeşte şiret, în timp ce vocea îi devine o simplă şoaptă. Spune:
- Oricum, să nu crezi cumva că se dă în lături de la a căuta discret, de pe piedestalul lui înalt, femei frumoase. Se uită atât de insistent la ele prin lornion, încât asta o face pe regină să se simtă extrem de stingherită.

Era clar că astfel de activităţi confirmau din plin reputaţia de fustangiu a împăratului, dar reacţia mea fu înghiţită de tempoul crescând al orchestrei şi de indicaţiile de a ne alinia în spatele cortinei. Inima începe să-mi bată cu putere, cortina se ridică încet pentru a lăsa vederii mai întâi pantofii de dans, apoi picioarele dezgolite, busturile şi, în sfârşit, feţele tuturor balerinelor aliniate. La fel ca la celebra mea audiţie, şi acum, ori de câte ori aveam spectacol, făceam abstracţie de prezenţa publicului, trecând cu uşurinţă la executarea programului pe care îl ştiam perfect. Dar nu puteam să nu mă uit în public, ochii mei urmăreau fiecare chip în parte încercând să-i anticipez reacţia la spectacol. Simţeam că sunt la kilometri distanţă de grupul de elită din public, pentru că dansatoarele soliste erau cele care acaparau scena, iar eu nu eram decât un fel de sprijin pentru a le ajuta să se ridice în poze delicate, dar şi suport pentru salturile lor impresionante. La final, stăm nemişcate, în rând, aşteptând reacţia publicului, vedem cum spectatorii din sală se uită mai întâi spre lojele oficialităţilor, şi, de-abia când aceştia încep să aplaude, se aud, în sfârşit, ca un ecou, aplauzele întregii săli.
- De-abia aştept să ies din pantalonii ăştia oribili! Mă simt de parcă aş purta armură, gem spre Noella, când deja ne aflăm în cabine.

În toţi anii de până acum, mă vedeam purtând ciorapi albi, mă imaginam dansând cu părul împodobit cu flori, în nici un caz nu mă gândeam c-o să fiu îmbrăcată într-un costum bărbătesc.
- Nu-s de acord cu tine, spuse Noella, cu obrăznicie în glas. Ne scoate şi mai mult în evidenţă. Suntem balerinele noi, cele încă nepervertite.

Îmi aplec capul spre ea, un zâmbet ghiduş trecându-mi pe faţă:
- Şi ce te face să fii atât de binedispusă?
- Sunt îndrăgostită până peste cap, oftează dramatic, sprijinindu-se de mine. Totul a mers de la sine. Pretinde că m-a urmărit dansând de săptămâni întregi. Încă de la primul nostru spectacol! Apoi a venit la fiecare reprezentaţie. La început am schimbat câteva vorbe, iar acum e singurul bărbat cu care vorbesc când suntem în Camera Verde. Mă mir că nu ne-ai văzut. Îl cheamă Pierre, nu-i aşa că e cel mai frumos nume din lume? Deja a vorbit cu maestrul de balet pentru a face aranjamentele necesare.
- Noella, ai grijă, te rog, nu-l duce în camera ta!

Eram uimită că îi trecuse aşa ceva prin cap. Eram intrigată că până acum n-o văzusem cu cineva care să-i monopolizeze atenţia. Camera Verde era un loc atât de agitat, încât cu uşurinţă puteai să te pierzi. Să devii confuz. Nu reuşeam să mă concentrez asupra unui singur lucru, aşa că rămâneam în minte doar cu mici impresii, doar cu detalii, şi nu cu imaginea de ansamblu.

Râse de avertisment şi-şi desfăcu părul prins cu agrafe:
- I-am spus că sunt nou-venită în balet, iar el a fost extrem de încântat şi deloc ofensat că nu l-am invitat după spectacol.
- Ce vârstă are şi ce altceva mai ştii despre el? am întrebat-o dându-mi jos de pe mine fracul incomod din stofă de lână, contrariată că i-a cerut să o însoţească la petrecerea de după spectacol.
- Ce ştiu despre el? Păi, are douăzeci de ani şi e atât de frumos, cu păr blond strălucitor şi ochi căprui, continuă ea fără să ţină cont de scepticismul meu. De fapt, mi-a pus că e căsătorit cu o femeie grasă care e tot timpul gravidă şi că şi-ar dori să fie cu o persoană atât de frumoasă ca mine în fiecare seară...

Oftă a doua oară, cu şi mai mult simţ teatral, şi se sprijini de perete.

Spuse emoţionată:
- Trebuie să-i scriu mamei imediat; o să fie extrem de încântată că totul se întâmplă atât de repede. Ce minunat ar fi să rămân cu el şi, până la sfârşitul anului, să am viitorul asigurat.
- Ar fi exact ce ţi-ai dorit, o încurajez eu.

O ajut să-şi încheie nasturii de la spate, apoi pornim spre Camera Verde. Oricât de mult o preţuiesc ca prietenă, nu pot să nu mă gândesc că reacţia ei e de-a dreptul prostească. Să se îndrăgostească de un om care încercase imediat s-o cumpere pentru o noapte? Mă uit în altă parte, aşa încât Noella să nu citească dezaprobarea de pe chipul meu. Mai bine îmi îndrept atenţia spre bărbaţii din Camera Verde.

În Camera Verde, ca şi pe scenă, nu prea mă simt în largul meu, cu toate că acum nu mi se mai pare atât de ameninţătoare ca prima dată. Mă aşteptam să fim primite mai întâi ca simpli observatori, dar, după primul spectacol, maestrul de balet ne-a şi prezentat "abonaţilor". Priveam cum bărbaţi îmbrăcaţi impecabil intrau în foaier, pe rând, salutându-se între ei, dând însă atenţia cuvenită dansatoarelor.
- Fetelor, urmaţi-mă, spune maestrul de balet conducându-ne spre mijlocul sălii.

Am ajuns lângă un grup de cinci domni, prinşi în conversaţie.
- Bonsoir! V-a plăcut spectacolul din seara asta? li se adresează el, încântat, iar ei murmură ceva vag afirmativ.

Nu-l văzusem niciodată pe maestru atât de degajat, atât de diferit de poza lui severă din timpul orelor de pregătire. Trecu direct la subiect:
- Le-aţi cunoscut pe noile noastre balerine? Cu doar câteva luni în urmă nu erau decât cele mai bune zece eleve ale noastre, dar astăzi au demonstrat că pot oricând să facă parte din distribuţia oricărui spectacol de-al nostru.

Domnii se prezentară, sărutându-ne elegant mâinile şi urându-ne bun venit în corpul de balet, apoi fu rândul felicitărilor pentru primul nostru spectacol, fără a uita să ne tachineze că suntem băieţii cei mai reuşiţi ai baletului.
- Aaa, gata, vă rog, le face el cu ochiul. O să le speriaţi! Cu puţin exerciţiu suplimentar, vor putea deveni stelele spectacolului.

Adevăratele stele ale spectacolului însă fierbeau în tăcere, ascunse în spatele paharelor de şampanie. Mă întrebam de câte ori au fost ele martorele intrării debutantelor în foaier, pierzând, măcar temporar, atenţia care li se cuvenea. Dar, deocamdată, nu aveau de ce să fie geloase pe noi, pentru că, după primul nostru spectacol, ne simţeam mult prea insignifiante pentru a ne adresa domnilor, aşa cum o făcuse maestrul de balet. Rezultatul? Am ales să stăm deoparte, iar balerinele soliste luară foaierul în stăpânire.

O văd pe Noella fixând un bărbat care cred că e Pierre, prins într-o conversaţie serioasă cu un alt abonat. Îşi îndreaptă privirea spre ea, cu zâmbetul pe buze, iar ea e în culmea fericirii. Mă plictisesc repede să urmăresc jocul lor, aşa că-mi îndrept atenţia spre Cornelie, care se află într-un loc mai retras, stând de vorbă cu un domn distins, înalt, aşezat pe un scaun, sub o pictură dezagreabil de mare, cu subiect militar, reprezentând un ofiţer călare. Individul e prins într-o partidă de cărţi cu alţi doi bărbaţi şi cu o dansatoare din altă generaţie, cu toate acestea îi zâmbeşte larg, amuzat de întrerupere. Îi recunosc pe dată nasul lung şi podoaba capilară care aproape îi acoperă ochii negri. Îl văd trecându-şi absent mâna prin păr, ridicându-l puţin de pe frunte. Pulsul mi se accelerează, şi nu-mi mai pot dezlipi ochii de la marele artist. Îl văzusem adesea făcând schiţe din lojă şi îl urmărisem mereu după fiecare spectacol. Balerinele mai vechi îmi povesteau că e un pictor de viitor şi că, mai întotdeauna, pleacă imediat după căderea cortinei, după ce obţine toate imaginile de care are nevoie pentru un nou tablou. În clipa aceea nu pot să nu mă gândesc la cele două categorii de bărbaţi despre care îmi povestise doamna Channing, aşa că-i studiez atent pe cei de faţă ca să-mi dau seama cărui tip aparţineau fiecare. Mă gândesc că pictorul din lojă nu e uşor de încadrat, el pare fermecat doar de frumuseţea dansului, nu neapărat de fete. Zâmbesc în sinea mea, de parcă l-aş cunoaşte, şi mi-l imaginez dând paginile caietului său de schiţe, arătându-mi doar mie toate frumuseţile pe care le pune pe hârtie, pornind de la spectacolul nostru ca sursă de inspiraţie. Vreau să-l întreb dacă şi pentru el, ca şi pentru mine, culorile dansează în lumină.

Mă apropii ceva mai mult ca să pot auzi conversaţia. Cornelie îi spunea:
- Văd că ai devenit un obişnuit al spectacolelor noastre. Nu te deranjează că toată lumea te consideră un ciudat?

Nici nu ştiu cum, dar îmi aud propria voce articulând cuvintele următoare:
- Eu nu îl găsesc deloc ciudat, zic, şi toţi îşi întorc privirile spre mine, surprinşi. Întotdeauna am spus că dansul e artă, aşa că mi se pare absolut normal să avem un pictor în public.

În loc să mă invite să mă aşez şi să-i admir schiţele, el îşi acoperă, protector, paginile carnetului şi mă priveşte curios.
- Bineînţeles, spune scurt, înainte de a se întoarce cu spatele la mine, de parcă aş fi fost un copil care se bagă în vorbă pentru a se lăuda în faţa celorlalţi cu jucăria preferată.

Jenată, mă îndepărtez câţiva paşi, bineînţeles că grupul nici nu se mai uită la mine şi simt o mare uşurare când o văd pe Noella în apropiere, gata să-mi vorbească despre Pierre.
- Cred că lumea mă consideră un nebun care schiţează furios în timpul spectacolului, aud spunându-i, arogant, lui Cornelie, şi-mi dau seama că nu-mi place deloc tipul. Apoi continuă: Ascultă, Cornelie, ceea ce încerc eu este să surprind mişcarea, înainte ca ea să dispară. Baletul este o mină de aur, din punct de vedere artistic. Un pictor trebuie să fie conştient, nu atât de ceea ce face, ci, mai degrabă, de ceea ce ar putea face într-o bună zi. Fără asta, munca, efortul lui nu au nici un rost.

Cornelie se uita la el ca la un căzut din lună:
- Ar fi fost perfect dacă ai fi răspuns prin "da" sau "nu"...
- Ar trebui să-ţi mai lărgeşti şi tu orizontul, draga mea, răspunde plictisit, studiindu-şi cărţile din mână.
- De ce nu-mi spui mai bine despre ce vom vorbi diseară, toarce Cornelie, foşnindu-şi fustele seducător, iar mie îmi vine să intru în pământ la cât de direct şi vulgar e tonul ei.

Îi fac semn Noellei să tragă cu urechea la conversaţia ridicolă. Schimbăm priviri pline de înţeles şi ne stăpânim să nu râdem isteric, pentru că vrem să vedem cum va reacţiona acest individ arogant. Tocmai când vrea să dea replica, maestrul de balet se apropie şi-l bate pe umăr:
- Domnule Degas, pot să vă spun ceva?
- Desigur, răspunse el, uşor confuz, aşezându-şi cărţile cu faţa în jos pe masă, pentru a se ridica să-l salute.

Beau o înghiţitură de şampanie şi încerc să ocolesc un platou cu petits fours, dorind să prind cât mai mult din conversaţia lor.
- Ceilalţi oficiali au început să se plângă de prezenţa dumneavoastră în sala de spectacol, spune maestrul de balet conducându-l departe de masă. Mi s-a spus că cei care stau pe lângă dumneata sunt deranjaţi.
- Ei bine, am să încerc să fiu ceva mai atent cum mă comport. Recunosc că mai uit unde mă aflu atunci când sunt prins de ceea ce lucrez.

Se întoarce, dorind să-l concedieze pe maestrul de balet, dar acesta i se proptise în faţă, blocându-i calea:
- Va trebui să vă cer să nu mai lucraţi în timpul spectacolelor noastre.

Se apropie şi mai mult de el, coborându-şi mult vocea, ţinând mâna pe umărul pictorului:

Dacă plângerile persistă, pot să îmi pierd poziţia pe care o am aici. Cred că înţelegeţi în ce situaţie mă puneţi.
- Dar dumneavoastră nu înţelegeţi că eu imortalizez aspectele cele mai palpitante ale culturii noastre? strigă domnul Degas, scandalizat, uitându-se prostit la maestrul de balet. Am exponate gata de a fi puse pe simezele proprietarilor de galerii care de-abia aşteaptă să vadă imaginile din spectacol!

Maestrul de balet îl studie cu atenţie, cu ochii mijiţi.
- Aaaa, expoziţii? Cu imagini din spectacolele mele? Ei, atunci se schimbă povestea...
- Vedeţi, deci, lucrările mele sunt reclamă gratuită, rânjeşte dispreţuitor domnul Degas.
- Iar baletul meu e un loc unde, se pare, vă găsiţi cumpărători pentru arta dumneavoastră, spune bătrânelul, tare pe poziţie.

Face o pauză, după care continuă:
- Ce-aţi zice dacă v-aş permite să asistaţi la repetiţiile noastre??

Domnul Degas priveşte absent în depărtare, părând să evalueze oferta:
- Nu-mi dau seama, spuse întorcându-şi atenţia spre maestrul de balet, făcându-i semn Corneliei, aflată în trecere, să revină mai târziu.

Continuă, zicând:
- Dar am permisiunea să mă mişc liber prin cameră, dacă eu consider că unghiul ales nu e cel bun?

Nu mai pot trage cu urechea pentru că sunt împinsă brutal de Cornelie, care se înfige în platoul cu petits fours.
- Hei, îi spun cu grosolănie, ai grijă, mai lasă mâncare şi pentru alţii.
- Scuză-mă, spune ea cu gura plină, fără să mă privească.

Am senzaţia stranie că asist la trecerea unui uragan oriunde m-aş afla în Camera Verde. Discuţia cu maestrul de balet ia sfârşit, iar domnul Degas se întoarce la masa de joc. Cornelie deja conversează cu un domn cu aspect ursuz, cu cap rotund şi monoclu cu lentilă groasă. Chiar şi Noella mă lasă baltă într-o clipă, când Pierre îi face semn să i se alăture. Parcă m-aş afla în ochiul unui uragan, unde totul în jurul meu e aruncat la voia întâmplării. Vreau să intru şi eu în mijlocul furtunii, dar ceva mă reţine. Simt cum o mână mă atinge pe spate, mă întorc brusc, uimită, şi mă trezesc în faţa unui domn, ceva mai în vârstă şi puţin mai scund decât mine. Dacă aş fi în pantofi de balet, ne-am privi ochi în ochi, dar încălţată cu cizmuliţele mele cu tocuri, îl domin prin înălţime.
- Eu sunt, spune luându-mi mâna într-a sa şi sărutând-o uşor.
- Poftim?
- Sper că ai simţit o pereche de ochi aţintiţi asupra ta în timpul spectacolului... Ai mei erau. Mă cheamă Julien.

Spune ultimele cuvinte făcând o reverenţă adâncă. Reacţia mea de moment e de adâncă stânjeneală, îmi doresc doar să pot să-l fac să se ridice înainte ca toţi ceilalţi să-l vadă făcând gesturi atât de teatrale. Curios însă, mă trezesc că-i zâmbesc, pentru că are nişte ochi albaştri pătrunzători, de-a dreptul fascinanţi, încadraţi de gene lungi şi foarte, foarte negre. Cu toate că eram pregătită pentru o astfel de eventualitate, mă simt vulnerabilă şi foarte neexperimentată, mai ales că-mi vorbeşte la ureche, murmurând ceva ce seamănă foarte bine cu recitarea unor versuri dintr-o piesă. Trebuie să recunosc că era, fără îndoială, un tip chipeş, cu păr negru şi des, în care firele albe nu şi-au făcut încă loc, dar de a cărui agresivitate mă tem totuşi.
- Mă numesc Alexandrie şi sunt copleşită de atenţia dumitale, mă adun cât pot şi fac efortul de a imita prezenţa de spirit a femeilor bogate pe care le văd umblând prin oraş foarte sigure pe ele.

Se sprijină de baston, înclinându-l, pentru a se apropia şi mai mult de mine. Spuse:
- Am văzut cum luminile scenei prind nuanţele aurii ale părului tău. Am rămas hipnotizat, crede-mă.

Îmi zâmbeşte ca un cunoscător, iar eu roşesc de sfială.
- Atunci, spune-mi cum de eşti atât de atras de operă? îl întreb, în încercarea de a abate conversaţia de la persoana mea.
- Pur şi simplu... în modul cel mai natural, răspunde. Sunt membru al Jockey Club, avem şapte loje şi le folosim pe rând, lunea, miercurea şi vinerea seara, în mod regulat.

Încuviinţez, ştiind că acest club este un grup select la care trebuie să aderi dacă aspiri la putere şi poziţie socială. Reia ideea:
- Am intrat în club pentru că-mi plac cursele de cai şi vreau să-mi petrec timpul cu alţi oameni de afaceri, la fel de prosperi ca şi mine, dar văd că mi se oferă mai multe posibilităţi decât mi-am imaginat vreodată. Nu vreţi să-mi faceţi plăcerea de a mă însoţi, acum că trebuie să plec?

Julien aştepta răspunsul meu cu o luminiţă în ochi pe care ar avea-o şi dacă aş fi un cal premiant pe care trebuie să-l aibă neapărat. Îmi place ţinuta lui, dar mă şi simt intimidată. Ştiu că nu trebuie să accept sau să fiu de acord cu tot ce spune. Îi zic:
- Nu cred că e posibil. Nu mă număr printre fetele disponibile pentru petrecerile de după spectacol.

Râde, de parcă afirmaţia mea l-ar distra la culme.
- Ei, voiam doar să te rog să mergi cu mine la o ceaşcă de cafea. E încă devreme şi intenţionam să beau o cafea pe bulevard. Normal că, dacă vii cu mine, compania ta îmi va face mare plăcere.

Îmi observă ezitarea şi mă atinge pe braţ, iar eu, în mod reflex, mă retrag. Se scuză:
- Nu am vrut să fiu obraznic. La urma urmelor, locul acesta poate deveni oricând cafeneaua noastră.

Zâmbesc uşurată. Nu-l cunosc şi nu pot risca să merg la o cafea pentru că nu ştiu dacă e sincer. Soarele a apus deja şi, dacă plec de la Operă cu un străin, nu voi avea nici un control asupra a ceea ce se putea întâmpla. Mă aşez pe un scaun pluşat, cu faldurile rochiei frumos aşezate pe o parte, iar el toarnă cafea în două ceşti, dintr-o cafetieră splendidă de porţelan.
- Răcoarea ce se simte în aer anunţă un anotimp în schimbare...

Julien îşi soarbe cafeaua, uitându-se la toţi cei din sală, apoi din nou la mine.
- E o parafrază a unor cuvinte pe care le admir: "Cea mai mică şi neînsemnată întâmplare, care însoţeşte întâlnirile fericite, revine în mintea noastră la fiecare reîntoarcere a anotimpului."
- Da, e din Documentele clubului Pickwick, zic.

Îmi sorb cafeaua cu demnitate, simţind că înţepenesc de la atâta stat drept, ca o adevărată doamnă.

Julien se lasă pe spate şi-şi întinde braţele a uimire.
- Aşa, deci, zice, ai citit Dickens. Sunt realmente impresionat.

Zâmbesc în sinea mea şi mă gândesc că buruienile pe care le-am smuls în grădina domnului Aston merită pe deplin această singură clipă de glorie şi recunoaştere. Îmi aminteam ce ochi trişti avea când mi-a spus că ar vrea ca lumea să fie altfel. În timp ce cafeaua se mai răceşte un pic, îmi ridic privirea, îl văd pe Julien, şi înţeleg perfect că privesc în ochii celui care poate fi un real motiv de îngrijorare pentru bătrânul domn Aston.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu