Notă asupra ediţiei Mathnawî (Poeme, parabole şi învăţături sufite)

Djalâl ad Dîn-Rûmî
Mathnawî (Poeme, parabole şi învăţături sufite)
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

 Citiţi un fragment din această carte.

*****

Notă asupra ediţiei

În ultima vreme influenţa spirituală a lui Mawlânâ Muhammad Djalâl-ud-Dîn Rûmî a fost puternic resimţită de oameni având diferite credinţe. El a fost recunoscut în Occident, aşa cum a fost timp de opt secole în Orientul Mijlociu şi Asia, ca unul dintre cei mai mari literaţi şi figuri spirituale ale tuturor timpurilor.

Diferitele calităţi ale lui Rûmî au fost puse în evidenţă odată cu traducerile care au apărut în veacul al XIX-lea. El a fost prezentat ca fiind deopotrivă un senzual şi un cerebral, un sobru şi un extatic, profund serios şi extrem de amuzant, impenetrabil şi accesibil. Faptul că el poate spune atât de multe lucruri unor oameni atât de diferiţi, este semnul profundei sale universalităţi.

Viaţa lui Rûmî

Djalâl-ud-Dîn Rûmî s-a născut în ziua a şasea a lunii Rabi' I (1 octombrie 1207), în Balkh din Khorassan, oraş renumit pentru frumuseţea sa (pe teritoriul ocupat astăzi de Afghanistan). Tatăl său, Baha-ud-Dîn Walad, un teolog recunoscut, era foarte popular ca maestru sufi şi avea numeroşi discipoli. Dacă e să dăm crezare celor spuse de Djâmi în Nafhât-ul-uns, stările extatice ale lui Djalâl-ud-Dîn au început de la o vârstă fragedă. Pe când avea cinci ani, el a avut parte de experienţa lumii nevăzute: viziuni cu îngeri şi oameni sfinţi.

În 1218 familia părăseşte Balkh din cauza pericolului invaziei mongolilor şi după o călătorie îndelungată pe la locurile sfinte ale Islamului (Mecca, Bagdad), se stabileşte la Konya, în Turcia. Tatăl său a primit un post de predicator la universitatea din Konya; la moartea sa, în 1231, Djalâl-ud-Dîn, pe atunci în vârstă de douăzeci şi patru de ani, îl înlocuieşte.

Educaţia pe care o primeşte în primii ani o datorează în întregime tatălui său, iar mai târziu, prietenului apropiat al familiei, Sayyid Buha-ud-Din din Balkh. Acesta din urmă a venit la Konya când Mawlânâ avea treizeci şi patru de ani, şi timp de nouă ani l-a iniţiat în "ştiinţa profeţilor şi a lumii", care includea retrageri stricte de patruzeci de zile cu respectarea preceptelor coranice şi continuând cu diferite discipline de meditaţie şi înfrânare. În această perioadă Djalâl-ud-Dîn a petrecut mai bine de patru ani la Alepp şi Damasc studiind cu unii dintre cei mai mari maeştri spirituali ai vremii. Se spune că în această perioadă l-a cunoscut, la Nishapûr, pe Farîd-ud-Dîn A'ttâr care, în vremea aceea, era foarte bătrân.

În anii care au urmat Rûmî a sporit în cunoaştere. Sayyid Buha-ud-Dîn, considerând că misiunea lui a fost îndeplinită, a vrut să se retragă pentru a-şi petrece restul vieţii în singurătate. De aceea i-a spus lui Mawlânâ: "De-acum, fiule, eşti pregătit. Tu n-ai egal în niciuna dintre ramurile ştiinţei. Ai deveni un leu al cunoaşterii. De-acum eu mă voi retrage. Un mare prieten va veni la tine şi veţi fi unul pentru celălalt ca două oglinzi. El te va conduce la părţile cele mai tainice ale lumii spirituale şi veţi fi cei mai buni prieteni din lume". Astfel Sayyid a anunţat sosirea lui Shams din Tabrîz, evenimentul central al vieţii lui Rûmî.

Mawlânâ împlinise treizeci şi şapte de ani când l-a întâlnit pe vagabondul Shams. Shams-ud-Din Tabrîzî, un spirit neliniştit şi un inovator, a sosit la Konya către 1244, după lungi călătorii în care-şi făcuse numeroşi duşmani. Despre prietenia celor doi bărbaţi s-a scris imens. Înaintea acestei întâlniri, Rûmî era un eminent profesor de religie şi un mistic recunoscut; după întâlnire, el a devenit un poet inspirat şi un mare iubitor de oameni. "Shams era un mesager al Sursei, unul care aduce lumină celui care poate să o primească, unuia care este ori prea plin, ori prea gol. Mawlânâ era unul dintre cei plini. După ce a primit-o, el a putut să transmită acest mesaj spre folosul întregii umanităţi. Shams ardea şi Rûmî a luat foc."

Tovărăşia celor doi a fost de scurtă durată. După numai un an, Shams dispare pentru totdeauna; se crede că ar fi fost ucis de oamenii care erau invidioşi pe influenţa lui asupra lui Djalâl-ud-Dîn. Adevărata cauză a asasinării lui Shams trebuie să fi fost însă necredinţa lui deschisă în Islam, pe care Rûmî încearcă să o deghizeze şi să o facă tolerabilă în declaraţiile şi scrierile sale. În plus, el a monopolizat în aşa măsură societatea lui Rûmî, încât discipolii au hotărât să-l ucidă. Djalâl-ud-Dîn a fost atât de marcat de despărţirea de prietenul iubit, încât s-a retras din lume, a devenit un derviş şi a fondat Mawlawî, ordinul dervişilor rotitori, devenit cunoscut în întreg imperiul turcesc.

Rûmî era un om al cunoaşterii şi sfinţeniei înainte de a-l întâlni pe Shams, dar numai după aceea alchimia acestei relaţii a fost capabilă să împlinească predicţia lui Sayyid: "cufundă sufletele oamenilor în nesfârşita plinătate... şi adu la viaţă sufletele acestei false lumi cu înţelegere şi iubire".

Mai bine de zece ani după dispariţia lui Shams, Mawlânâ a compus ode şi gazeluri, şi toate acestea au fost adunate într-o culegere de poeme intitulată Dîwan-e Kabîr. Între timp el a legat o strânsă prietenie spirituală cu Husâm-ud-Dîn Celebî. Într-una din zile, pe când cei doi rătăceau în împrejurimile Konyei, Husâm-ud-Dîn i-a spus: "Dacă ai scrie o carte precum Ilahiname a lui Sanai sau Mantik'ut-Tayr'i a lui Farîd-ud-Dîn 'Attar, aceasta va deveni sursă de inspiraţie pentru cântăreţi; ei îşi vor umple inimile din cartea ta şi vor compune o muzică pe măsură".

Mawlânâ a zâmbit şi a scos de sub turban o bucată de hârtie pe care scrisese primele rânduri din Mathnawî, spunând: "Celebî, dacă tu consimţi să scrii pentru mine, eu voi recita". Şi astfel, pe când împlinea cincizeci de ani, Rûmî s-a apucat să compună Mathnawî. Oriunde se întâmpla să fie, la şcoală, la băile publice din Konya sau în livezile din Meram, el recita fără răgaz. "Nu puteam să ţin pasul cu el - spune Celebî - căci uneori recita zi şi noapte timp de câteva zile. Alteori, nu compunea cu lunile, ba odată nu a compus nimic timp de doi ani. La terminarea fiecărui volum îi citeam totul din nou, ca el să poată corecta ceea ce scrisesem."

Redactarea acestei opere a durat până la moartea lui Rûmî, survenită în asfinţitul celei de-a cincea zile a lunii Jomâdi II, 672 (18 decembrie 1273), la vârsta de şaizeci şi opt de ani. La moartea sa, toţi locuitorii din Konya, fără deosebire de credinţă, s-au rugat şi au ţinut doliu. A fost înmormântat lângă familia sa şi un mausoleu de culoare verde a fost înălţat în cinstea sa de notabilităţile oraşului.

Opera

Eforturile întreprinse în ultima perioadă pentru cercetarea şi publicarea operei lui Rûmî au reuşit în parte să autentifice, din numărul imens de lucrări ce i se pun în seamă, următoarele scrieri:

 Diwân-e Shams-e Tabrîzî, reuneşte o mare parte din opera sa lirică (gazeluri) închinată prietenului şi maestrului său spiritual. A fost redactată timp de treizeci de ani, de la sosirea lui Shams la Konya şi până la moartea lui Rûmî. Conţine aproape 40.000 de versuri. O ediţie completă a fost publicată la Teheran; traduceri parţiale au apărut în mai multe limbi europene.

 Rubâyât, o operă poetică alcătuită din catrene compuse în perioada tinereţii, a fost publicată pentru prima oară în 1894 de Veled Chelebî, un descendent al lui Rûmî, după care au urmat traduceri în turcă şi în câteva limbi europene.

 Mathnawî, un vast poem de 25.000 de versuri, împărţit în şase cărţi sau daftar. Numele îi vine de la forma prozodică folosită, adică distihuri care rimează între ele. Pe bună dreptate poate fi considerată una dintre marile capodopere spirituale al umanităţii. Ea tratează o extraordinară varietate de subiecte şi cuprinde istorisiri, fabule, parabole, legende şi texte coranice, toate îmbibate de spiritul învăţăturilor sufite. Este o carte ce prezintă viaţa în întregul ei, de la dimensiunea ei mundană şi cosmică până la nivelurile trezirii metafizice. A fost începută pe la 1260 şi a continuat până la moartea lui Rûmî. În ciuda dimensiunilor ei impresionante, lucrarea a fost tradusă în Occident începând cu secolul al XIX-lea.

 Fîhi-mâ-fîhi, principala operă în proză a lui Rûmî, este o culegere de povestiri, anecdote, întrebări şi răspunsuri pe marginea textelor coranice sau a întâmplărilor de fiecare zi. A fost publicată în 1950 de Foruzanfar la Universitatea din Teheran.

La titlurile de mai sus trebuie adăugate câteva predici şi zeci de scrisori adresate unor persoane cu diferite prilejuri; fără să aibă o prea mare importanţă literară, scrisorile sunt valoroase prin informaţiile pe care le furnizează despre viaţa particulară a lui Rûmî.

Mediul spiritual

Ce ar trebui să ştim pentru a primi cunoaşterea pe care Rûmî ne-o oferă? Întâi de toate, trebuie înţeles că tradiţia lui Rûmî nu este una "orientală". Nu este o tradiţie a Estului sau a Vestului, ci ceva între cele două. Limba maternă a lui Rûmî a fost persana, o limbă indo-europeană puternic influenţată de vocabularul semitic. În plus, tradiţia islamică spune că omului i s-a dat doar o singură religie prin intermediul nenumăraţilor profeţi sau mesageri, care au mers la toate popoarele de pe pământ aducându-le cunoaşterea Duhului. Dumnezeu este sursa întregii vieţi; Esenţa Lui nu poate fi descrisă sau comparată cu ceva, însă El poate fi cunoscut prin anumite calităţi spirituale care sunt manifestate în lume şi în sufletul omului.

Islamul este înţeles ca o continuare a tradiţiei abrahamice sau iudeo-creştine, cinstind profeţii evrei, precum şi pe Iisus şi pe Maria. Starea omului neiluminat este una a "necredinţei", în care un individ trăieşte în sclavia falsului sine şi doreşte bunurile lumii materiale. Practicile spirituale pe care Rûmî le indică sunt menite să preschimbe cerinţele falsului sine şi să se atingă "supunerea" în faţa unei ordini mai înalte a realităţii. Fără această supunere adevăratul sine este stăpânit de către ego şi trăieşte într-o stare de neîncetat conflict, datorată unor impulsuri contradictorii. Sinele înrobit este despărţit de legătura sa firească cu inima, principalul organul al perceperii realităţii, şi nu mai poate primi călăuzirea spirituală şi hrana pe care inima le procură. Sfârşitul acestei sclavii şi false separaţii conduce la realizarea şi dezvoltarea adevăratei noastre umanităţi. Maturitatea spirituală înseamnă realizarea faptului că sinele este o reflexie a Divinului. Dumnezeu este Preaiubitul sau Prietenul, identitate transpersonală. În iubirea sa pentru cel Preaiubit iubitorul ajunge să se uite pe sine.

Djalâl-ud-Dîn, supranumit "prinţul poeţilor sufi", a fost un mare mistic, combinând în sine gânditorul şi artistul. În întreaga lui operă poetică el a cântat iubirea divină, care a fost ghidul spiritual al vieţii sale. El nu l-a căutat pe Dumnezeu în afară, ci în sine însuşi. A crezut că dragostea a fost cel mai mare semn al lui Dumnezeu arătat omului. El a simţit cum se dizolvă în oceanul fără de sfârşit al iubirii divine, "întocmai cum zahărul se dizolvă în apă".

Dedicându-se unei vieţi de nesfârşită dragoste spirituală, poezie, muzică şi dans, Mawlânâ a fost un mare umanist. Iubirea sa pentru oameni a fost fără margini. El obişnuia să spună: "Noi iubim, de aceea viaţa omenească este frumoasă!" Filosofia sa poate fi rezumată de versul următor:

Vino iarăşi!
Vino iarăşi, oricum ai fi,
Chiar dacă eşti fără credinţă,
Un adorator al focului sau un păgân;
Nu contează că ţi-ai încălcat jurămintele de o sută de ori.
Uşa noastră nu-i una a deznădejdii,
Doar vino aşa cum eşti!

Pe bună dreptate unul dintre criticii occidentali (Eva de Vitray Meyerovitch) spunea despre el: "Fără îndoială, Rûmî a fost unul dintre cei mai mari poeţi mistici ai Islamului şi un geniu al literaturii universale. El a marcat, cu o amprentă de neşters, gândirea religioasă musulmană şi opera lui constituie o sursă de meditaţie şi de viaţă spirituală".