Noua variantă a operei celor doi scriitori ruși, Douăsprezece scaune, după cum menționează Nota asupra ediției, include „fragmente întregi, chiar capitole, pe care textul deja cunoscut publicului nu le cuprindea, fiindcă fuseseră eliminate de cenzura sovietică”. Fragmentele care nu mai fuseseră niciodată introduse în vreo ediție, apar în această variantă cu text cursiv. Experiența lecturării romanului este deosebită în acest fel, știind că, de câte ori apare un text cu caractere cursive, acesta nu a fost citit de publicul larg până la această ediție. Acest lucru este valabil indiferent dacă citești pentru prima oară cartea, sau ai mai citit-o în vreo variantă anterioară.
Situat temporal chiar la începutul perioadei comuniste a Rusiei, romanul este extrem de delicat. La momentul respectiv, atât din punct de vedere politic cât și economic, nimeni nu bănuia anvergura apocaliptică pe care instalarea noului regim urma să o imprime asupra istoriei acestei părți de lume. Tot ce se știa concret era că foștii nobili au fost de-nobilizați, desproprietăriți, denigrați, iar acest lucru putea fi înțeles, având în vedere că în Franța se întâmplase deja, cu ceva mai bine de 100 de ani înainte. Dar ce a urmat a bulversat – înainte de ucide aproape complet – spiritul rușilor. Iar Ilf și Petrov, cu romanele lor, nu au scăpat nici ei. Amplitudinea cenzurii este evidentă abia cu această nouă ediție a romanului. Romanul este, efectiv, trunchiat. Nu sensul acțiunii, ci sensul și nivelul satirei, au fost aproape amputate după ce au fost eliminate propoziții, fraze și chiar și un capitol întreg.
Subiectul romanului este unul destul de comun în acea perioadă: goana după aur, indiferent de forma pe care o lua. În acest caz, unul dintre cele douăsprezece scaunele ale unei garnituri de mobilă construite de Maestrul GAMBS, care conține briliantele Klavdiei Ivanovna. Căutătorii de „comori” sunt ginerele acesteia, Ippolit Matveevici Vorobianinov, care află de comoară de la soacra sa care este pe patul de moarte, părintele Feodor, care asistă la ultima spovedanie a muribundei și care se decide să încalce taina spovedaniei în folosul propriu, și Ostap Bender, un tânăr oportunist, fermecător, de origine turcă, pentru care nu există nicio regulă ce merită respectată în vederea atingeri scopului său suprem, îmbogățirea.
Șarmul incredibil al turcului îl face pe Vorobianinov să i se destăinuie acestuia, iar lipsa de scrupule a tânărului, combinată cu prostia ginerelui proprietarei briliantelor, duce la asocierea celor doi. Primul, care ca „asociat la concesiune și director tehnic al afacerii”, urma să primească 60% din valoarea comorii, iar al doilea trebuia să se mulțumească doar cu 40%. Înființarea asociației și tocmeala pentru stabilirea procentelor din câștig creează o scenă haioasă, în care personalitățile celor doi sunt extrem de bine conturate. Spiritul ironic al lui Ostap Bender îl face praf pe mucalitul Vorobianinov în doar câteva replici. „– În cazul în care izbutim să vindem comoara, eu – ca asociat la concesiune și director tehnic al afacerii – voi primi șaizeci la sută. Nu-i nevoie să plătești pentru mine cota de asigurări sociale. Acest lucru nu mă interesează.” Evident șocat, Vorobianinov, care „se făcu pământiu la față” îi spune că el s-a gândit să-i ofere 5%. Dialogul ce urmează evidențiază clar caracterul de escroc al lui Bender și prostia lui Vorobianinov, de care turcul profită din plin: „– Și altceva nu mai vrei? – N-nu. – N-ai vrea cumva să muncesc de pomană și să-ți mai dau și cheia de la locuința unde țin banii? – În cazul acesta te rog să mă ierți, spuse Vorobianinov vorbind pe nas. Am toate motivele să cred că pot duce singur afacerea la bun sfârșit. – Aha! În cazul acesta te rog și eu să mă ierți, îi replică Ostap cu un aer maiestuos. Am tot atâtea motive să presupun, cum zicea Andy Tucker, că și eu pot duce singur afacerea la bun sfârșit. – Escrocule!”
Deși inițial argumentările turcului („– N-ai vrea cumva să muncesc de pomană...”) par hazardate, pe parcursul celor 364 de pagini ale romanului ne dăm seama că singura diferență între munca pe care o depune orice om cinstit și cea pe care o depun cei doi este perspectiva finală, și anume, ideea de îmbogățire peste noapte, pentru că efortul, stresul și riscurile la care se supun sunt monumentale.
Umorul celor doi autori este inepuizabil. Scene care creează imagini vizuale șocante, dar hilare („Papagalul cu nădragi roșii, care moțăia pe stinghie, se răsturnă cu capul în jos și rămase în această poziție”), personaje încorsetate într-un univers lingvistic îngust (cum ar fi Ellocika Șciukina, care reușește să utilizeze doar treizeci de fraze în orice situație care îi apar în viață; spre exemplu „Ho-ho! (care poate exprima, în funcție de împrejurări: ironie, uimire, entuziasm, ură, bucurie, dispreț sau satisfacție)” sau „Oribil! (se potrivește la orice. De pildă: „A venit oribilul Petea”, „E o vreme oribilă”, O întâmplare oribilă”, „Un cotoi oribil”, etc)), sau pur și simplu exprimări care descriu cu mult haz situații deloc comice de altfel („Vaporul șuieră, imitând urletele mamutului sau poate ale vreunui alt animal care ținea loc de sirenă de vapor în era preistorică”), toate acestea dau savoare romanului, care are o încărcătură satirică ce a trecut în mod extrem de surprinzător de cenzură. Chiar și mai surprinzător este faptul că romanul a fost reeditat de multe ori în Uniunea Sovietică, scăpând de fiecare dată intact (în versiunea inițială aprobată de cenzură), ba chiar adăugându-i-se noi „corecturi”.
Romanul este presărat cu aventurile prin care părintele Feodor trece în partea sa de căutare (acesta se întâlnește doar de două ori și destul de scurt cu partida Vorobianinov-Bender), precum și cu scrisorile pe care i le trimite soției sale. Pentru a-i justifica acesteia îngrozitorul păcat pe care l-a făcut încălcând taina sfintei împărtășanii, părintele îi spune: „Să nu crezi, Katenka dragă, că sunt hoț. Ea mi-a lăsat aceste giuvaere moștenire și, cu limbă de moarte, mi-a spus să le păzesc de Ippolit Matveevici, care-a chinuit-o toată viața”. Totuși, minciunile lui ies la iveală din scrisori, însă soția sa fie nu le observă (cea mai plauzibilă variantă), fie alege să le ignore: după ce povestește că a scăpat paltonul de la cumnatul său în Marea Caspică și că aceasta a fost scos plin de păcură, plasează în P. S. următoarea frază: „Pe când mă duceam să pun scrisoare la poștă mi s-a furat de la pensiune paltonul fratelui tău, brutarul.”. Soția sa îi răspunde la ultima telegramă (în care îi cerea „două sute trei zeci vinde ce vrei”) astfel: „Vândut tot rămas fără niciun ban sărut și aștept”.
Drama acestui preot-căutător-de-comori este impresionantă. Autorii, ca niște demiurgi insensibili, nu doar că îl nenorocesc pe el, dar îi aduc și soția la ruină. Imaginea pe care o lasă umbrește oarecum umorul în care se scaldă romanul: un om cu mințile pierdute, care părăsește dezorientat și disperat garnitura de scaune pe care își dăduse ultimii bani, fără nicio șansă de a mai ajunge acasă sau de a se mai întoarce la viața dinaintea aventurii.
Din păcate sfârșitul romanului este profund comunist. Probabil că a fost condiția sine qua non de publicare, iar perenitatea de care părea să se bucure regimul comunist nu le-a mai dat autorilor motivația de a scrie un sfârșit alternativ, ce ar fi putut fi publicat mai târziu. Cel puțin așa îmi place mie să mă amăgesc (îmi place literatura rusă și m-a speriat ce au făcut comuniștii cu opera lui Gogol sau a lui Dostoievski). Poate că acest lucru nu a fost observat la momentul respectiv, însă acum, la aproape 90 de ani de la prima ediție, cu regimul comunist și idealurile lui absurde de egalitate (inegală) și de renunțare la avutul propriu în favoarea obștii, lucrurile pot apărea într-o lumină diferită.
PLUSURI
Un roman alert, scris cu un umor – negru, ce-i drept – deosebit, Douăsprezece scaune are privilegiul de a fi nu doar o satiră foarte reușită la adresa societății anilor douăzeci ai secolului trecut, dar și o cronică a moravurilor și cutumelor, precum și a percepției pe care oamenii de rând o aveau în acea perioadă asupra situației politice a țării.
MINUSURI
Personal, am fost dezamăgit de sfârșitul romanului (în variantele cenzurate, așa cum era prima pe care am citit-o eu, sfârșitul nu pare atât de flagrant, totuși). Este comunist și, având în vedere părerea foarte rea pe care o am vis-a-vis de implicarea elementelor politice în deciziile scriitorilor, nu îl pot trece cu vederea. Dacă s-ar fi terminat tot satiric și cu tenta pe care întreg romanul o dă, cu siguranță că ar fi fost un roman desăvârșit.
RECOMANDARI
Cred că Douăsprezece scaune ar trebui să fie citit de orice cititor care vrea să aibă parte de o experiență literară plăcută. Romanul are tot ce-i trebuie ca să nu dezamăgească, iar stilul alert de care spuneam, îl va transforma într-o lectură ceva mai ușoară decât în cazul altor romane din literatură rusă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu