Femeia sfâşiată

 

Simone de Beauvoir
Femeia sfâşiată
Traducere din franceză şi note de Anca Milu-Vaidesegan
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Simone de Beauvoir s-a născut la Paris pe 9 ianuarie 1908. După ce a obţinut licenţa şi a devenit, la numai 21 de ani, professeur agrégé în filozofie (1929), a predat, până în 1943, la Marsilia, Rouen şi Paris. La sfârşitul facultăţii l-a cunoscut pe Jean-Paul Sartre. Relaţia mitică dintre ei a durat o viaţă; Simone a fost, în cuvintele lui Sartre, iubirea lui "necesarã", în contrast cu iubirile "contingente" trăite de amândoi.

Volumul Quand prime le spirituel, terminat înaintea rãzboiului, apare abia în 1979, astfel că adevăratul ei debut literar este romanul L'Invitée (1943). Urmează Le sang des autres (1945, Tous les hommes sont mortels (1946), Les Mandarins, care i-a adus Premiul Goncourt în 1954, Les belles images (1966) şi Femeia sfâşiată (La Femme rompue, 1968). Pe lângã celebrul Le Deuxième sexe, apărut în 1949 şi devenit lucrare de referinţă pentru mişcarea feministă mondială, opera teoretică a lui Simone de Beauvoir, aparţinând curentului existenţialist, conţine numeroase eseuri filozofice sau polemice - de exemplu, Privilège (1955), reeditat sub titlul primului articol, Faut-il brûler Sade?, şi La Vieillesse (1970). Autoarea a scris o piesă de teatru (Les Bouches inutiles, 1945) şi şi-a povestit călătoriile în L'Amérique au jour le jour (1948) şi La Longue Marche (1957).

Cele patru volume de memorii ale sale - Memoriile unei fete cuminţi (Mémoires d'une jeune fille rangée; Humanitas, 2011), La Force de l'âge, La Force des choses, Tout compte fait - au apărut între 1958 şi 1972; în 1964 li s-a adăugat povestirea autobiografică Une mort très douce. Până în ziua morţii, 14 aprilie 1986, Simone de Beauvoir a colaborat intens la revista de "filozofie angajată" fondatã de ea şi de Sartre în 1945, Les Temps Modernes, şi, sub diverse forme, şi-a manifestat solidaritatea cu ideologia de stânga şi cu feminismul.

Celebră atât pentru studiul de teoria feminismului Al doilea sex, cât şi pentru opera sa literară şi filozofică, Simone de Beauvoir alcătuieşte, prin cele trei nuvele din acest volum, un triptic exemplar al crizei existenţiale din viaţa unei femei. Protagonistele se află fiecare într-o situaţie limită, generată de disoluţia cuplului măcinat de trecerea timpului: infidelitate, divorţ cu consecinţe tragice şi înstrăinare. Alături de partener, copiii sunt, la rândul lor, oglinda deloc îngăduitoare în care se privesc cele trei femei, devenite victime ale aşteptărilor celorlalţi, dar şi ale propriei respectabilităţi.

Sinopsis

Chiar dacă doar una dintre nuvele poartă acest titlu, fiecare dintre personajele lui Simone de Beauvoir este o femeie sfâşiată. În Vârsta discreţiei, înaintarea în vârstă o îndepărtează pe cerebrala profesoară de literatură franceză de André, soţul ei, şi de Philippe, fiul acum căsătorit, revelându-i că principiile şi convingerile care au ghidat-o toată viaţa nu sunt nici imuabile, nici universale. În Monolog, Murielle e sfâşiată de singurătate şi mutilată de ura (auto)distructivă pe care o nutreşte faţă de tot ce o înconjoară. Monique, protagonista din Femeia sfâşiată, care consemnează în paginile jurnalului intim drama de a se şti înşelată, oscilează la nesfârşit între speranţa unei reveniri a soţului şi deznădejdea de a-şi vedea şi trecutul, şi viitorul năruindu-se ca un decor de mucava.

"În toate cărţile pe care le-am scris, una dintre intenţiile mele de căpătâi a fost să spulber mistificările, să spun adevărul. Această obstinaţie vine din copilărie; eu şi sora mea uram «prostia» - aşa numeam noi felul în care prejudecăţile, percepţia greşită, rutina, regulile găunoase sufocă viaţa şi bucuriile ei. Am vrut să scap de această constrângere şi am jurat să o denunţ." (Simone de Beauvoir)

"Volumul de nuvele Femeia sfâşiată se numără, alături de romanele Invitata, Mandarinii şi Imagini frumoase, printre cele mai interesante şi incitante scrieri ale lui Simone de Beauvoir." (Alison Holland)

Fragment

Deodată şi-a făcut apariţia: de fiecare dată regăsesc cu surprindere pe chipul lui, contopite armonios, trăsăturile atât de distonante ale mamei mele şi ale lui André. M-a strâns în braţe cu putere, spunându-mi cuvinte vesele, iar eu mi-am abandonat obrazul mângâierii tandre a sacoului din serj. M-am desprins pentru a o îmbrăţişa pe Irène; îmi zâmbea cu un surâs atât de glacial, încât am fost surprinsă când am sărutat-o să-i simt obrazul cald şi plăcut. Irène. Uit mereu de ea; este mereu prezentă. Blondă, cu ochii gri-albastru, cu o gură moale, bărbia ascuţită, iar fruntea prea lată sugerează ceva imprecis şi totodată plin de încăpăţânare. Am trecut rapid peste ea. Stăteam singură cu Philippe, ca pe vremea când îl trezeam în fiecare dimineaţă, mângâindu-l pe frunte.
- Nici măcar o picătură de whisky? o întrebă André.
- Nu, mulţumesc. Aş vrea un pahar de suc.

Ce cuminte e! Îmbrăcată şi coafată cu o eleganţă cuminte, părul lins cu breton, ce-i ascundea fruntea mare, un machiaj ingenu, un taior obişnuit. De multe ori, răsfoind câte o revistă de modă, mi se întâmplă să-mi zic: "Ia te uită, parcă ar fi Irène". Mi se întâmplă ca, şi atunci când o văd, abia s-o recunosc. "Este frumoasă", spune André. Sunt zile când sunt de acord cu el: delicateţea urechilor şi a nasului, moliciunea sidefie a tenului, subliniindu-i albastrul închis al genelor. Dar, dacă-şi mişcă puţin capul, obrazul îi alunecă şi nu i se mai văd decât gura, bărbia. Irène. De ce? De ce a avut Philippe legături numai cu genul ăsta de femei elegante, distante, snoabe? Fără îndoială, ca să-şi demonstreze că le poate cuceri. Nu se ataşa de ele. Mă gândeam că nu se va ataşa, dar într-o seară mi-a spus: "Îţi voi da o veste mare", cu aerul uşor surescitat al unui copil care, într-o zi de sărbătoare, s-a jucat prea mult, a râs prea mult, a ţipat prea mult. Am simţit în piept o bătaie de gong, sângele mi s-a urcat în obraji, m-am încordat din răsputeri pentru a-mi stăpâni tremurul buzelor. Într-o seară de iarnă, cu perdelele trase, cu lămpile care-şi aruncau lumina asemenea unui curcubeu peste pernele decorative şi peste acea prăpastie de absenţă deschisă pe neaşteptate. "Ai s-o placi: este o femeie care lucrează." Lucrează când şi când, ca script-girl. Cunosc eu genul ăsta de tinere moderne. Au o meserie vagă, pretind că se cultivă, că fac sport, că se îmbracă bine, că-şi ţin casa impecabil, că-şi cresc copiii perfect, că duc o viaţă mondenă, pe scurt, că reuşesc pe toate planurile. Dar, în realitate, nu le pasă de nimic. Mă fac să-mi îngheţe sângele în vine.

Plecaseră în Sardinia în ziua în care au terminat facultatea, la începutul lui iunie. În timp ce luam cina la masa asta, unde de atâtea ori îi dădusem lui Philippe să mănânce (haide, termină-ţi supa; mai ia puţină friptură; mănâncă ceva înainte să pleci la cursuri), am vorbit despre călătoria lor - un cadou frumos de nuntă, oferit de părinţii lui Irène, care dispun de resurse. Ea tăcea mult, ca o femeie inteligentă care ştie să aştepte momentul propice pentru a plasa o remarcă fină şi oarecum neaşteptată; când şi când, arunca o propoziţie scurtă, surprinzătoare - cel puţin în opinia mea - prin stupiditate sau banalitate.

Ne-am întors în bibliotecă. Philippe şi-a aruncat un ochi peste masa mea de lucru.
- Ai lucrat cu spor?
- Merge. N-ai avut timp să-mi citeşti corecturile pentru tipar?
- Nu. Îmi pare foarte rău.
- Vei citi cartea. Am păstrat un exemplar pentru tine.

Neglijenţa lui m-a întristat puţin, dar nu am lăsat să se întrevadă nimic. I-am zis:
- Dar tu, acum, ai de gând să te reapuci serios de teză?

Nu mi-a răspuns. A avut un schimb ciudat de priviri cu Irène.
- Ce se întâmplă? Plecaţi din nou în voiaj?
- Nu.

Din nou tăcere, după care mi-a spus cu o undă de umor:
- Te vei supăra, mă veţi blama, însă lunile astea am luat o hotărâre. Este prea greu să ocup un post de asistent şi să mă ocup de o teză de doctorat. Şi fără doctorat, universitatea nu îmi oferă un viitor interesant. Am să plec de acolo.
- Ce spui?
- Am să plec de la universitate. Încă sunt destul de tânăr ca să mă orientez spre altceva.
- Dar nu este posibil. În punctul în care ai ajuns, cum să renunţi? i-am spus eu revoltată.
- Înţelege-mă. Odinioară, profesoratul era o meserie de aur. Acum însă, nu sunt singurul care consideră că este imposibil să mă ocup de studenţi şi să lucrez totodată şi pentru mine: sunt prea numeroşi.
- Asta aşa este, spuse André. Treizeci de elevi înseamnă de treizeci de ori un elev. Cincizeci este o armată. Dar se va găsi cu siguranţă o cale să ai mai mult timp pentru tine şi să-ţi termini lucrarea.
- Nu, spuse Irène pe un ton tranşant. Învăţământul, cercetarea sunt, în mod cert, prea prost plătite. Am un văr chimist. La C.N.R.S.1 câştiga opt sute de franci pe lună. S-a angajat la o fabrică de coloranţi: câştigă trei mii.
- Nu este numai o chestiune de bani, spuse Philippe.
- Bineînţeles că nu. Contează şi să ţii pas cu vremurile.

În propoziţii scurte, măsurate, a lăsat să se înţeleagă ce crede despre noi. O! A făcut-o cu tact: tactul acela pe care-l simţi că vine de departe. (Nu doresc în nici un caz să vă rănesc, nu vă supăraţi pe mine, ar fi nedrept, dar sunt totuşi nişte lucruri pe care trebuie să vi le spun şi dacă nu m-aş abţine v-aş spune chiar mai multe.) André este, desigur, un mare savant şi, pentru o femeie, eu m-am descurcat destul de bine. Dar trăim rupţi de lume în laboratoare şi biblioteci. Tânăra generaţie de intelectuali vrea să aibă priză directă cu societatea. Philippe, cu dinamismul lui, nu este făcut pentru acest stil de viaţă; există şi alte cariere unde şi-ar da mai bine măsura.
- În fine, doctoratul este ceva perimat, a tras ea concluzia.

De ce spune uneori asemenea enormităţi?

Irène nu este chiar atât de proastă. Ea există, contează, a anulat victoria pe care o obţinusem cu Philippe, împotriva lui, pentru el. O luptă îndelungată, atât de grea pentru mine, câteodată. "Nu reuşesc să termin eseul ăsta, mă doare capul, scrie-i un bilet profesorului şi spune-i că sunt bolnav." "Nu." Chipul blând al adolescentului se crispa, îmbătrânea, ochii lui verzi mă asasinau: "Nu eşti bună deloc". Intervenea şi André. "Măcar de data asta..." "Nu." Tristeţea mea în Olanda, în timpul vacanţei de Paşte când îl lăsasem pe Philippe la Paris. "Nu vreau să-ţi ratezi diploma." La care el strigase plin de ură: "Foarte bine, nu mă luaţi, nu-mi pasă deloc, dar nu voi scrie nici un rând". Apoi, succesele lui, înţelegerea noastră. Înţelegere pe care Irène este pe cale s-o distrugă. Mi-l smulge pentru a doua oară. Nu voiam să explodez în faţa ei, aşa că m-am stăpânit.
- Şi atunci, ce ai de gând să faci?

Irène se pregătea să răspundă, Philippe însă i-a tăiat vorba.
- Tatăl lui Irène are mai multe lucruri în vedere.
- De ce gen? În domeniul afacerilor?
- Deocamdată este ceva vag.
- Ai vorbit cu el despre asta înainte de călătorie. De ce nu ne-ai spus şi nouă ceva?
- Voiam să reflectez.

M-a cuprins furia; mi se părea de neconceput că nu m-a consultat imediat ce îi încolţise în cap ideea de a pleca de la universitate.
- Bineînţeles că mă condamnaţi, spuse Philippe iritat.

Ochii lui verzi căpătau culoarea aceea de furtună, pe care o cunosc atât de bine.
- Nu, spuse André. Fiecare trebuie să facă ceea ce îi place.
- Tu mă condamni?
- Nu mi se pare că a câştiga bani ar fi un scop înălţător. Sunt uimită.
- Ţi-am spus că nu este vorba numai de bani.
- Atunci, despre ce este vorba, mai exact? Explică-mi.
- Nu pot. Trebuie să vorbesc din nou cu socrul meu. Dar nu voi accepta ce îmi propune decât dacă mi se va părea interesant.

Am mai discutat puţin, cât am putut de calm, încercând să-l conving de valoarea tezei sale, reamintindu-i proiecte mai vechi de eseuri, de studii. Îmi răspundea politicos, dar vorbele mele alunecau pe lângă el. Nu, nu îmi mai aparţinea absolut deloc. Până şi înfăţişarea i se schimbase: altă tunsoare, haine după ultima modă, elegante. Asta e soarta mamelor: dar cine s-a consolat vreodată cu ideea că propria soartă este obişnuită?

André s-a dus să-i conducă la lift, iar eu m-am prăbuşit pe canapea. Acel gol, din nou... Buna dispoziţie a acelei zile, plenitudinea în plină absenţă nu erau decât certitudinea de a-l avea pe Philippe acasă câteva ore. Îl aşteptasem de parcă se întorcea ca să nu mai plece niciodată: va pleca mereu. Iar ruptura noastră este mai definitivă decât mi-aş fi închipuit. Nu voi mai participa la munca lui, nu vom mai avea aceleaşi preocupări. Oare să conteze banii atât de mult pentru el? Sau poate că nu face decât să-i cedeze lui Irène? O iubeşte atât de mult? Ar trebui să le ştiu nopţile. Fără îndoială că ştie să-i copleşească deopotrivă şi corpul, şi orgoliul: sub aparenţa ei mondenă, mi-o imaginez capabilă de dezlănţuiri. Am tendinţa să subestimez importanţa legăturii unui cuplu care cunoaşte fericirea trupească. Numeam serenitate această indiferenţă; deodată, am înţeles-o altfel: este o infirmitate, ca pierderea unui simţ; mă face să devin oarbă la nevoile, la durerile, la bucuriile celor care îl posedă. Mi se pare că nu-l mai cunosc deloc pe Philippe. Un singur lucru este sigur: cât de mult îmi va lipsi! Poate că datorită lui mă împăcam cât de cât cu vârsta mea. Mă includea în tinereţea lui. Mă lua cu el la cursa de douăzeci şi patru de ore de la Le Mans, la expoziţiile de op-art, ba, într-o seară, chiar la un happening. Prezenţa lui agitată, inventivă, umplea casa. Oare mă voi obişnui cu tăcerea asta, cu scurgerea cuminte a zilelor pe care nimic neprevăzut nu o va mai întrerupe?

L-am întrebat pe André:
- De ce nu m-ai ajutat să-l fac pe Philippe să-şi bage minţile în cap? Ai cedat imediat. Împreună poate că l-am fi convins.
- Trebuie să respectăm libertatea celorlalţi. Nu şi-a dorit niciodată prea mult să fie profesor.
- Dar teza de doctorat îl interesa.
- Până într-un punct, foarte incert. Eu îl înţeleg.
- Tu înţelegi pe toată lumea.

Altădată, André era la fel de intransigent cu ceilalţi pe cât era cu el însuşi. Acum, poziţia lui politică e la fel de fermă, dar în viaţa privată nu mai este sever decât cu sine; scuză, explică, îi acceptă pe oameni aşa cum sunt. Cu riscul de a mă aduce pe mine la exasperare. Am continuat:
- Găseşti că a câştiga bani reprezintă un scop suficient în viaţă?
- Nu prea ştiu care au fost scopurile noastre şi nici dacă au fost suficiente.

Credea ceea ce spune, sau pur şi simplu îi plăcea să mă provoace? I se întâmplă s-o facă, atunci când consideră că îmi susţin convingerile şi principiile cu prea multă încăpăţânare. De obicei, îl las să mă tachineze, intru şi eu în joc. Dar de data aceasta nu îmi ardea de glume. Ceea ce se vedea din glasul meu:
- De ce am trăit, atunci, aşa cum am făcut-o, dacă crezi că la fel de bine se poate trăi şi altfel?
- Pentru că noi n-am fi putut altfel.
- Nu am fi putut pentru că ni se părea valabil stilul nostru de viaţă.
- Nu. Pentru mine, a cunoaşte, a descoperi era o manie, o pasiune, ba chiar un soi de nevroză, fără nici o justificare morală. Nu m-am gândit niciodată că toată lumea trebuia să mă imite.

Eu cred, în adâncul meu, că toată lumea ar trebui să ne imite, dar nu doream să discut pe această temă. I-am spus:
- Nu este vorba de toată lumea, ci de Philippe. Va deveni un afacerist; nu pentru asta l-am crescut.

André cugeta:
- Este greu pentru un tânăr să aibă nişte părinţi care s-au afirmat. Nu îndrăzneşte să creadă că dacă merge pe urmele lor i-ar putea egala. Preferă să mizeze pe altceva.
- Philippe începuse foarte bine.
- Îl ajutai tu, lucra în umbra ta. Să fim sinceri, fără tine nu ar fi ajuns departe şi este destul de perspicace ca să-şi dea seama de asta.

Dintotdeauna existase opoziţia asta surdă între noi în ceea ce-l privea pe Philippe. Poate că lui André îi fusese ciudă că el alesese literele, şi nu ştiinţele; sau intra în joc clasica rivalitate dintre tată şi fiu: îl considerase întotdeauna pe Philippe un mediocru, ceea ce era o modalitate de a-l orienta către mediocritate.
- Ştiu, i-am spus. Tu n-ai avut niciodată încredere în el. Şi dacă se îndoieşte de el însuşi este pentru că se vede prin ochii tăi.
- E posibil, spuse André pe un ton împăciuitor.
- În orice caz, responsabila principală este Irène. Ea este cea care îl împinge. Ea doreşte ca bărbatul ei să câştige bine. Şi se bucură nespus să-l îndepărteze de mine.
- A, nu face acum pe soacra. Irène e absolut normală.
- Nu zău? A spus nişte enormităţi.
- I se mai întâmplă. Dar uneori este răutăcioasă. Asta dovedeşte mai degrabă un dezechilibru afectiv, nu o lipsă de inteligenţă. Pe de altă parte, dacă ar fi interesat-o banii mai presus de toate, nu s-ar fi măritat cu Philippe, care nu este bogat.
- Şi-a dat seama că ar putea să devină.
- În orice caz, l-a ales pe el, şi nu pe un mic snob oarecare.
- Dacă o placi, foarte bine pentru tine.
- Când ţii la cineva, trebuie să acorzi puţin credit şi celor pe care îi iubeşte.
- Aşa este, i-am răspuns eu. Însă Irène mă descurajează.
- Trebuie să ţii seama de mediul din care a ieşit.
- Din păcate, nu iese deloc din el.

Burghezii ăştia putred de bogaţi, influenţi, importanţi mi se par chiar mai detestabili decât mediul frivol şi monden împotriva căruia se revoltase generaţia tinereţii mele.

O clipă, am rămas tăcuţi. Dincolo de fereastră, reclama luminoasă se schimba când în roşu, când în verde, ochii zidului imens străluceau. O noapte frumoasă. Aş fi coborât cu Philippe să bem un ultim pahar la o terasă... Era inutil să-i sugerez lui André să vină să facem o plimbare, se vedea clar că începe să i se facă somn. I-am spus:
- Mă întreb de ce s-a însurat Philippe cu ea.
- Ei, din afară nu înţelegem niciodată lucrurile astea.

Mi-a răspuns cu un aer indiferent. Avea chipul obosit, îşi ţinea degetul pe obraz, în dreptul gingiei: un tic pe care-l dobândise de ceva timp.
- Te dor dinţii?
- Nu.
- Atunci de ce îţi pipăi gingia?
- Verific dacă nu mă doare.

Anul trecut îşi lua pulsul din zece în zece minute. Este adevărat că fusese puţin hipertensiv, dar în urma unui tratament s-a stabilizat la 17, ceea ce este perfect pentru vârsta noastră. Continua să-şi ţină degetul pe obraz, avea ochii goi, făcea pe bătrânelul, până la urmă mă va convinge că e cu adevărat unul. O clipă m-am gândit oripilată: "Philippe a plecat, iar eu îmi voi sfârşi viaţa alături de un boşorog!" Îmi venea să urlu: "Opreşte-te, nu vreau!" Ca şi cum m-ar fi auzit, mi-a zâmbit, a redevenit el însuşi şi ne-am dus la culcare.

Doarme şi acum; am să-l trezesc, vom bea un ceai negru, foarte tare. Dar dimineaţa de astăzi nu seamănă deloc cu cea de ieri. Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că l-am pierdut pe Philippe. Ar fi trebuit să ştiu asta. M-a părăsit în momentul în care m-a anunţat că se căsătoreşte; de când s-a născut: o doică m-ar fi putut înlocui. Ce mi-am închipuit, oare? Fiindcă era exigent, am crezut că-i sunt indispensabilă. Pentru că este uşor influenţabil, am crezut că l-am creat după asemănarea mea. Anul acesta, când îl vedeam cu Irène sau în familia socrilor, atât de deosebit faţă de cum era cu mine, mi se părea că se pretează la un joc: eu deţineam adevărul lui. Dar a ales să se îndepărteze de mine, să rupă complicităţile noastre, să refuze viaţa pe care, cu preţul atâtor eforturi, i-o construisem. Va deveni un străin.

Ia te uită! Eu, acuzată adesea de optimism orb de către André, poate că îmi fac griji din nimic. Nu consider în nici un caz că în afara universităţii nu există salvare şi nici că a-ţi da doctoratul ar fi un imperativ absolut. Philippe a spus că nu va accepta decât un post interesant... Dar nu am încredere în situaţiile pe care tatăl lui Irène le-ar putea oferi. Nu am încredere în Philippe. S-a întâmplat de mai multe ori să-mi ascundă unele lucruri sau să mă mintă, îi cunosc defectele, ştiu că port o parte din vină şi chiar mă înduioşează, aşa cum s-ar întâmpla cu o neplăcere fizică. Dar de data asta sunt revoltată că nu m-a ţinut la curent cu proiectele lui. Revoltată şi neliniştită. Până acum, când mă necăjea, ştia întotdeauna cum să mă împace: nu sunt sigură că de data asta va reuşi.

***