Cuvânt înainte la Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941

Roger Moorhouse
Alianţa Diavolilor: Pactul lui Hitler cu Stalin, 1939-1941
Editura Metteor Press, 2019
traducere din limba engleză de Mihai Manea

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Roger Moorhouse este un istoric britanic bine cunoscut pentru preocupările sale privind istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Acum câţiva ani, Editura Meteor Publishing a publicat o traducere a lucrării sale privind atentatele contra lui Hitler. De data aceasta autorul revine în atenţia cititorilor români cu o lucrare privind Pactul germano-sovietic din 23 august 1939, care a afectat masiv Europa, inclusiv România. Lucrarea se înfăţişează ca o frescă veridică, realistă a perioadei agitate, dar şi foarte tragice din anii 1939-1940, când un acord diplomatic a pus cinic, la dispoziţia a doi dictatori, destinul a numeroase popoare ale continentului.

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat, spre surprinderea Europei, la 23 august 1939, la Moscova, este unul dintre evenimentele care au marcat decisiv, fără îndoială, prima jumătate a secolului al XX-lea. Acesta a reprezentat pentru mulţi un adevărat şoc, căci doi duşmani, practic ireconciliabili - Germania nazistă şi Uniunea Sovietică comunistă - şi-au dat mâna, redefinind diplomaţia interbelică europeană, care avea la bază înlăturarea mai mult sau mai puţin disimulată a URSS-ului din afacerile europene. Cei doi actori importanţi ai scenei politice europene a momentului şi-au delimitat sferele de influenţă în zona Europei Centrale şi de Est, de fapt, mai mult izolată de legăturile sale cu Marea Britanie şi Franţa, în ciuda garanţiilor pe care aceste două state le oferiseră în primăvara lui 1939 României şi Poloniei.

Dar cum de s-a ajuns la această inversare a alianţelor? De menţionat că încă din anii 1920 Rusia bolşevică a întreţinut relaţii privilegiate cu Germania. Mai apoi, Lenin a fost interesat de faptul că revoluţia bolşevică din Rusia nu a fost concepută decât ca debutul unui proces revoluţionar, ce urma să modifice radical Europa. În planurile sale, Germania urma să joace un rol decisiv, ca urmare a forţei sale industriale. Provocând într-un fel Europa sistemului de la Versailles, decis de Marea Britanie şi Franţa, la 16 aprilie 1922, Rusia sovietică şi Germania au semnat un tratat la Rapallo, prin care s-au recunoscut şi şi-au anulat datoriile reciproc. Vrând să eludeze prevederile dure în plan militar ale tratatului de la Versailles, Germania a primit sprijinul tacit al Rusiei sovietice, viitoarea Uniune Sovietică. Astfel, din 1923 au fost semnate contracte pentru construirea de avioane de luptă pentru Germania şi vânzarea către statul bolşevic de armament şi materiale de luptă. Până la instaurarea nazismului la putere în Germania, în 1933, pe teritoriul sovietic s-au antrenat soldaţii şi aviatorii germani, s-au experimentat tactici noi de luptă.

Noi documente de arhivă redate circuitului ştiinţific au relevat faptul că I.V. Stalin era preocupat în anii 1934-1936, trecând peste diferenţele ideologice, să se înţeleagă cu Adolf Hitler. Aceasta, mai ales, pentru că între Uniunea Sovietică şi Germania se întindea ca un stat tampon Polonia, râvnită de ambii vecini puternici. În 1937, direcţiile de acţiune politică ale lui Hitler au fost exprimate în Memorandumul Hossbach, şi anume, acestea au vizat distrugerea Cehoslovaciei, atacarea Poloniei, pregătirea atacului contra Uniunii Sovietice. Iniţial, Hitler a încercat să atragă Polonia într-o alianţă, semnând, de exemplu, tratatul polono-german din 1934, dar s-a convins repede de dificultatea acestui plan. Criza Danzigului şi discuţiile tensionate în jurul Coridorului Polonez, dar şi apropierea Varşoviei de Londra şi Paris l-au convins pe dictatorul nazist că era necesară o alianţă - contra firii lucrurilor - cu Moscova, pentru a face ca Germania să îşi atingă scopurile externe. În acelaşi timp, Polonia nu a dorit să renunţe la apropierea de puterile occidentale. În aceste condiţii, în ciuda încercării efemere a Italiei de a organiza o conferinţă pe problema Danzigului şi fiind sigur că Marea Britanie nu va interveni în problemele continentului, în august 1939, Hitler a fost convins că trebuie să înceapă războiul şi să atace Polonia.

Astfel, în primele ore din dimineaţa zilei de 15 august 1939, ministrul de externe nazist von Ribbentrop a trimis o telegramă ambasadorului nazist la Moscova, contele Werner von Schulenburg, prin care i-a cerut să se prezinte la noul ministru de externe sovietic, Viaceslav Molotov, pentru a-l asigura că guvernul nazist dorea relaţii rezonabile cu statul sovietic şi rezolvarea problemelor dintre cele două state dintre Marea Neagră şi Marea Baltică. De menţionat că ministrul de externe Maxim Litvinov, prea des asociat cu politica de securitate colectivă, fusese înlocuit cu Molotov, un apropiat al lui Stalin, care era mult mai favorabil unei apropieri de Berlin. Ulterior, Ribbentrop a solicitat o întâlnire direct cu Stalin şi cu Molotov. Cum şeful diplomaţiei sovietice a dat semne că Uniunea Sovietică ar fi interesată, Ribbentrop a început să preseze, justificându-şi graba prin incidentele dintre Germania şi Polonia. Molotov şi-a manifestat disponibilitatea de a-l primi pe ministrul nazist şi a propus şi încheierea unui pact de neagresiune între cele două state şi rezolvarea problemelor de politică externă între acestea, pe baza principiului coexistenţei paşnice.

De ce însă această grabă? Cum putea fi aceasta justificată? De fapt, Europa a asistat, atât cât a putut transpărea din intenţiile actorilor scenei internaţionale, la o veritabilă cursă de câştigare a favorurilor Moscovei între Reichul nazist şi puterile occidentale. Pe de o parte, Marea Britanie şi Franţa au negociat, dar fără tragere de inimă, posibilitatea semnării unei convenţii militare şi a unui pact de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Dar reprezentanţii puterilor occidentale angajaţi în discuţii erau diplomaţi şi militari lipsiţi de importanţă şi de o autoritate reală, iar Moscova se manifesta neîncrezătoare în intenţiile Londrei şi Parisului. Hitler a fost nerăbdător deoarece îşi alesese ca dată de începere a atacului contra Poloniei ziua de 1 septembrie 1939. Documentele din arhive, dar şi mărturiile contemporanilor au arătat că la Moscova, practic, s-a ştiut că războiul urma să înceapă în 1939. Ca atare, după spusele lui Stalin, Uniunea Sovietică a dorit să intre în război la un moment favorabil realizării intereselor sale.

Documentul semnat de şefii diplomaţiilor din Germania şi Uniunea Sovietică a menţionat într-un protocol secret, ulterior extrem de disputat, modificările raporturilor de forţe în zona Mării Baltice. Astfel, s-a stipulat că "în eventualitatea unei amenajări teritoriale şi politicii efectuate în zona statelor baltice, frontiera de nord a Lituaniei va constitui limita sferelor de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice". În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno a fost recunoscut de ambele părţi. Stalin a primit mână liberă să ocupe statele baltice. În ceea ce priveşte Polonia, s-a menţionat că: "sferele de influenţă ale Germaniei şi Uniunii Sovietice vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. În funcţie de evoluţiile politice ulterioare, se va vedea dacă interesele celor două ţări implică păstrarea unui stat polonez independent, precum şi eventualul contur al graniţelor acestuia". Aşadar, s-au creat condiţiile pentru ca Polonia să fie sfârtecată pentru a patra oară în istoria sa. Într-un al treilea rând, s-au subliniat interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, precum şi dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

Totuşi, dincolo de cinismul şi cruzimea împărţirii sferelor de influenţă într-o mare parte a continentului nostru, ne putem întreba ce au avut de câştigat în realitate protagoniştii Pactului Ribbentrop-Molotov. Germania nazistă şi-a asigurat flancul de răsărit, prin neutralitatea Uniunii Sovietice, în condiţiile pregătirii atacului contra Poloniei, ceea ce s-a şi întâmplat la 1 septembrie 1939. La rândul său, Uniunea Sovietică a obţinut ca, prin neamestecul ei în conflictul european ce stătea să izbucnească, să câştige timpul necesar în faţa unei posibile invazii germane, care avea să vină mai devreme sau mai târziu, pentru refacerea corpului de comandă superior militar, decimat în anii Marii Terori. Concomitent, Stalin s-a gândit că în perspectiva unei victorii viitoare a lui Hitler împotriva puterilor occidentale, un acord cu Hitler putea să ofere Uniunii Sovietice anumite teritorii la schimb. Pentru Hitler şi guvernul nazist, pactul din 1939 a reprezentat expresia unei Realpolitik totale, Hitler, mizând pe şocul produs în cancelariile europene la încheierea unui astfel de acord, dar neabandonând nicicând concepţia sa anticomunistă. Astfel, Germania putea să îşi concentreze forţele pentru un atac mai târziu împotriva Vestului Europei şi să amâne pentru moment războiul contra Uniunii Sovietice.

Realitatea este că pactul din 23 august 1939 a uimit Europa, majoritatea diplomaţilor estimând că începerea războiului era doar o chestiune de câteva zile. Aşadar, la 1 septembrie 1939 Reichul nazist a atacat Polonia, producându-i grave pierderi. După două săptămâni, pe 17 septembrie 1939, Stalin a ordonat Armatei Roşii să intre în estul Poloniei, sub pretextul apărării vieţii şi avutului cetăţenilor ucraineni şi bieloruşi din zonă. Polonia a primit astfel o lovitură mortală, fiind atacată din două părţi.

Dar seria documentelor încheiate între Reich şi Uniunea Sovietică a continuat. La 3 octombrie 1939, ambasadorul Schulenburg l-a informat pe Molotov, la cererea Berlinului, că Germania era gata să ofere oraşul Vilnius şi împrejurimile sale. După cinci zile s-a ajuns la un nou acord sovieto-german, în cadrul unui schimb de scrisori între Schulenburg şi Molotov. Statele baltice au fost silite astfel să semneze cu Uniunea Sovietică tratate multilaterale de apărare şi asistenţă mutuală, care au permis intrarea Armatei Roşii pe teritoriul lor. Ulterior, după înfrângerea Poloniei, s-a ajuns la un acord suplimentar germano-sovietic pentru delimitarea noilor frontiere între cele două state. La 11 februarie 1940 s-a semnat un acord comercial sovieto-german, care a urmărit intensificarea schimburilor comerciale între cele două state. Acordul a dorit să surmonteze greutăţile Germaniei, care era obligată să facă faţă blocadei navale a Marii Britanii. Aşadar, în primul an de valabilitate a acordului menţionat, conform unor statistici, Germania a primit din Uniunea Sovietică un milion de tone de cereale, o jumătate de milion de tone de grâu, 900.000 de tone de ţiţei, bumbac, fosfaţi. Uniunea Sovietică urma să primească din partea Germaniei un crucişător de luptă, avioane de bombardament şi de transport, locomotive, maşini diesel, tancuri, explozivi. Concomitent, la ordinul lui Stalin submarinele germane au primit drept de aprovizionare la o bază sovietică de lângă Murmansk. La 10 ianuarie 1941 s-a semnat încă un acord sovieto-german, pentru rezolvarea unor probleme aflate în discuţie. Acordul a stabilit frontiera între Germania şi Uniunea Sovietică în zona Lituaniei, între râul Igorka şi Marea Baltică. De asemenea, perioada de valabilitate a acordului comercial încheiat cu un an înainte a fost extinsă până în 1942.

Însă războiul dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda din iarna lui 1939, ca şi pătrunderea Armatei Roşii în statele baltice au iritat grav Berlinul. În luna august 1940 s-a ajuns chiar la oprirea temporară a schimburilor economice între cele două state. La finele lunii, Uniunea Sovietică a impus României cedarea Basarabiei, care a atras datorită pătrunderii intempestive a tancurilor sovietice şi ocuparea Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţei. Mai apoi, Moscova a salutat al doilea dictat de la Viena (28-30 august 1940), când Ungaria a răpit României o suprafaţă importantă din Nord-Vestul Transilvaniei. După semnarea în septembrie 1940 a Pactului Tripartit de către Germania, Italia şi Japonia, Ribbentrop a tatonat terenul la Moscova pentru o posibilă aliniere a Moscovei la alianţa menţionată. Astfel, Berlinul a visat la constituirea unui bloc continental îndreptat contra Marii Britanii şi SUA. În aceste condiţii a avut loc, în 12-14 noiembrie 1940, vizita lui Viaceslav Molotov la Berlin, sfârşită însă fără un rezultat concret. Aceasta i-a întărit încă o dată convingerea lui Hitler despre necesitatea unui atac în Răsăritul Europei. La rândul său, Stalin a încercat să îşi manifeste încă o dată interesele chipurile paşnice, semnând la 13 aprilie 1941 un pact de neutralitate cu Japonia.

Pactul Ribbentrop-Molotov a încetat să mai existe în condiţiile dezlănţuirii la 22 iunie 1941 a atacului lui Hitler contra Uniunii Sovietice. Acest deznodământ nu a putut fi evitat, mai ales că planurile naziştilor au avut permanent în vedere obţinerea de Lebensraum (Spaţiu vital) la răsărit şi înrobirea popoarelor Uniunii Sovietice. Stalin a ignorat în repetate rânduri avertismentele transmise pe diferite canale în legătură cu posibilitatea atacului nazist. A urmat pătrunderea masivă şi rapidă a forţelor militare naziste în Uniunea Sovietică. În doar şase luni, conform unor date, Uniunea Sovietică a pierdut mai mult de trei milioane de prizonieri şi patru milioane de morţi şi răniţi.

Curând, după al Doilea Război Mondial, un exemplar al protocolului secret a fost aflat în arhivele germane şi cunoscut de către istoriografia occidentală. Până în 1989 conducerea sovietică a negat permanent existenţa documentului.

(Prof. Mihai Manea)