Edificiul nebuniei absolute nu mi s-a părut mai SF decât ar putea fi considerat Castelul lui Kafka în aceeaşi manieră. Lem însuşi refuză această etichetă pentru romanele sale. Însă cum încadrarea în scheme rigide, bine stabilite, ne face viaţa mai uşoară şi pe noi superficial de liniştiţi, să facem şi includerea mai sus amintită. Altfel cum se poate găsi o recenzie similară pe un site de profil SF?
Înainte de-a începe această dare de seamă am căutat ecouri ale romanului pe net. Mi-am verificat impresiile proprii şi am încercat să aflu ce au mai descoperit ceilalţi cititori. În afară că este greu de lecturat (ceea ce mie personal nu mi s-a părut, pentru că intensitatea construcţiei are o realizare de thriller, care ţine cu sufletul la gură până la ultimele rânduri) şi că reprezintă o ridiculizare a societăţii totalitariste, nu prea am mai găsit alte lucruri. N-o înţelesesem greşit. Interpretarea aceasta mi-a venit din primul moment în minte. Dar cred că sensul nu se opreşte aici.
Titlul românesc împinge spre varianta de lecturare în absurd. Titlul original, "Memoirs Found în a Bathtub", este mai apropiat de ideea că în definitiv această lipsă de sens nu este numai o caracteristică a spaţiului funcţionăresc, ci a întregii vieţi din care, asemeni personajului principal, nu putem ieşi nici măcar atunci când stăm în faţa deschiderii spre înafară. Pentru că mereu ne va rămâne speranţa că poate misiunea noastră există, că poate totul nu a fost decât o încercare, nu este posibil că nenumăratele chinuri prin care trecem să fie lipsite de sens. Şi-atunci se ajunge la tema principală a scrierii: codul. Aşa cum spune şi Lem, "A human being îs indeed capable of treating everything around him aş a message". Doar pentru că nu se poate împăca cu lipsa de sens omul inventează coduri acolo unde nu sunt, convins că există mai ales acolo unde nu par a fi (în definitiv ascunzătoarea perfectă e cea mai la vedere).
În toate peregrinările prin birourile în care singurul element de bun simţ pare a rămâne doar ceaiul servit mereu, personajul principal vrea doar să afle care îi este misiunea. E convins că trebuie să aibă una: "fie că mă afundam în abisul speranţelor mele trădate, confruntându-mă îngrozit cu reflexul coşmaresc al propriei mele condamnări, fie că aveam din nou, pe moment, încredere în Misiunea şi instrucţiunile mele, aveam, de fapt, o singură preocupare: să descopăr sensul; fie el şi ilogic, al prezenţei mele în Edificiu."
Şi-atunci cheia întregului roman este refuzul absurdului. Ca fiinţe umane preferăm misterul. El înseamnă mesaje de descifrat, iar unde există un mesaj implicit înseamnă că este vorba de speranţă. Raţiunea ne spune că lucrurile inutile nu se codifica, ci doar cele importante. Evidenţa lipsei de sens are o singură soluţie: "O ştia, şi de aceea îmi lăsase doar acest corp gol. Poate că dorise să-mi arate prin goliciunea morţii lui că nu eram înconjurat numai de trădători, că există şi ceva absolut, definitiv, având un sens pe care nimic de-acum înainte nu-l mai putea schimba. Se omorâse pentru mine, dar în acelaşi timp se salvase."
de Hanelore Alexa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu