„- Faptul că te îndoiești tot timpul face din tine ceea ce ești. Un om cu care se poate sta de vorbă. Sigur că asta își dă un sentiment de nesiguranță, numai că această nesiguranță e respirația ta, viața ta, omenescul din tine. Dacă ai pune capăt acestui disconfort, ai deveni un fanatic. Fanaticul unei cauze! Sau, mai rău: propriul tău fanatic!”
Iată, iată o carte cu adevărat curajoasă. Eric-Emmanuel Schmitt încearcă în romanul său Adolf H. Două vieți să răspundă la întrebarea care ne frământă de câteva decenii: cum ar fi fost dacă Adolf Hitler n-ar fi devenit acel malefic tiran din inima Europei? Romanul dezvăluie trăirile a două alter-ego-uri care se dezvoltă paralel, în circumstanțe similare, dar cu motivații diametral opuse.
Se știe că Hitler era un militar mediocru, dar un om care adora artele și care-și dorise cu multă ardoare să devină pictor, dar fusese respins de Academia de Arte Frumoase din Viena, în anul 1908, fapt care-i tulburase egocentrismul și îl transformase ulterior în personajul oripilant care a dus la moartea a milioane de oameni și a demarat voit cea de-a doua mare Conflagrație mondială care a rescris parcursul istoric.
Eric-Emmanuel Schmitt ne poartă într-un univers imaginar în care Adolf H. (apropo, frumoasă tentativă de a modifica Eul personajului) devine totuși un pictor cu o carieră artistică, pe când în fluviul temporal paralel – Hitler se transformă încet, dar sigur într-un monstru. Trebuie să vă spun că acest roman este inedit, curajos prin faptul că umanizează o figură istorică, pe care nici o judecată nu-l mai poate spăla din tina în care s-a scufundat. Riscul unui narator, în acest caz, este că poate deveni ținta criticilor și a urii cititorului, deoarece avem cumva, la nivel de subconștient, înscrisă aversiunea față de acest om care a dus o etnie întreagă la pierzanie, o ființă care a transformat ura într-o armă de manipulare socială.
Trebuie să recunosc că Schmitt reușește să exploreze cu acuitate emoțiile celor două figuri, transpunând, ipotetic, dar relevant, care sunt premisele care au născut procesele distructive sau constructive ale vieții acestora. Totodată, este important să spun că acest roman este și o veritabilă piesă de teatru, gândită ca o portretizare a unor evenimente care au degenerat într-o realitate istorică.
Este dificil, cred eu, în calitate de autor să creezi o ficțiune care încearcă să exorcizeze latura neagră, să despice în patru firul evenimentelor, scoțând la iveală miezul omului, explicând, iarăși ipotetic, de ce a ajuns în postura sa și cum a ales acest drum al declinului.
Cu siguranță, acest volum de proză este o demonstrație a talentului cu care autorul explorează forma declinului, impactul speranței și abuzul uman care poate deforma un destin. Evident, Eric-Emmanuel Schmitt nu scuză, nu iartă, ci doar încearcă să ne ofere un scenariu de rezervă, un soi de plan B în care contează unghiul de vedere, perspectiva. Mă duce involuntar cu gândul la faptul că ne merităm monștrii pe care tot noi îi creăm. Suntem sau nu vinovați de trecut?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu