Cuvânt înainte ;i prefaţă la Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Mă regăsesc perfect în trăirile protagoniştilor acestei cărţi plină de energie, optimism şi inspiraţie. Aşa cum simte, într-un fel misterios, Joe Rantz, "barca" băieţilor nu este doar ambarcaţiunea şi echipajul. Este munca întregii echipe din spatele lor, este un vis îndeplinit prin multă ambiţie şi perseverenţă şi este, mai ales, un spirit aparte; acela de a trage împreună pentru un obiectiv asumat.

Salut apariţia acestei cărţi şi ideea editurii de a oferi poveşti din sport, care pot fi lecţii utile şi pentru cei care nu se pregătesc de o carieră sportivă. Gândiţi-vă la sport ca la un bun "antrenor". Sportul este mai mult decât concursuri, victorii (sau înfrângeri), spectacol sau un ambasador al ţărilor participante la o competiţie. Este mai mult şi decât căzături, bătături, antrenamente şi pregătire pentru luni şi ani de zile; este un mod de a gândi, pe care îl duci cu tine, în viaţă, în tot ce faci. Este disciplina de care ai nevoie, ca individ, şi solidaritatea pe care o construieşti, ca membru al echipei.

Sportul nu e un exerciţiu solitar, chiar dacă e un sport individual, şi medaliile nu-i aparţin doar campionului. Iar campion poţi fi în orice domeniu, trebuie doar să vrei.

(Ivan Patzaichin)

*

"Important e să participi"? Pierre de Coubertin aşa susţine. Şi, ce-i drept, nu prea îţi vine să-l contrazici pe fondatorul CIo şi părintele Jocurilor Olimpice Moderne. Atâta doar că spiritul de contradicţie creşte neîngrădit şi se împrăştie prin continente, epoci istorice şi culturi.

Printre cei atinşi de bunul microb al contradicţiei se numără şi nouă americani care, instalaţi într-o barcă, nu desfid doar definiţia lirică a baronului de Coubertin, ci şi încruntătura lui Adolf Hitler, întinsă peste ediţia berlineză din 1936 a Jocurilor. Hitler acceptă până la urmă întrecerea, deşi nu-i vede rostul. Chiar aşa, ce să cauţi - tu, evreu, tu, negru, tu, arab - în Germania arienilor? Ce rost are o competiţie în care câştigătoarea nu poate fi alta decât rasa pură? Uite că are, spun cei nouă şi se pun pe treabă. Spre titlul olimpic la 8+1, dar nu numai. Cu vâslele tăind apa, "băieţii din barcă" se iau la trântă cu istoria, cu prejudecăţile lumii şi cu greutăţile zilei: foame, boală, deziluzie, criză, cenzură.

Daniel James Brown, autorul acestei fascinante odisei a încăpăţânării, are cursa lui: documentare excepţională, interviuri cu urmaşi ai celor nouă eroi şi nu numai, muncă de bibliotecă şi arhivă. Rezultatul? Poate un spor de cearcăne şi dioptrii pentru Brown. Cu siguranţă, o formidabilă aventură pentru cititori. Băieţii din barcă, iată o carte care nu se citeşte, se devorează. De ce? Fiindcă în Daniel James Brown par să-şi fi dat întâlnire J. R. Moehringer, Ring Lardner şi Ernest Hemingway. Şi fiindcă e înviorător să citeşti un thriller socio-politico-sportiv despre nouă oameni care, din mijlocul apei, au râs preţ de şase minute de fanaticii de pe maluri. Îi cheamă Hume, Rantz, White, Day, Morris, Hunt, McMillin, Adam şi Moch. Şi au iscălit împreună o declaraţie în care scrie că important nu e doar să participi.

(Radu Paraschivescu)

Prolog
 

Într-un sport precum acesta - cu muncă asiduă, cu glorie prea puţină, dar care a rămas popular de-a lungul secolelor - ei bine, trebuie să existe o anumită frumuseţe pe care oamenii obişnuiţi n-o pot vedea, dar cei extraordinari o zăresc. (George Yeoman Pocock)

Cartea aceasta s-a născut într-o zi rece şi ploioasă de sfârşit de primăvară, când m-am căţărat peste gardul din şipci de cedru care îmi împrejmuieşte păşunea şi mi-am croit drum prin pădurea udă până la casa modestă de lemn, în formă de A, în care Joe Rantz zăcea pe patul de moarte.

Nu ştiam decât două lucruri despre Joe când am bătut la uşa fiicei sale, Judy, în ziua aceea. Ştiam că, la 75 de ani, coborâse de pe munte buşteni de cedru, trăgându-i cu mâinile goale, apoi tăiase cu securea şipcile şi ţăruşii, ridicând un gard de 675 de metri liniari împrejurul păşunii, peste care tocmai sărisem - o sarcină herculeană care mă face să scutur din cap, minunându-mă, ori de câte ori mă gândesc la ea. Şi ştiam că fusese unul dintre cei nouă tineri din statul Washington - băieţi de fermieri, pescari şi cherestegii - care au şocat atât lumea canotajului, cât şi pe Adolf Hitler, câştigând medalia de aur la proba de 8+1, la Olimpiada din 1936.

Când Judy a deschis uşa şi m-a poftit în camera ei de zi primitoare, Joe era întins pe un fotoliu cu spătar ajustabil, cu picioarele ridicate, cât era de lung, la cei peste un metru nouăzeci ai săi. Purta un costum gri de trening şi botoşi călduroşi, de un roşu strălucitor. Avea o barbă albă şi rară. Pielea îi era pământie, iar ochii umflaţi - ca urmare a insuficienţei cardiace din pricina căreia se stingea. În apropiere se vedea un tub de oxigen. În soba cu lemne, focul trosnea şi şuiera. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii vechi de familie. Pe peretele îndepărtat se vedea o vitrină doldora cu păpuşi, cai şi vase de porţelan pe care erau desenaţi trandafiri. Ploaia răpăia pe fereastra care dădea spre pădure. La combină se auzeau în surdină melodii de jazz din anii '30 şi '40.

Judy m-a prezentat, iar Joe mi-a întins o mână neobişnuit de lungă şi subţire. Judy îi citise una dintre cărţile mele, iar el voia să mă cunoască şi să vorbim despre ea. În tinereţe fusese, printr-o extraordinară coincidenţă, prieten cu Angus Hay Jr. - fiul unei persoane care avusese un rol central în povestea acelei cărţi. Astfel că am vorbit despre asta o vreme. Apoi conversaţia a început să se îndrepte către propria lui viaţă.

Avea vocea subţire şi slabă, gata să se întrerupă dintr-o clipă în alta. Din când în când se oprea şi se aşternea tăcerea. Însă, încet, îndemnat cu grijă de fiica sa, a început să depene câteva frânturi din povestea vieţii sale. Evocându-şi copilăria şi prima tinereţe, în timpul Marii Crize, a vorbit poticnit, dar cu fermitate despre o serie de greutăţi pe care le îndurase şi obstacole pe care le depăşise, poveste care, cum stăteam şi luam notiţe, iniţial m-a surprins, apoi m-a uluit.

Dar abia după ce s-a apucat să vorbească despre cariera sa de canotor la Universitatea Washington a început, din când în când să plângă. A povestit despre arta canotajului, despre schifuri şi vâsle, despre tactică şi tehnică. A rememorat ceasurile lungi petrecute pe apă, sub ceruri cenuşii precum oţelul, victoriile zdrobitoare şi înfrângerile evitate ca prin urechile acului, călătoria în Germania şi cum au mărşăluit sub ochii lui Hitler, pe stadionul olimpic din Berlin, şi despre tovarăşii săi de echipă. Însă niciuna dintre aceste amintiri nu l-au făcut să izbucnească în lacrimi. Dar când a încercat să vorbească despre "barcă", vorbele au început să i se poticnească, iar ochii albaştri strălucitori i s-au umplut de lacrimi.

La început am crezut că se referea la Husky Clipper, schiful de curse în care vâslise pe drumul spre glorie. Sau că era vorba despre tovarăşii săi de echipă, de grupul neverosimil de tineri care reuşise una dintre cele mai mari realizări din canotaj. În cele din urmă, uitându-mă cum Joe se străduia întruna să îşi recapete cumpătul, mi-am dat seama că "barca" era ceva mai mult decât doar schiful sau echipajul acestuia. Pentru Joe, le cuprindea, dar totodată le transcendea pe amândouă - era ceva misterios şi aproape dincolo de orice definiţie. Era o experienţă împărtăşită - un lucru singular care se dezvăluise într-o frântură privilegiată de timp, demult apus, când nouă tineri inimoşi au trudit laolaltă, au tras cu toţii ca unul, au dat tot ce aveau unul pentru altul, legaţi pe vecie prin mândrie, respect şi dragoste. Joe plângea, cel puţin în parte, pentru pierderea acelei clipe, dar mult mai mult, cred, pentru pura frumuseţe a acesteia.

Pe când mă pregăteam să plec în după-amiaza aceea, Judy a scos medalia de aur a lui Joe din vitrina de sticlă şi mi-a dat-o. În timp ce o admiram, mi-a spus că dispăruse cu ani în urmă. Familia răscolise toată casa lui Joe, dar în cele din urmă se dăduseră bătuţi, considerând-o pierdută. Abia mulţi ani mai târziu, când renovau casa, au găsit-o ascunsă în pod, într-un strat de material izolant. Se pare că unei veveriţe îi căzuse cu tronc aurul scânteietor şi dosise medalia în bârlogul ei, ca pe o comoară personală. Cum stăteam şi o ascultam pe Judy povestindu-mi întâmplarea, mi-a trecut prin cap că povestea lui Joe, ca şi medalia, rămăsese ascunsă, ferită de ochii lumii pentru mult prea mult timp.

I-am strâns mâna lui Joe, i-am spus că aş dori să revin şi să mai stau de vorbă cu el şi că aş vrea să scriu o carte despre vremurile când făcuse canotaj. Joe mi-a apucat mâna şi mi-a răspuns că i-ar plăcea, iar apoi vocea i s-a poticnit din nou şi m-a avertizat cu blândeţe: "Dar nu doar despre mine. Trebuie să fie despre barcă."