Tema rusă este una de o actualitate fără precedent în ultimele luni, iar aceasta, din păcate, nu datorită excepţionalei literaturi slave. Iată unul dintre motivele pentru care ne putem îndrepta atenţia spre Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881), un scriitor care a schimbat cursul literaturii mondiale.
La puțină vreme după consumarea sărbătorilor pascale, Dostoievski pare mai adecvat de citit ca niciodată, el care s-a preocupat de profunzimile credinţei pravoslavnice, dar şi de găurile negre ale instinctelor care împing la tipologia diversă a crimei. Putem citi Fraţii Karamazov ca pe un impecabil tablou realist al Rusiei de secol XIX, ca pe o psihanaliză avant la lettre a relaţiilor masculine între tată şi fii ori a acelora dintre fraţi, la fel de bine putând fi receptat ca un roman al credinţei.
Extinsă pe două volume ample, acţiunea romanului nu este complexă la nivel faptic, ci în profunzimea reacţiilor personajelor. O radiografie excelentă a violenţei masculine care poate avea mai multe cauze, o analiză a diversităţii suferinţelor sufleteşti, totul aşternut într-un stil magistral.
Cine sunt de fapt cei patru frați? În primul rând, ei sunt fiii nefericiţi ai bătrânului Karamazov, un ins chefliu, egoist şi depravat, care nu i-a iubit. Crescuţi ca nişte orfani, ei se întorc în jurul vârstei de douăzeci de ani la cuibul părintesc stabilind fiecare relaţia proprie cu tatăl. Foarte interesant tabloul unei familii ,,monoparentale’’ în care patru bărbaţi de vârste diferite îşi dispută puterea, autoritatea. Absenţa căldurii şi a liantului feminin poate fi explicată din două perspective: pe de o parte, femeile rămâneau încă în Rusia tradiţională apanajul puterii masculine, fiinţe de gradul doi, şi pe de altă parte, mă tem că mesajul lui Dostoievski pentru noi este acela că în absenţa iubirii feminine bărbatul se dezumanizează. Şi totuşi, femeia apare ca măr al discordiei erotice între Dmitri şi tatăl său, curaj teribil al romancierului rus de a pune în schemă forţele obscure ale psihismului masculin apt să se războiască pentru aceeaşi… fustă. Abstinentul Aleoşa, fratele mai mic, simbol al iubirii creştine universale, deplânge acest hibris, dar ce folos. Este impresionantă strădania sa de a face binele şi de a-i mântui de ură pe fraţii lui. Iar în mijlocul acestor complexe şi ameţitoare energii umane se insinuează paricidul, crima împotriva tatălui şi apoi confruntarea cu legea, cu toate rigorile unui proces juridic.
Construit din dialoguri ample, romanul ilustrează un modus vivendi al boierimii ruse de la ţară, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În lipsa unor ocupaţii presante ca ale noastre, timpul avea răbdare cu oamenii, iar conversaţiile lor se înălţau în volute ample până la cer. Tehnica artei literare realiste este desăvârşită aici, Dostoievski fiind atent la cele mai fine detalii ale comportamentului omenesc anticipându-l pe un cineast precum Tarkovski, de-ar fi să transpunem imaginile artistice din roman în mişcare cinetică. Cu un trup şi cu un suflet tulburate de boală, Dostoievski cel orfan, Dostoievski cel îndurerat, Dostoievski cel pătimaş vă va pune să alegeţi între credinţă şi necredinţă pentru că scriitura lui e în acelaşi timp imn de slavă ca la Rahmaninov sau anatemă demonică rostită cu pathos de Ivan. Dar peste toate, o nebună dorinţă de a trăi, în ciuda obsesiilor şi a angoaselor, căci ,,Dacă n-aş avea încredere în viaţă, dacă mi-aş pierde credinţa în femeia iubită, în existenţa ordinii universale, dacă m-aş convinge că totul nu este decât un haos blestemat şi fără nici o noimă, poate chiar diabolic, de ar fi să sufăr cele mai cumplite dezamăgiri ce se pot abate asupra unui om, eu tot aş mai fi dornic să trăiesc, fiindcă, odată ce mi-am lipit buzele de cupa vieţii, nu m-aş îndura s-o smulg de la gură până n-aş deşerta-o până la fund.’’(Ivan Karamazov, p. 408)
PLUSURI
Vorbim despre cel mai elaborat şi stratificat roman dostoievskian.
RECOMANDARI
Tuturor celor care îşi respectă propria cultură literară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu