Imperfecţioniştii

 

Tom Rachman
Imperfecţioniştii
Traducere din engleză şi note de Eduard Bucescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Tom Rachman s-a născut în 1974 la Londra şi a copilărit în Vancouver. A studiat cinematografia la University of Toronto, apoi a absolvit cursurile de masterat în jurnalism la Columbia University din New York. Deşi şi-a dorit dintotdeauna să fie scriitor, jurnalismul i-a dat posibilitatea de a călători şi de a acumula experienţa necesară pentru a se dedica adevăratei sale chemări. Începând cu 1998 a lucrat ca redactor pentru departamentul de ştiri externe la Associated Press din New York şi a fost pentru scurt timp reporter în India şi Sri Lanka. În 2002 a plecat la Roma în calitate de corespondent al Associated Press, iar profesiunea de jurnalist l-a purtat prin ţări precum Japonia, Coreea de Sud, Turcia şi Egipt. Între 2006 şi 2008 a lucrat ca redactor part-time la International Herald Tribune din Paris, slujbă care i-a permis să se întreţină în timp ce îşi scria romanul de debut, Imperfecţioniştii (The Imperfectionists, 2010). Romanul a cunoscut un succes fulminant, fiind tradus în douăzeci şi nouă de ţări şi atingând vânzări de peste o jumătate de milion de exemplare. În prezent locuieşte la Londra, unde a terminat de scris cel de-al doilea roman al său, The Rise & Fall of Great Powers, care urmează să apară în 2014.

*

Unul dintre titlurile-far ale Târgului Internaţional de Carte de la Frankfurt din anii precedenţi, romanul de debut al scriitorului Tom Rachman a cunoscut un imens succes de public şi de critică odată cu apariţia ediţiei americane, în aprilie 2010. Două luni mai târziu, drepturile de ecranizare au fost cumpărate de casa de producţie a lui Brad Pitt. Imperfecţioniştii a figurat douăzeci şi opt de săptămâni pe lista de bestselleruri a publicaţiei New York Times, s-a aflat printre cele mai bune cărţi ale anului 2010 alese de Amazon şi a fost nominalizat la Giller Prize. Este tradus în douăzeci şi nouă de ţări.

Roman coral magistral orchestrat, Imperfecţioniştii etalează, în unsprezece istorii care se intersectează, legate prin scurte interludii, o galerie de unsprezece portrete ale unor bărbaţi şi femei din redacţia unui ziar internaţional de limbă engleză nenumit, cu sediul la Roma. O frescă memorabilă a culiselor universului jurnalistic pe parcursul a cincizeci de ani, de la vârsta de aur a acestuia până la crepusculul din prezent.

Sinopsis
În 1953, Cyrus Ott, un excentric om de afaceri american, înfiinţează la Roma, pe Corso Vittorio, un ziar de limbă engleză. Datorită unor oameni dedicaţi, mica publicaţie va cunoaşte adevărate perioade de înflorire şi va ajunge să aibă cititori pe tot mapamondul. Dar acum ne aflăm în anul 2004 şi ziarul nu a putut să ţină pasul cu schimbările erei digitale, cititorii i s-au împuţinat considerabil şi conducerea Grupului Ott intenţionează să reducă din personal.

În acest strălucit roman de debut, vieţile imperfecte ale jurnaliştilor din redacţia din Roma se completează una pe alta precum un puzzle. Kathleen Solson, redactorul-şef, face tot ce poate ca să menţină ziarul pe linia de plutire, în timp ce căsnicia ei e pe punctul de a se destrăma. Arthur Gopal, redactorul de necrologuri, ar da orice ca să nu lucreze, dar o tragedie în familie îl determină să se refugieze, cu rezultate spectaculoase, tocmai în muncă. Ruby Zaga are impresia că este mereu persecutată de colegii pe care oricum îi urăşte, dar când află că nu va fi disponibilizată, se închide în baie şi plânge de bucurie. Craig Menzies, redactorul de ştiri, află într-un târziu că viaţa lui sentimentală se întemeiază pe o minciună. Iar lui Oliver Ott, nepotul lui Cyrus, îi pasă mai mult de câinele său, Schopenhauer, decât de ce se întâmplă cu ziarul pe care îl administrează.

"O carte captivantă, intensă. [...] Un roman splendid, de o mare originalitate, plin de umor şi cu o structură extrem de ingenioasă." (The New York Times)

"Citite individual, capitolele din Imperfecţioniştii ar fi nişte povestiri foarte bune. Luate împreună, alcătuiesc un roman excepţional." (The Economist)

"Este atât de bun, încât a trebuit să-l citesc de două ori ca să-mi dau seama cum a reuşit Tom Rachman s-o scoată la capăt. Încă nu am găsit răspunsul şi nu ştiu nici cum cineva atât de tânăr [...] poate să cunoască atât de bine defectele omeneşti. Romanul, construit precum un cub Rubik, este deopotrivă extrem de amuzant şi sfâşietor de trist." (Christopher Buckley, The New York Times Book Review)

"O satiră spectaculoasă, acidă a vanităţilor." (L'Express)

Fragment
 

Studiile arată că europenii sunt leneşi
Reporter economic - Hardy Benjamin

Hardy îşi petrece dimineaţa dând telefoane la Londra, Paris şi Frankfurt, încercând să smulgă declaraţii prin tot felul de vorbe dulci de la analişti financiari ţâfnoşi.
- Este adevărat că o creştere a ratei dobânzilor este iminentă? întreabă ea. Are Bruxelles-ul de gând să extindă taxele vamale la importul de încălţăminte şi pentru alte produse? Dar ce credeţi în legătură cu dezechilibrul comercial?

Este amabilă chiar şi atunci când sursele ei nu sunt.
- Hardy, sunt ocupat. Ce vrei?
- Aş putea să vă sun mai târziu.
- Sunt ocupat acum, o să fiu ocupat şi mai târziu.
- Îmi pare rău că vă tot bat la cap. Mă întrebam dacă aţi primit mesajul pe care vi l-am lăsat pe robotul telefonic.
- Da, ştiu. Scrii un alt articol despre China.
- Jur că nu durează mult.
- Ştii care e replica mea când vine vorba de China: "Ar tre­bui să ne apucăm cu toţii să învăţăm dialectul mandarin. Bla, bla, bla". Acum pot să plec?

Pe la jumătatea amiezii are deja o mie de cuvinte, ceea ce depăşeşte numărul de calorii consumate de ieri. Hardy ţine un regim pe care l-a început pe când avea vreo doisprezece ani. Acum are treizeci şi şase şi încă visează la biscuiţi cu unt.

Ia o pauză la cafeneaua de jos, unde se întâlneşte cu prietena ei Annika, care este şomeră şi deci are de obicei suficient timp liber pentru o pauză de cafea. Hardy goleşte un pachet de îndulcitor artificial în ceaşca de cappuccino.
- Nimic nu simbolizează mai bine inutilitatea tuturor eforturilor umane decât aspartamul, spune ea şi ia o înghiţitură. A, dar chiar e bun.

Între timp, Annika îşi toarnă din belşug zahăr brun în cafeaua ei macchiato.

Cum stau ele la bar, fac un duo destul de neobişnuit: una are un ten relativ roz, un aspect de tocilară şi este scundă (Hardy), cealaltă are un bust generos, e îmbrăcată cu stil şi înaltă (Annika). Tipa cu ten roz îi face semn cu mâna barmanului, dar el nu observă nimic. Cea cu bust generos face doar un semn din cap şi barmanul vine cât ai clipi.
- Mă enervează ce succes ai când chemi chelnerii, spune Hardy. Deşi e înjositor să vezi cum le curg balele după tine.
- Eu nu mă simt înjosită.
- Mă simt eu înjosită. Şi eu aş vrea ca personalul de la bar să mă trateze ca şi cum aş fi un obiect, adaugă Hardy. Apropo, ţi-am spus că am avut din nou un coşmar legat de părul meu?

Annika zâmbeşte:
- Eşti bolnavă, Hardy.
- Se făcea că mă uitam în oglindă şi am văzut în spatele meu o arătare care îmi făcea cu ochiul, acoperită toată cu bucle portocalii. Oribil.

Aruncă o privire în oglinda din spatele barului, dar ceea ce vede o răscoleşte:
- Grotesc.
- Dacă vrei să ştii, începe Annika, îmi place la nebunie părul tău.

Trage de unul dintre cârlionţii lui Hardy.
- Uite ce flexibil este. Şi îmi place nuanţa asta cafenie.
- Cafenie? întreabă Hardy ridicând din sprâncene. Părul meu e cafeniu la fel cum supa de morcovi e cafenie.

Îi sună mobilul şi ea soarbe ultimul strop de cappuccino.
- Trebuie să fie Kathleen cu întrebări despre articolul meu.

Hardy îşi schimbă vocea, adoptă un ton profesional şi răspunde. Dar după ce ascultă un moment se alarmează de-a binelea. Răspunde în italiană, notează o adresă şi închide.
- Era poliţia, îi spune Annikăi. Apartamentul meu a fost spart. Se pare că au prins câţiva drogaţi punkabbestia când ieşeau cu lucrurile mele.

Ajunsă acasă, găseşte toate sertarele deschise şi răvăşite; pe jos era aruncată mâncare. În locul unde înainte erau sistemul ei audio şi micul ei televizor cu ecran plat acum nu mai sunt decât firele. Norocul ei că a avut laptopul la serviciu. Apartamentul ei e la parter, iar geamul de la bucătărie, care dă înspre o alee, fusese spart. Pe aici au intrat, spune poliţia. Se pare că cei doi suspecţi au îndesat tot ce au putut în pungi de plastic şi apoi au fugit. Dar pungile, care erau deja pline cu bunuri furate dintr-un alt apartament din Trastevere, s-au rupt din cauza greutăţii şi toată prada s-a vărsat pe stradă. Infractorii au încercat să îndese la loc bunurile, dar agitaţia lor a atras autorităţile.

Pe o masă lungă de la secţia de poliţie sunt împrăştiate CD-urile ei, sistemul audio, micul televizor cu ecran plat, DVD-urile, parfumul şi bijuteriile amestecate cu obiectele celuilalt păgubit, acum absent: o cravată de nailon de prin 1961, câteva romane de spionaj în engleză, un catehism catolic şi, lucru ciudat, câteva perechi de boxeri ieftini şi vechi.

Pentru buna desfăşurare a anchetei, Hardy declară că bunurile ei se găsesc printre cele recuperate, dar nu i se dă voie să ia nimic acasă - celălalt păgubit trebuie să fie şi el de faţă ca să se evite disputele în legătură cu posesia obiectelor, iar deocamdată poliţia nu i-a dat de urmă.

În aceeaşi seară, Hardy o sună pe Annika, doar-doar o va îndupleca să vină pe la ea:
- E sinistru aici la mine, cu fereastra spartă, spune Hardy. Nu vrei să vii şi să mă aperi? O să gătesc ceva.
- Aş veni dacă aş putea, dar încă îmi aştept bărbatul să ajungă acasă, răspunde Annika, referindu-se la Craig Menzies, redactorul de ştiri al ziarului. Dar să ştii că eşti bine-venită să stai cu noi.
- Nu vreau să fac prea mult tam-tam din asta. E în regulă.

Hardy verifică yala de la intrare şi apoi se întinde pe canapea, cu picioarele ghemuite şi învelită cu o pătură; are un cuţit de bucătărie la îndemână. Se scoală şi mai verifică o dată încuietoarea uşii de la intrare. Când trece prin dreptul oglinzii, ridică o mână ca să nu-şi vadă reflexia.

Inspectează şi fereastra din bucătărie - curenţii de aer pătrund înăuntru pe sub cartonul care acoperă, asemenea unui petic, ochiul de geam spart. Loveşte cartonul. Acesta rezistă, dar e departe de a fi cea mai sigură metodă de protecţie. Hardy se cuibăreşte sub pătură şi deschide o carte. După optzeci de pagini - citeşte repede - se ridică să vadă ce are de mâncare în bucătărie pentru cină. Se decide să mănânce biscuiţi cu orez şi o conservă de ciorbă de pui care se găseşte pe raftul de sus, unde ea nu poate ajunge fiind prea scundă. Cu ajutorul unui polonic, împinge conserva înspre marginea raftului. Aceasta se clatină, cade şi Hardy o prinde cu mâna liberă.
- Sunt un geniu, spune ea.

Zilele trec, dar poliţia nu-l găseşte pe celălalt păgubit, ceea ce înseamnă că Hardy tot nu are voie să-şi revendice bunurile.
- La început, se plânge ea Annikăi, mi-am închipuit, văzând romanele de spionaj, cartea de catehism şi toate celelalte, că tipul ăsta o fi vreun călugăr englez amabil şi inocent. Dar încep să-l urăsc. Acum îmi vine în minte imaginea unui preot pervers, ştii tu, cu o cămaşă aspră pe sub robă, ca să se chinuiască purtând-o, chipurile, şi care salivează în exces. Îmi închipui că se ascunde în vreun institut pontifical ca să scape de acuzaţii de infracţiune în Statele Unite. Din păcate, am apucat să văd boxerii tipului.

Poliţia îl localizează abia peste vreo două săptămâni. Când ajunge ea la secţie, el caută deja prin lucrurile amestecate, sortându-le pe ale lui. Hardy se răsteşte la un poliţist:
- Nu pot să cred că nu m-aţi aşteptat, spune ea în italiană. Parcă era vorba că trebuie să ne împărţim împreună lucrurile.

Ofiţerul se evaporă, iar păgubitul se întoarce voios spre ea. Nu e preot, la urma urmei, ci un tip de douăzeci şi ceva de ani, cu aspect neîngrijit şi cu părul împletit în codiţe afro.
- Buongiorno! spune el, şi e de ajuns cuvântul ăsta ca Hardy să-şi dea seama că tipul nu are nimic în comun cu italiana.
- Nu crezi că trebuia să mă aştepţi şi pe mine? îi răspunde ea în engleză.
- A, eşti americancă! spune el, vorbind cu accent irlandez. Iubesc America!
- Ei bine, mulţumesc, dar, de fapt, nu sunt ambasadorul. Uite ce e, cum vrei să procedăm? Începem să sortăm CD-urile?
- Începe tu. E nevoie de multă răbdare pentru o astfel de activitate. Iar Rory nu ştie ce e aia răbdare.
- Tu eşti Rory?
- Da.
- Şi vorbeşti despre tine la persoana a treia?
- Ce persoană?
- Nu contează. În regulă, îmi adun lucrurile.

Îşi bagă totul într-o plasă mare de pânză, apoi aruncă o privire peste obiectele rămase.
- Ia stai, ceva de-al meu nu e aici.

Tot ce-a rămas pe masă sunt cravata lui, cărţile, CD-urile şi boxerii.
- Ce-ţi lipseşte?
- Ceva personal. La naiba, răspunde ea. Nu face doi bani, dar are o valoare sentimentală pentru mine. Un cub Rubik, dacă chiar vrei să ştii. A fost un cadou. Oricum...

Oftează.
- Ai de gând să faci un raport pentru casa de asigurări?
- Nu aveam în plan, ca să fiu sincer, răspunde el.

Scoate capul afară pe uşă şi aruncă o privire de-a lungul holului. Se întoarce şi îi spune în şoaptă:
- De fapt nu locuiesc legal în apartamentul meu. Este un spaţiu comercial, strict vorbind. Pot să lucrez acolo, dar teoretic nu am voie să locuiesc acolo.
- Şi ce lucrezi?
- Predau.
- Ce?
- E de coşmar cu poliţaii ăştia care nu îmi dau voie să locuiesc acolo în mod oficial. M-am gândit chiar să nu vin deloc să-mi iau lucrurile, dar am nevoie de ăştia, zice şi a atinge grămada de boxeri, zâmbind cu gura până la urechi.
- OK, dar asigurarea mea nu are nimic de-a face cu faptul că tu locuieşti într-un spaţiu comercial.
- Ar putea să înceapă să se intereseze de una, de alta, nu crezi?
- Scuze - ce ziceai că predai, Rory?
- Teatru de improvizaţie, răspunde el. Şi scamatorii.
- Sper că nu în acelaşi timp.
- Poftim?
- Nu contează. De unde eşti de loc din Irlanda? Cumva din ţinutul Cork? Toţi oamenii pe care îi întâlnesc şi vin din Irlanda par să fie din ţinutul Cork. Cred că ar trebui să fie cam depopulat acum.
- Nu, nu. Sunt mulţi oameni acolo, răspunde el inocent. Aşa ai auzit tu? Că s-a depopulat?
- Glumesc. Oricum, să ne întoarcem la treburi serioase. Compania mea de asigurări nu o să fie interesată de tine, aşa că eu va trebui să trimit un raport. Hoţii mi-au spart geamul şi în Roma asta o să mă coste o avere.
- Un geam? Asta e tot? Isuse, pot să rezolv eu asta.
- O să înlocuieşti tu geamul?
- Sigur.
- Cum?
- O să pun altul nou.
- Tu însuţi?
- Absolut.
- În regulă, dar când?
- Chiar şi acum, dacă vrei.
- Nu pot, trebuie să mă întorc la serviciu. Şi, pe lângă asta, n-ai nevoie de materiale?
- Ce materiale?
- Geam, de exemplu.
- A, spune el încuviinţând din cap, ai dreptate.
- Nu vreau să fac pe dificila, dar poliţia a avut efectiv nevoie de două săptămâni ca să dea de tine. Nu pot să-mi petrec restul vieţii căutându-te ca să-mi repari fereastra.
- Nu ai încredere în mine?
- Nu e vorba că nu am încredere în tine, doar că nu te cunosc.
- Uite, ia cartea mea de vizită.

Îi dă o carte de vizită, după care îşi scoate ceasul de la mână.
- Poţi să-l ţii şi pe ăsta drept garanţie până îţi repar fereastra.
- Ceasul tău digital?
- Dacă nu-l vrei, alege ce pofteşti din lucrurile de pe masă.

Toate boarfele lui sunt întinse pe masă: CD-urile, romanele de spionaj cu paginile îndoite la colţuri, catehismul catolic şi boxerii.

Un zâmbet îi împodobeşte faţa. Se uită la el. Apoi îi ia boxerii şi îi îndeasă în plasa ei de pânză:
- Asta numesc eu garanţie.
- Nu poţi să-mi iei boxerii! exclamă el. Ce-o să mai port?
- Ce-ai purtat toată săptămâna asta?

La cafenea, Hardy îi povesteşte Annikăi despre irlandez:
- Aşa că i-am furat boxerii.
- Ce te-a apucat să iei lenjeria moşului?
- E un puşti, de fapt. Din Irlanda. Are codiţe blonde împletite în stil afro.
- Un tip alb cu codiţe împletite în stil afro? Ce nasol.
- Ştiu, dar e înalt şi asta îl mai salvează puţin, nu-i aşa? Nu arată chiar oribil. Dar sunt o idioată - m-am grăbit să plec fără să-i las datele mele de contact.
- Uite ce e, ai lenjeria intimă a omului - o să apară el.

Dar nu apare. Îl sună pe numărul de pe cartea de vizită şi îi lasă un mesaj. Tipul nu sună înapoi. Hardy îi mai lasă un mesaj. Din nou, nici un răspuns. În cele din urmă îl vizitează la adresa scrisă pe cartea de vizită, care arată ca un garaj părăsit. Irlandezul deschide uşa şi clipeşte deranjat de lumina soarelui.
- Ia te uită, bună!

Se apleacă până în dreptul feţei ei şi o sărută pe obraz. Ea se retrage surprinsă. Rory spune:
- Am uitat pur şi simplu. Mă înţelegi, mi-a ieşit complet din minte chestia cu fereastra ta. Hai că sunt de groază. Îmi pare rău. O să rezolv asta chiar acum.
- De fapt, va trebui să completez formularul ăla de cerere pentru asigurare.

El se joacă între degete cu o şuviţă:
- Ar trebui să scap de prostiile astea, nu crezi?
- Nu ştiu.
- E o mică tradiţie în legătură cu chestia asta. E una dintre particularele mele.
- Particulare?
- Adică un semn distinctiv al meu, o emblemă.
- Aha, vrei să zici "particularităţi"?
- Cum zici. Dar sunt o nebunie curată, nu-i aşa? Hai, mi le tai tu. De acord?

Îi face semn să intre.
- Ce tot vorbeşti acolo?
- Îţi dau imediat o foarfecă. Îmi tai şuviţele.

Clar nu arată a spaţiu de locuit. Nu are ferestre şi este iluminat doar de o lampă cu halogen. O saltea veche şi gălbejită zace lipită de perete, iar alături vede un rucsac uzat, un maldăr de haine, bile şi bâte pentru jonglerii, o cutie cu scule, romanele lui de spionaj şi catehismul. O chiuvetă şi toaleta sunt fixate de un perete, fără nici un paravan care să asigure intimitatea. Camera miroase a pizza învechită. Tipul cotrobăie prin cutia cu unelte şi scoate o pereche de foarfeci industriale.
- Vorbeşti serios? întreabă ea. Chestia asta e cât torsul meu.
- Ce înseamnă "tors"?
- Vreau să zic că e o foarfecă imensă.
- O să fie foarte bine! Nu-ţi face griji, Hardy!

Se aşază pe capacul scaunului de toaletă. Acum că stă jos, Rory e la aceeaşi înălţime cu Hardy, care e în picioare. Ea se ridică pe vârfurile picioarelor şi face prima tăietură, dându-i lui Rory codiţa amputată.
- De fapt, e distractiv, spune ea şi mai retează o codiţă.

Codiţele se strâng una peste alta ca surcelele de aprins focul. Urechile lui, descoperite acum, sunt uşor înclinate, ca la iepuri. Ridică o oglindă în care se reflectă amândoi: Rory care îşi studiază capul tuns şi Hardy care îl studiază pe el. Tipul îi zâmbeşte larg iar ea râde, apoi îşi zăreşte faţa în oglindă şi se dă înapoi, scuturând părul de pe pantofi.
- Îţi place cum arată?
- Arată genial. Mersi mult. Îmi simt capul aşa uşor acum.

Şi-l scutură, ca un câine ud.
- Ştii ceva? Încep să mă gândesc că la urma urmei n-a fost chiar aşa de rău că am fost jefuit. Mi-am recuperat lucrurile şi m-am ales şi cu un tuns gratuit.
- Poate a ieşit bine pentru tine. Eu însă nu mi-am recuperat toate lucrurile.

A doua zi dimineaţă, Hardy se trezeşte cu gândul la Rory. La amiază, îi trimite un mesaj. După asta, ori de câte ori aude vreun mobil sunând, şi-l verifică pe al ei. Dar nu e el. Regretă că i-a trimis mesajul ăla patetic ("Încă am lenjeria ta intimă!") şi speră ca el să nu-l fi primit. După câteva ore, nu mai suportă să aştepte aşa că îl sună. El răspunde şi promite că "va apărea" mai târziu.

La miezul nopţii el tot nu a venit. Hardy sună din nou, dar nu răspunde. E aproape unu dimineaţa când el apare zâmbitor în pragul casei ei. Hardy se uită intenţionat la ceas.
- O să-ţi aduc lucrurile, spune ea. Vezi că intră gerul dacă ţii uşa deschisă.
- Să intru atunci?
- Bănuiesc că da.

Îi aduce punga de plastic cu boxerii lui.
- Sper că astea nu erau singurele tale perechi.
- Fireşte că nu, răspunde el luându-le. Mă tot întrebam înainte de ce ar vrea un hoţ lenjeria mea intimă. Acum văd că e destul de populară.
- Bun. Deci, cred că asta e tot. Sau, mă rog, ai vrea să bei ceva?
- Mda, n-ar strica. Grozav.
- Am şi de mâncare. Dacă vrei.
- Super, super.

O urmează în bucătărie.

Ea deschide o sticlă de Valpolicella şi pune la încălzit o cratiţă cu lasagna pe care avusese de gând să o aducă la birou. (Găteşte mult şi bine, dar nu mănâncă nimic. I se pare că toate bucăţile de unt, linguroaiele de zahăr şi kilogramele de smântână ce dispar în tot felul de amestecuri pe care le foloseşte la gătit ar fi gata-gata să reapară pe şoldurile ei. Aşa că toate creaţiile lui Hardy - turnuleţele din cartofi, prăjiturelele în formă de spirală cu umplutură de cacao şi vanilie, pateurile cu somon, susan, sos de lămâie şi tarhon, toate aceste bunătăţi sfârşesc la sediul ziarului, întinse pe platouri pentru angajaţi; redactorii zăpăciţi sau prinşi până peste cap cu treabă mai ciugulesc din ele, alţii le mai scapă şi pe mochetă, făcând mizerie în jurul lor. Hardy observă totul de la biroul ei şi se hrăneşte numai cu laudele lor.)

Rory devorează lasagna, dă pe gât aproape tot vinul şi sporovăieşte în acelaşi timp.
- Grozav, super, punctează el din când în când.

Îi povesteşte lui Hardy despre tatăl lui, care e proprietarul unei firme de instalaţii lângă Dublin şi despre mama lui, secretară la o companie de produse medicale. A mers pentru puţin timp la facultate în Irlanda, dar a abandonat-o înainte de absolvire şi a călătorit în Australia, Thailanda şi Nepal. Apoi a ajuns în New York şi a lucrat prin diverse localuri. Acolo a urmat nişte cursuri de improvizaţie în teatrul de comedie şi a jucat în East Village într-un club de comedie. După aceea, a străbătut Europa în lung şi-n lat, a luat vaporul din Marsilia până la Napoli, a petrecut câteva luni în sudul Italiei şi, în cele din urmă, a ajuns la Roma.

Hardy îi umple paharul:
- N-aş fi niciodată în stare să predau un curs despre orice-ar fi. Nu că aş avea cumva calificările necesare. Mai ales într-un oraş străin. Îţi trebuie destul curaj.
- Sau pur şi simplu multă prostie.
- Curaj, insistă ea.

El o întreabă despre munca ei.
- Urăsc să recunosc asta, spune el, dar în toată viaţa mea abia dacă am citit vreun ziar. E al naibii de mic, nu-i aşa?
- Mic?
- E scris prea mic. Trebuie să măriţi literele.
- Mm, răspunde ea. Poate.
- Şi despre ce scrii, Hardy?
- Economie.

Bea din vin.
- Îmi pare rău, dar n-o să ţin pasul cu tine la băut.
- Nici n-ai putea, zice Rory înţelegător.
- Pot să-ţi mai torn?

În timp ce îl întreabă o şi face.
- Păi, eu am fost angajată să scriu despre cum să-ţi gestionezi finanţele personale şi despre articole de lux. Dar se pare că am devenit treptat eu singură un întreg departament care se ocupă cu temele de economie. Aveam un tip în vârstă în Paris, Lloyd Burko se numea, care obişnuia să scrie articolele despre economie europeană. Dar acum, în principiu, sunt doar eu.
- Foarte frumos, Hardy.

Observă ceva în expresia de pe faţa ei:
- Ce e aşa amuzant?
- Nimic. Doar că îmi place cum îmi spui tu Hardy.
- Nu aşa te cheamă?
- Ba da. Dar îmi place felul în care o spui.
- Păi în ce fel o spun?
- Mai zi o dată.
- Hardy.

Ea zâmbeşte, apoi îşi reia firul gândurilor.
- Ideea e că dacă ţi-ai închipui jurnalismul ca fiind o piscină, reportajele financiare sunt gura de scurgere. Începi prin a înota în jurul ei, dar în cele din urmă, împotriva voinţei tale, nu mai poţi să te lupţi cu forţa de absorbţie şi eşti tras în jos, prin canal, direct în paginile de economie şi afaceri.
- E chiar aşa rău?
- Nu chiar. Tind eu să dramatizez. Tristul adevăr e că, în secret, sunt atrasă de chestiile astea. Sunt genul de persoană care citeşte rapoartele bursiere Morningstar în vacanţă. Părerea mea e că, dacă sapi adânc, orice subiect este în definitiv un subiect economic.
- Aşa deci, spune el.
- Dar recunosc că am nişte opinii destul de ciudate la capitolul ăsta.

Rory îşi duce farfuria murdară la chiuvetă. Ea sare ca arsă:
- Nu, nu. Nu e nevoie să faci asta.

Se împleticeşte pe picioare.
- A, cred că m-am ameţit puţin.

În spaţiul strâmt al bucătăriei ei, cei doi devin, prin forţa lucrurilor, foarte apropiaţi. Ea priveşte în sus:
- Eşti enervant de înalt. E ca şi cum ai respinge tot ce reprezint eu.
- Nu eşti aşa de scundă.
- Cine a spus că aş fi scundă? Sunt minimalistă.