„Voiam să avem succes, fără să fim percepuţi ca un succes propriu-zis, adică să facem în continuare ceea ce facem, cu opţiunea de a ne suci la 180 de grade dacă ne plictisim, voiam să cucerim lumea într-un fel în care nimeni nu ar fi în stare să spună că asta e ceea ce ne-am dorit, încercând să nu arătăm cât de obosiţi eram, cât de nesiguri eram că asta încă era ceea ce ne doream cu adevărat, de fapt...”.
Ţi se cam strânge inima citind titlul cărţii ăsteia. Cel mai probabil e vorba de încă un tip care se crede amuzant, deştept şi emoţionant şi probabil că este măcar puţin din toate astea, din moment ce volumul lui a ajuns să fie nominalizat la premiul Pulitzer şi tradus în diverse limbi, dar Doamne, ce titlu prevestitor de rele.
Povestea s-ar putea rezuma la: tânăr ai cărui părinţi mor de cancer are grijă de fratele mai mic, lucrează, îşi pune în practică unele fantezii vechi şi îşi imaginează, meticulos, toate dezastrele care s-ar putea abate în continuare asupra familiei sale. Sau la: pictor ratat se hotărăşte să profite de experienţele personale traumatice, în timp ce-şi testează talentul la scris înfiinţând o revistă de satiră şi plănuind un volum de memorii. Sau la: tânăr autor anticipează şi neutralizează pas cu pas eventualele acuzaţii ale cititorilor, cu privire la capacităţile de manipulare sentimentală ale stilului autobiografic (n-ai decât să crezi că este vorba de ficţiune, dacă ţi se pare tras de păr; am vrut să îţi storc lacrimi, hohote de râs, admiraţia necondiţionată? desigur! – zice el în prefaţă).
Dar, dacă ai chef în vacanţă / concediu / weekend de o lectură substanţială, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor e ceea ce cauţi. Comparaţiile măgulitoare ale criticilor americani cu Salinger, Bret Easton Ellis şi David Foster Wallace nu mi se par exagerate, trecând peste faptul că vorbim despre un prim volum publicat şi că oboseala prezentă încă din motto ar fi putut să indice o epuizare de durată a forţelor creatoare ale lui Eggers (care, însă, între timp a publicat numeroase volume de ficţiune şi de non-ficţiune).
Pe pagina cu informaţii despre copyright se menţionează: „Această carte este o operă de ficţiune numai datorită faptului că autorul nu şi-a mai amintit exact ce au spus unii sau cum arătau anumite lucruri, aşa că a trebuit să mai inventeze. Însă personajele, faptele şi dialogurile sunt reale, nu rodul imaginaţiei autorului, care la momentul scrierii acestei cărţi nu avea pic de imaginaţie”. Iar pe pagina de reguli şi sugestii de lectură: „mulţi dintre voi s-ar putea să vrea să sară o mare parte din mijlocul cărţii, mai precis paginile 219-325, care tratează vieţile oamenilor la vârsta de douăzeci de ani, vieţi care sunt greu de făcut interesante, chiar dacă le-au părut interesante acelora care, la momentul respectiv, le-au trăit.”
Modul în care Eggers îşi priveşte naraţiunea din exterior, anticipând (corect) diversele reacţii posibile ale cititorilor, face din carte mai mult decât emoţionanta poveste a lui Dave şi Toph, care, cu ajutorul prietenilor, al unui stil de viaţă dezordonat, uneori epatant, şi al înţelegerii unul faţă de celălalt, se îndreaptă spre o maturizare timpurie (Toph, fratele mai mic, menajând tendinţele lui Dave către îngrijorări paranoice, iar Dave făcând o selecţie riguroasă a viitoarelor locuinţe, în funcţie de adecvarea podelelor pentru patinatul în şosete).
Prefaţa, unde autorul detaliază procesul scrierii cărţii, ar trebui inclusă într-un top 5 al prefeţelor care nu trebuie sărite. Capitolele în sine ar trebui savurate fără grabă. M-am sucit, m-am răsucit şi n-am găsit un termen înlocuitor pentru „savurate”.
PLUSURI
pagina drepturilor de autor, prefaţa, mottoul, sugestiile de lectură, autoironia, ironia, semnele de întrebare ridicate intenţionat cu privire la autenticitatea memoriilor ş.a.m.d.
RECOMANDARI
cui îi place Salinger (dar cui nu-i place Salinger?) şi şi-l poate imagina amestecat cu o doză de furie á la Bret Easton Ellis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu