Din inima Africii

 

Karen Blixen
Din inima Africii
Traducere din engleză de Gabriel Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Karen Blixen, pe numele de fată Dinesen, s-a născut la Rungsted, lângã Copenhaga, într-o familie aristocratică, la 17 aprilie 1885. A studiat artele frumoase la Copenhaga, Paris şi Roma.

În 1905 a început să publice proză în reviste daneze. În 1914 s-a căsătorit cu baronul Bror Blixen-Finecke, de care a divorţat în 1925. Între 1914 şi 1931 a trăit în Kenya, unde a cumpărat împreună cu soţul ei o plantaţie de cafea. Dupã întoarcerea în Danemarca, a debutat în volum, la o editură americană, în 1934, cu Şapte povestiri gotice, scrise în engleză şi semnate Isak Dinesen, pe care le-a rescris în daneză şi le-a publicat la Copenhaga în 1935. A folosit şi alte pseudonime, celebru rămânând însă acesta. A scris simultan în engleză şi daneză, criticii lăudându-i engleza de o stranie frumuseţe.

Experienţa africană i-a oferit substanţa celebrului volum autobiografic Din inima Africii (Out of Africa / Den afrikanske Farm, 1937), apărut mai întâi la Londra şi apoi în ţara natală. Scris în anii Ocupaţiei, volumul Povestiri de iarnă (Winter's Tales; Humanitas Fiction, 2014) a fost transmis clandestin în America, pentru a apărea în acelaşi timp cu versiunea daneză, Vinter-Eventyr, în 1942. Unicul ei roman, Răzbunătorii angelici, a văzut lumina tiparului în 1944. În anii '40-'50, fiind bolnavă, a scris tot mai puţin. Volumul Ultimele povestiri a fost publicat în 1957, iar Anecdote ale destinului în 1958.

Personalitate fascinantă, admirată de Ernest Hemingway şi Truman Capote, într-un turneu în SUA din 1959 a fost omagiată de mai mulţi scriitori, printre care Arthur Miller, E.E. Cummings şi Pearl Buck. Umbre pe iarbă, o scurtă continuare la Din inima Africii, apărută în 1960, şi nuvela Ehrengard, publicată postum, în 1963, încheie opera lui Karen Blixen, care a murit la 7 septembrie 1962, fiind înmormântată pe domeniul său Rungstedlund, devenit ulterior muzeu.

O mare povestitoare a secolului XX, nominalizată de două ori la Premiul Nobel pentru literatură, Karen Blixen (pseudonim literar Isak Dinesen) este cunoscută în lume mai ales ca autoarea volumului autobiografic Din inima Africii, inclus de Modern Library în "Cele mai bune 100 de cărţi de nonficţiune din toate timpurile". În 1985, volumul a fost transpus într-un film multipremiat, Out of Africa, purtând semnătura regizorului Sydney Pollack, cu Meryl Streep, Robert Redford şi Klaus Maria Brandauer în rolurile principale.
 
În decembrie 1913, o tânără de 28 de ani părăseşte Danemarca natală, cu destinaţia Africa de Est, unde se căsătoreşte cu vărul ei suedez, baronul Bror Blixen-Finecke. Cei doi cumpără o imensă plantaţie de cafea în Kenya şi, din 1914 până în 1931 (când căsnicia lor era de mult destrămată), baroneasa Karen Blixen administrează domeniul, iar scriitoarea Karen Blixen îi dedică ţinutului - "Africa distilată la şase mii de picioare înălţime, ca esenţa rafinată şi tare a unui întreg continent" - o carte extraordinară, la graniţa dintre roman şi memorii, de o simplitate clasică, din care răzbat deopotrivă emoţia şi nostalgia.
 
"Am avut o fermă în Africa, la poalele colinelor Ngong... Copacii aveau un frunziş delicat şi uşor, a cărui alcătuire arăta diferit de cea a copacilor europeni; el nu creştea în arcuri sau cupole, ci în straturi orizontale, iar această formă le dădea copacilor înalţi şi solitari aspectul unor palmieri sau aerul eroic şi romantic al unor corăbii construite cu toată velatura, având pânzele strânse, iar marginilor pădurii o stranie aparenţă, de parcă întreaga pădure ar fi vibrat. Pe pajiştile marilor câmpii se întindeau, încâlcite şi golaşe, tufele de mărăcini, iar iarba mirosea iute, a cimbru şi a mirt; pe alocuri mirosul era atât de tare, încât nările te usturau. Toate florile pe care le-ntâlneai pe câmpuri sau răsărind pe plantele târâtoare şi lianele din pădurea virgină erau mărunte ca florile ce cresc prin văi - numai la începutul lungului sezon de ploi răsăreau pe câmpuri nişte crini înalţi, masivi, puternic mirositori. Priveliştile erau infinit de largi. Tot ce vedeai cu ochii respire măreţie, libertate şi o nobleţe fără egal."
 
Proprietară a unei plantaţii de cafea din Kenya care îşi trăieşte apogeul şi apoi cunoaşte falimentul, Karen Blixen alcătuieşte un întins mozaic afectiv unde privitorul descoperă experienţe la limită, episoade marcante, meandrele poveştii sale de iubire cu Denys Finch-Hatton, portrete de prieteni sau servitori, descrieri de naturalist împătimit şi de vânător iscusit, păţanii exotice şi nenumărate obiceiuri şi ritualuri africane.
 
"O poveste fascinantă despre pasiune şi un omagiu plin de poezie adus unui loc pentru totdeauna pierdut." (The Times )
 
"Karen Blixen este o scriitoare cu o imaginaţie puternică şi o inteligenţă sclipitoare." (The New York Times Book Review)
 
"Una dintre personalităţile literare cele mai strălucite ale secolului douăzeci." (John Updike)

Fragment
Călare prin rezervaţie

În Rezervaţia Masai mergeam numai călare. Ca să ajung acolo, trebuia traversat un râu; călărind mai departe, ajungeam în Rezervaţia de Animale într-un sfert de ceas. Mi-a trebuit o vreme, după ce am venit la fermă, până să găsesc un loc pe unde să pot traversa râul călare: malul era pietros, iar de partea cealaltă panta abruptă, însă, odată trecută dincolo, ce bucurie pentru sufletul meu!
 
Dinainte mi se întindeau o sută de mile de iarbă şi de loc deschis, vag ondulat, pe care puteam galopa în voie; nici un gard, nici un şanţ, nici un drum în cale. Nu exista nici o aşezare omenească în afara satelor de masai, şi chiar şi acestea erau părăsite aproape o jumătate de an, când aceşti mari migratori se mutau, cu turmele lor cu tot, mereu spre alte şi alte păşuni. Mici copăcei cu spini apăreau răspândiţi regulat pe câmpia brăzdată din loc în loc de văi adânci şi lungi, cu albii secate de râuri, căptuşite cu bolovani mari, plaţi, prin care trebuia să cauţi ici-colo urme de vânat ca să poţi trece în partea cealaltă. În scurt timp deveneai conştient ce linişte profundă te înconjura. Aşa mi-a venit ideea următorului distih:
Pe câmp cresc ierburi din belşug, când norii se răzbună,
Iar şesul, vântul, inimioara se bucură-mpreună.
 
Privind acum înapoi spre anii petrecuţi în Africa, mi se pare că i-aş putea în general descrie ca fiind existenţa unei persoane nimerite dintr-o lume marcată de zgomot şi grabă într-un ţinut cufundat în tăcere.
 
Cu puţin înainte de marile ploi, masaii dau foc ierbii bătrâne şi uscate, iar când păşunile sunt aşa pustiite şi negre, nu-i nici o plăcere să le străbaţi: copitele calului stârnesc praful negru, carbonizat, care ţi se aşază pe tot trupul şi-ţi intră în ochi, iar firele de iarbă arse taie ca sticla; până şi câinii îşi rănesc labele în ele. Dar, când vine ploaia şi iarba verde e proaspătă în câmpie, ţi se pare că mergi călare pe un covor de arcuri, iar calul însuşi se lasă îmbătat de plăcere. Diferite soiuri de gazele vin la verdeaţă să păşuneze şi arată ca nişte animale de jucărie pe o masă de biliard. Poţi intra călare într-o turmă de antilope; paşnicele animale te lasă să te apropii de ele mult înainte de-a o lua la trap, cu coarnele lor lungi înclinate pe spate, peste gâturile întinse şi cu faldurile largi de piele de pe piept, care le fac să arate pătrate din profil, săltând în timpul fugii. Par descinse direct dintr-un vechi epitaf egiptean, dar faptul că răscolesc şi ară pământul le dă un aer familiar şi domestic. Girafele se află ceva mai departe în rezervaţie.
 
Uneori, în prima lună a sezonului ploios, un fel de garoafe sălbatice albe înfloresc atât de abundent în toată rezervaţia, încât de la distanţă câmpiile par presărate cu petice mari de zăpadă.
 
Mă adânceam în lumea animalelor venind din cea a oamenilor şi sufletul mi-era împovărat de tragedia nopţii precedente. Bătrânii aşezaţi în preajma casei mele mă făceau să nu mă simt deloc în largul meu; în vremurile de demult, oamenii aveau acelaşi sentiment ca ei, cred, când li se părea că vreo vrăjitoare din vecinătate le pusese gând rău sau că în aceeaşi clipă ea purta pe sub haine un bebeluş de ceară, pe care-l ducea să-l boteze cu numele lor.
 
Raporturile mele cu băştinaşii în chestiunile juridice ale fermei erau de o natură cu totul ciudată. Dorind, înainte de orice, să fie pace pe pământul meu, nu mă puteam ţine departe de aceste chestiuni, căci un conflict între clăcaşi nerezolvat oficial era ca rănile căpătate în Africa şi care aici sunt numite "răni de veldt"[1]; netratate la timp, ele se vindecă la suprafaţă, dar continuă să pulseze şi să se coacă în adânc, până când te hotărăşti odată să strângi din dinţi şi să le cureţi ca lumea. Băştinaşii erau conştienţi de acest fapt şi, dacă ţineau cu adevărat ca o pricină să fie lămurită, mă rugau şi pe mine să-mi dau verdictul.
 
Cum însă eu habar n-aveam de legile locului, figura pe care o făceam la marile lor divane de judecată era adesea cea a unei primadone care nu-şi mai aminteşte nici un cuvânt din rol, iar restul distribuţiei e nevoit să-i sufle. Această misiune şi-o asumau cu multă răbdare şi mult tact bătrânii de la ferma mea. Se întâmpla, de asemenea, ca primadona să fie uneori şocată de rolul ei şi, refuzând să mai accepte jocul, să iasă din scenă brusc. Atunci când se petrecea aşa ceva, publicul meu lua gestul ca pe o lovitură din partea destinului, ca pe un act divin, care depăşea puterea lor înţelegere; îl acceptau deci în tăcere şi rămâneau mai departe acolo, scuipând din când în când.
 
Ideile despre dreptate nu seamănă defel în Africa şi în Europa, iar cele valabile într-una din lumi sunt inacceptabile în cea de-a doua. Pentru un african nu există decât un singur mod de a compensa nenorocirile existenţei, şi anume prin înlocuire; el nu caută motivaţia faptei. Dacă îţi pândeşti duşmanul şi, prinzându-l, îi tai gâtul pe întuneric, sau dacă, vrând să dobori un copac, ucizi un om care trecea neatent pe acolo, în privinţa pedepsei mintea băştinaşului nu face deosebiri. Comunitatea a suferit o pierdere şi ea trebuie compensată undeva, de cineva. Băştinaşul nu-şi iroseşte nici timpul, nici mintea cu cântărirea părţii de vină şi de merit: fie se teme că ar putea ajunge prea departe, fie îşi spune că nu este treaba lui. În schimb, cu infinite speculaţii, se dedică metodei prin care dezastrul sau crima pot fi cântărite în oi şi capre - în ce-l priveşte, timpul nu contează; solemn, el te conduce printr-un labirint de gândire sofistă. Pe atunci, aşa ceva era contrar ideii mele despre dreptate.
 
Toţi africanii sunt la fel când ajung la aceste rituri. Deşi somalezii au o mentalitate complet aparte de a celor din neamul kikuyu şi îi dispreţuiesc profund pe aceştia din urmă, ei se aşază în mod absolut identic şi încep să cântărească frauda, crima sau violul în funcţie de vitele lor din Somaliland - caii şi cămilele iubite, ale căror nume şi pedigri le poartă înscrise în inimi.
 
Odată a sosit la Nairobi vestea că fratele mai mic al lui Farah, care avea doar zece ani şi trăia într-un loc pe nume Buramur, a luat o piatră de pe jos şi a aruncat după un băiat dintr-un alt trib, rupându-i doi dinţi din faţă. Din pricina acestei fapte, reprezentanţi ai celor două triburi s-au întâlnit la ferma mea şi au stat pe jos în casa lui Farah, noapte de noapte, tot discutând. Veneau nişte bătrâni subţiratici, care fuseseră în pelerinaj la Mecca şi purtau turbane verzi, somalezi tineri şi aroganţi, care, când nu se ocupau cu lucruri serioase, erau purtători de puşcă pentru marii vânători şi călători europeni, şi băieţi dolofani, cu ochi negri, reprezentându-şi timid familia şi care nu scoteau o vorbă, ci doar ascultau devotaţi şi învăţau. Farah mi-a explicat că pricina era atât de gravă tocmai pentru că băiatul fusese sluţit la înfăţişare şi că, la vârsta potrivită, avea să-i fie greu cu însurătoarea, încât pretenţiile lui de a-şi lua nevastă mai frumoasă ori de familie mai bună trebuiau fără doar şi poate să scadă. În cele din urmă, despăgubirea a fost fixată la cincizeci de cămile, ceea ce-nsemna o jumătate de pedeapsă, căci pedeapsa întreagă era de o sută de cămile. Au fost cum părate cincizeci de cămile tocmai din Somaliland spre a fi plătite, peste zece ani, ca preţ pentru o fecioară somaleză care să fie convinsă astfel să închidă ochii la cei doi dinţi lipsă ai mirelui ei; poate că în acele clipe erau puse bazele unei tragedii. În ce-l priveşte pe el însă, Farah considera că scăpase uşor.
 
Localnicii de la fermă nu şi-au dat niciodată seama de părerile mele despre sistemul lor de legi şi, când păţeau vreun necaz oarecare, veneau mai întâi la mine, gândindu-se că-i voi despăgubi.
 
Odată, la vremea recoltatului cafelei, o fetiţă kikuyu pe nume Wamboi a fost călcată de un car cu bivoli în faţa casei mele şi omorâtă. Carele duceau cafeaua de pe plantaţie la moară şi le interzisesem căruţaşilor să meargă având pe cineva urcat pe încărcătură. Altfel, ar fi avut parte la fiecare drum de câte o echipă întreagă de culegători, băieţi şi fete, porniţi într-o plimbare lentă de plăcere - fiindcă oricine merge mai repede ca un bivol - de-a latul fermei, ceea ce însemna o greutate în plus în cârca bietelor animale. Tinerii căruţaşi însă n-aveau inima să gonească de acolo fetiţele cu ochi visători, care alergau pe lângă drum, cerşindu-le această plăcere; tot ce puteau face era să le spună să sară jos când casa mea apărea la cotitură. La un astfel de salt, Wamboi a căzut şi roata carului a trecut peste căpşorul ei cafeniu, zdrobindu-i craniul; o dâră de sânge a rămas în urma adâncă din praf.
 
Am trimis după bătrânii ei părinţi, aflaţi pe plantaţie, la cules, care au început pe dată să o bocească. Pentru ei ştiam că moartea copilei însemna o pierdere grea şi fiindcă fata era de măritat, putându-le aduce un preţ frumos în oi şi capre, şi poate chiar vreo juncă, două pe deasupra. Numai la asta le stătuse gândul de când venise ea pe lume. Când tocmai socoteam cum să-i ajut, iată că ei apucă să mi-o ia înainte şi vin la mine pretinzând energic despăgubirea integrală.
 
Nu, am spus, aşa ceva nu plătesc. Doar le atrăsesem tuturor atenţia că nu voiam să meargă urcaţi pe care şi toată lumea ştia de lucrul acesta. Bătrânii au dat din cap, semn că erau întru totul de acord cu mine, şi cu toate acestea, au susţinut mai departe pretenţia iniţială. Argumentul lor era că cineva trebuia să plătească totuşi. Iar mintea lor nu reuşea să-şi imagineze nici o contrazicere a acestui principiu sfânt, după cum n-ar fi putut accepta în veci nici teoria relativităţii. Şi nu lăcomia sau ciuda i-au făcut s-o ia pe urmele mele când am curmat discuţia şi am pornit spre casă, ci o lege a naturii, ca şi cum aş fi avut un magnetism ascuns în mine. S-au aşezat şi au început să aştepte în faţa casei. Erau săraci, piperniciţi şi subnutriţi; cum stăteau acolo, pe gazon, arătau ca o pereche de bursuci. Au rămas până după apusul soarelui, când nici nu-i mai distingeam în iarbă. Şedeau cufundaţi într-o suferinţă adâncă; pierderea fiicei şi paguba materială se contopeau în aceeaşi durere nemărginită. Farah plecase în acea zi şi, în lipsa lui, la ora când lumina se aprindea în casă, le-am trimis nişte bani să-şi cumpere o oaie, ca să aibă ce mânca. Fusese însă un gest greşit, căci ei l-au luat drept un prim semn de cedare şi abia s-au aşezat mai bine pentru noapte. Şi poate că nu s-ar fi îndemnat să plece nici odată, dacă târziu, pe seară, nu le-ar fi trecut prin minte să meargă şi la căruţaşul tânăr, să-şi scoată paguba de la el. S-au ridicat deci de pe iarbă şi au plecat subit, fără un cuvânt, iar a doua zi dimineaţă s-au dus direct la Dagoretti, unde trăia comisarul nostru districtual adjunct.
 
Ideea lor ne-a adus pe cap o lungă anchetă pentru omor şi mulţi poliţişti băştinaşi fuduli. Dar tot ce s-a oferit să facă pentru cei doi bătrâni comisarul districtual adjunct a fost să decidă spânzurarea făptaşului, hotărâre asupra căreia a revenit însă pe dată când a primit mărturiile noastre exacte. Nici bătrânii din trib n-au mai vrut să ţină kyama după ce şi el, şi eu am refuzat să luăm în considerare cazul. Încât până la urmă cei doi bătrâni au trebuit să se supună, la fel ca toată lumea, unei legi a relativităţii din care însă nu pricepeau o iotă.
 
Uneori mă cam plictiseam de bătrânii mei din kyama şi atunci le spuneam deschis ce gândeam despre ei. "Voi, bătrânii, îi taxaţi pe tineri atât de aspru ca să nu poată în veci aduna vreun ban şi pentru ei. Cei tineri nu pot mişca de voi şi cumpăraţi toate fetele doar pentru voi." Bătrânii mă ascultau atenţi, ochişorii negri le străluceau pe chipurile uscate şi-ncreţite, buzele subţiri li se mişcau încet, ca şi cum mi-ar fi repetat cuvintele: le plăcea şi lor să audă un principiu atât de sănătos formulat în cuvinte.
 
Cu toată diversitatea noastră de opinii, poziţia mea de judecătoare a tribului kikuyu îmi rezerva o mulţime de posibilităţi şi mi-era tare dragă. Pe atunci eram tânără şi reflectasem mult la ideile de dreptate şi nedreptate, cel mai adesea însă din punctul de vedere al celui judecat; în scaunul judecătorului nu stătusem încă. Îmi dădeam multă osteneală să judec drept şi în folosul păcii pe domeniul meu. Câteodată, când lucrurile arătau mai încurcate, eram nevoită să mă retrag ca să le cântăresc mai bine, acoperindu-mi capul cu o glugă nevăzută, pentru ca nimeni să nu vină să-mi vorbească de ele. Gestul meu avea totdeauna efect în rândul oamenilor de la fermă şi-i auzeam mult timp după aceea vorbind plini de respect despre vreun caz care fusese atât de greu, că nu-l putuse nimeni desluşi în mai puţin de o săptămână. Pe băştinaş îl poţi impresiona uşor pierzând pentru un lucru mai mult timp decât el - atâta doar că-i greu de pierdut timpul.
 
Dar ca băştinaşii să mă vrea de judecătoare şi chiar să pună preţ pe verdictul meu nu-mi explic decât prin mentalitatea lor mitologică şi teologică. Europenii şi-au pierdut capacitatea de a crea mituri sau dogme, iar pentru nevoile noastre în această privinţă suntem dependenţi doar de rezervele trecutului; dar mintea unui african se mişcă uşor pe cele mai ascunse şi mai umbrite poteci. Acest talent iese puternic în evidenţă în raporturile lor cu albii.
 
Îl regăseşti deja în numele date de ei, la puţin timp după ce-i cunosc, europenilor cu care vin în contact. Şi trebuie să ştii aceste nume dacă vrei să trimiţi un curier cu o scrisoare la un prieten, sau să ajungi cu maşina până la casa lui, căci lumea băştinaşă nu îi cunoaşte alt nume. Am avut un vecin foarte ursuz, care n-ar fi primit nici un oaspete în locuinţa lui şi care se numea Sahane Modja - O Pătură. Prietenul meu suedez Eric Otter era Resase Modja - Un Cartuş -, adică n-avea nevoie decât de un singur cartuş pentru a ucide vânatul, un nume foarte onorant sub care să fii ţinut minte. Mai era şi un mare automobilist pe care-l cunoaştem, numit "Jumătate om, jumătate maşină". Când băştinaşii dau albilor nume de animale - Peştele, Girafa, Taurul Gras -, gândul lor în general urmează linia vechilor fabule, iar albii apar, în conştiinţa lor, atât ca oameni, cât şi ca animale.
 
Iar cuvintele conţin în ele o magie: cineva care, timp de mulţi ani, a fost cunoscut în mediul său doar sub un nume de animal ajunge să se simtă în cele din urmă familiar şi înrudit cu acesta, ba chiar să se recunoască în el. Apoi, când se întoarce în Europa, i se pare ciudat că nimeni nu mai face asocierea respectivă.
 
Odată, la grădina zoologică din Londra, am revăzut un bătrân demnitar, ieşit acum la pensie, pe care în Africa îl ştiusem drept Bwana Templu - Domnul Elefant. Şedea singur-singurel în faţa cuştii cu elefanţi, adâncit în contemplarea lor. Poate că venea frecvent aici. Servitorilor săi băştinaşi li s-ar fi părut cu siguranţă un gest în ordinea firească a lucrurilor, însă la Londra probabil că nimeni, cu excepţia mea, care am fost acolo doar câteva zile, n-ar fi înţeles de ce proceda aşa.
 
Mintea unui băştinaş lucrează în multe moduri stranii şi e înrudită cu mintea oamenilor din vechime, care, în chip firesc, îşi imaginau că Odin, pentru a vedea întreaga lume, a renunţat la un ochi, şi care-şi reprezentau zeul iubirii ca pe un copil care nu ştie ce-nseamnă dragostea. De aceea, probabil că lucrătorii mei kikuyu de la fermă vedeau importanţa mea ca judecătoare tocmai în faptul că habar n-aveam de legile după care eram chemată să judec.
 
Din cauza pasiunii lor pentru mituri, băştinaşii te pot aduce uneori într-o situaţie de care nu te poţi păzi sau din care nu mai poţi scăpa. Ei te pot transforma într-un simbol. În ce mă priveşte, eram conştientă de procedeu şi, pentru uzul meu personal, găsisem şi un termen - în mintea mea spuneam că sunt făcută şarpe-şef. Europenii care au trăit mult timp printre băştinaşi vor înţelege ce vreau să spun, chiar dacă, faţă de sensul Bibliei, cuvântul nu e prea corect folosit. Cred că, în ciuda tuturor activităţilor noastre în ţară, în ciuda progresului ştiinţific şi tehnic venit odată cu noi şi cu toată Pax Britannica instaurată acolo, acesta e unicul folos practic rămas băştinaşilor de pe urma noastră.
 
Ei nu se puteau servi de toţi oamenii albi în respectivul scop şi nici de unul sau de altul în mod egal, ci ne acordau, în lumea lor, un rang mai mare sau mai mic în funcţie de utilitatea noastră ca şerpi-şefi. Mulţi dintre prietenii mei - Denys Finch-Hatton, Galbraith şi Berkeley Cole, sir Northrup McMillan - erau bine situaţi de băştinaşi în această calitate a lor.
 
Lordul Delamere era un şarpe-şef de prim rang. Mi-aduc aminte că odată am făcut o călătorie la munte într-o vreme când ţinutul căzuse pradă marii invazii a lăcustelor. Acestea mai fuseseră şi în anul precedent, iar acum puii lor negri veneau să devoreze şi ce mai era, ca să nu mai rămână nici fir de iarbă în urma lor. A fost pentru băştinaşi o lovitură cumplită; după dezastrul prin care trecuseră, acum era prea mult. Inimile au cedat, iar ei gâfâiau, se jeluiau ca nişte câini pe moarte şi alergau parcă să se dea cu capul de un zid aflat în aerul din faţa lor. Atunci le-am spus întâmplător cum străbătusem pe drum domeniul lui Delamere şi cum era şi acolo tot plin de lăcuste care năpădiseră păşunile şi grajdurile, şi le-am mai spus că Delamere era cumplit de furios şi disperat. În aceeaşi clipă auditorii mei s-au liniştit şi aproape că li s-a luat o piatră de pe inimă. M-au întrebat ce părere avea Delamere despre acest necaz şi m-au rugat să le repet întocmai, iar apoi n-au mai spus nimic.
 
Ca şarpe-şef, n-aveam greutatea lordului Delamere, dar au existat ocazii când le-am putut fi şi eu de folos.
 
În timpul războiului, când soarta Corpului de cărăuşi apăsa întreaga lume băştinaşă, clăcaşii de la fermă obişnuiau să vină şi să stea pe jos în jurul casei mele. De vorbit nu vorbeau, nici măcar între ei, ci-şi întorceau ochii spre mine, învestindu-mă în funcţia de şarpe-şef. Nu-mi prea venea să îi trimit de acolo, văzând că nu fac nici un rău şi, în plus, dacă i-aş fi gonit, tot s-ar fi aşezat, dar în alt loc. Starea aceasta de lucruri devenise destul de greu de suportat. M-a salvat însă faptul că pe-atunci regimentul fratelui meu fusese trimis în avanposturile de la Vimy Ridge; deci mi-am întors şi eu ochii spre el, făcându-l şarpele meu şef.
 
Lucrătorii kikuyu mă transformau în primă bocitoare sau în femeie a durerii când vreo nenorocire mai mare se abătea asupra fermei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi acum. Din cauză că eram necăjită pentru soarta celor doi copii, cei de la fermă s-au gândit să lase această chestiune deoparte şi să nu se mai ocupe de ea o vreme. Cât despre nenorocirile noastre, ei mă priveau aşa cum congregaţia îşi priveşte păstorul, care bea cupa singur până la fund, însă o face în numele lor. Magia are această forţă că, odată practicată asupra ta, nu reu -şeşti în veci să scapi complet de ea. Mi se părea un lucru penibil, extrem de penibil să fiu agăţată-n proţap şi aş fi dat orice să scap de acest supliciu. Şi totuşi, după ani şi ani de zile, se mai ivesc prilejuri când te surprinzi spunându-ţi: "Cum se poate să fiu tratat astfel? Eu, care am fost şi şarpe-şef!"
 
Pe drumul de întoarcere spre fermă, la traversarea râului, sau, mai precis, în apă, i-am întâlnit pe fiii lui Kaninu, trei tineri şi un băieţel. Aveau suliţe la ei şi mergeau întins. Când i-am oprit să-i întreb dacă aveau veşti despre fratele lor Kabero, au rămas toţi patru cu picioarele în apă, cu feţele liniştite, împăcate, şi cu ochii lăsaţi în pământ; vorbeau încet. Kabero, spuneau ei, nu se-ntorsese acasă şi n-aveau nici o veste despre el de-aseară, de când îşi luase lumea-n cap. Acum erau siguri că murise. Fie îşi luase viaţa de disperare - căci ideea de sinucidere e foarte firească la băştinaşi, până şi la copiii cei mai mici -, fie se pierduse prin hăţiş, iar animalele sălbatice tocmai îl mâncau. Fraţii lui umblaseră peste tot să-l caute şi acum se îndreptau spre rezervaţie, ca să-şi încerce norocul şi-acolo.
 
Când am urcat malul din nou pe pământul meu, m-am întors şi am privit o dată către câmpie; pământul meu era ceva mai sus. Pe câmpie nu se vedea nici o urmă de viaţă. Apărând din hăţiş pe malul opus, grupul de căutători semăna cu o mică omidă ce-şi urmează drumul printre ierburi. Din când în când, armele lor sclipeau în soare. Păreau că ştiu bine în ce direcţie să meargă, dar care era aceea? În căutarea fratelui pierdut, singurul ghid puteau fi vulturii ce se rotesc mereu pe cer deasupra stârvurilor din câmpie, marcând locul exact în care leul şi-a omorât prada.
 
Numai că prada lui era un trup micuţ; prea mare lucru nu le rămânea şi lacomelor răpitoare, dintre care doar câteva veniseră la ospăţ, neavând de gând să zăbovească prea mult.
 
Mă întristasem deja peste poate. Mi-am întors calul şi am pornit spre casă.

---

[1] Veldt - stepa sud-africană