miercuri, 3 august 2022

Dreptate făcută bucăți

 

Titlu: La Caracas va fi mereu noapte
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2022
Traducere: 
Numar pagini: 232
ISBN: 9789734688975

Rostim cuvântul război cu deosebită frică. Urmărim știrile febril, acut, simțind fiori reci care ne trec pe spinare. Ne mințim cu nerușinare că tot acest dezastru este departe de noi, în alte țări, pe alte continente, la ani lumină de civilizația pântecului preaplin, în care ne-am transformat. Dar războiul a ieșit mereu în față, este acel semnal de alarmă pe care nu ar trebui să-l omitem, este acel moment de răspântie în care ne sunt puse la grea încercare toate valorile.

În momentele de pace pe care le trăim, căutăm să ne stabilizăm confortul, să ne alegem case luxoase, automobile, vacanțe memorabile. În acele clipe suntem de fapt cei mai vulnerabili, or războiul nu întreabă și nu iartă. Exact această idee este redată cu o plasticitate deosebită în romanul La Caracas va fi mereu noapte de Karina Sainz Borgo, tradus în 2022 la editura Polirom.

Karina Sainz Borgo este o autoare din Caracas, Venezuela, care în 2006 emigrează în Spania și care a dat o mare lovitură publicând prezentul roman, care s-a transformat, pe bună dreptate, într-un fenomen literar de anvergură.

Sunt într-un mare impas asupra începutului acestei cronici, deoarece cartea mi-a părut dureros de bună, actuală, ca un strop de sare pe o rană proaspăt deschisă. Adelaida Falcón, o femeie puțin trecută de 30 de ani, își înmormântează mama în plin război civil. Venezuela e capturată de Revoluție și de anarhie, este ruinată de mediocritățile care visează să acapareze puterea și pare că se mută cu pași vertiginoși spre marginea uitării istorice.

Adelaida, care poartă același nume și prenume ca și mama ei solitară, reflectă asupra vieții și a morții, transformându-și dialogul lăuntric într-un soi de discurs comemorativ:

„Niciodată n-am fost de față la vreo naștere. Nici n-am născut, la rându-mi. N-am legănat în brațe nici un copil. N-am potolit nici un alt plâns în afară de al meu. În familia noastră nu se nășteau copii. Dar, în schimb, mureau femei bătrâne, răpuse pe tronul propriei autorități. Domneau chiar și pe marginea mormântului, aidoma cuiva care moare la poalele unui vulcan. Eu nu vedeam maternitatea ca fiind diferită de legătura care existase între mine și mama: o relație de intendență și bună – orânduire, o formă discretă de dragoste care se manifesta prin echilibrul acelui univers alcătuit din noi două.”

Apropo de această relație mamă – fiică, trebuie să menționez că autoarea reușește să transmită acea naturalețe a raporturilor din familiile mononucleare, în care doar un părinte ia asupra sa dificila misiune de construire a unui mediu propice pentru creșterea unui copil:

„N-am perceput niciodată familia noastră ca fiind o familie mare. Familia noastră era mama și cu mine. (...) Eram mici și vânoase, pline de nervuri, ca să nu doară în caz că cineva ar fi smuls o bucată din noi sau ne-ar fi smuls chiar din rădăcină.”

Pe fundalul acestei drame covârșitoare, moartea mamei, unicul filon al iubirii și legăturii cu pământul, Adelaida trebuie să supraviețuiască unor grozăvii pe care țara i le-a introdus sub piele, cu care a deprins-o în acei ani tumultoși:

„În țara asta, dansăm și ne frecăm de morți. În transpirăm prin toți porii, îi expulzăm ca pe demoni sau ca pe dejecții.”

Venezuela este în flăcări, iar Adelaida este capturată în mijlocul acestei vâlvătăi și trebuie să scape cu orice preț. Lupta sa pentru supraviețuire, compromisul pe care trebuie să îl facă cu sine însăși, toate se așază pe umerii săi, transformând trauma generațională într-un bagaj pe care însă nu-l poate depozita în cala avionului spre o viață mai bună.

Karina Sainz Borgo este descoperirea anului în materie de proză, pentru mine, și sunt ferm convinsă că merită toată atenția publicului, deoarece descrie durerea, resemnarea, doliul, moartea și viața în culori atât de diferite, încât răul și binele par să se disipeze, transformându-se în categorii valorice desuete și inutile. La Caracas va fi mereu noapte pentru că țara a închis ochii și pentru că dreptatea stă violată pe masa intereselor materiale, iar Adelaida Falcón fuge plină de remușcări, ducând după sine acest bacil al morții.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Niciun comentariu:

    Trimiteți un comentariu