Cum să opreşti timpul

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Monica Şerban

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Matt Haig, scriitor şi jurnalist, s-a născut pe 3 iulie 1975 la Sheffield, în Marea Britanie. Este un scriitor prolific, multe dintre cărţile lui fiind bestselleruri sau în curs de ecranizare. Printre cele mai cunoscute sunt: The Last Family în England (2004), Shadow Forest (2007), Runaway Troll(2008); Umanii (2013; trad. rom. Nemira, 2015), Băiatul Echo (2014; trad. rom. 2015) sau Reasons to Stay Alive (2015). Apărută în limba engleză în 2015, Un băiat numit Crăciun a avut un succes imens, fiind tradusă în peste 20 de limbi şi va fi ecranizată de Blueprint şi Studio Canal. În 2016 a apărut şi continuarea, The Girl Who Saved Christmas, iar autorul a anunţat că lucrează şi la un al treilea volum, dar deocamdată a păstrat misterul asupra titlului. Ca autor de cărţi pentru copii şi adolescenţi, a câştigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize şi a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie. Volumele lui au fost traduse în peste 30 de limbi.

*

Tom Hazard are un secret periculos. Poate că arată ca un bărbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, trăieşte de câteva secole. Din Anglia elisabetană până la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York şi până la insulele din Oceanul Pacific, Tom a văzut destule şi acum nu-şi doreşte decât o viaţă normală.
Fiindcă trebuie să îşi schimbe mereu identitatea ca să rămână în viaţă, acum are acoperirea perfectă: este profesor de istorie la o şcoală din Londra. Aici îi poate învăţa pe copii despre războaie şi vânători de vrăjitoare de parcă nu le-ar fi fost martor. Poate încerca să îmblânzească trecutul, care îl ajunge tot mai repede din urmă. Singurul lucru pe care nu trebuie să-l facă e să se îndrăgostească.
Cum să opreşti timpul este o poveste nebunească şi dulce-amară despre cum te poţi pierde şi regăsi, despre iminentă schimbărilor şi despre zecile de vieţi de care ai nevoie ca să înveţi cum să trăieşti cu adevărat.

Romanul este în curs de ecranizare cu Benedict Cumberbatch în rolul lui Tom Hazard.

 "Matt Haig are multă empatie pentru condiţia umană, pentru lumina şi întunericul ei; foloseşte toată paleta disponibilă ca să-şi construiască poveştile excelente." (Neil Gaiman)

 "Matt Haig foloseşte cuvintele ca pe nişte desfăcătoare de conserve. Noi suntem conservele." (Jeanette Winterson)

 "Cum să opreşti timpul este o carte extraordinară. Sunt foarte norocoasă că am citit-o. Magică, uluitoare şi, uneori, foarte tristă. Un adevărat triumf." (Marian Keyes)

 "Matt Haig este uluitor!" (Stephen Fry)

PARTEA ÎNTÂI
Viaţa printre musculiţele efemere

Sunt bătrân.
E primul lucru pe care trebuie să ţi-l spun. Primul lucru pe care, cel mai probabil, nu-l vei crede. Dacă m-ai vedea, ai crede pesemne că am în jur de patruzeci de ani, dar te-ai înşela profund.
Sunt bătrân. Bătrân aşa cum pot fi numai un copac, o scoică quahog sau o pictură renascentistă.
Să-ţi dau un indiciu. M-am născut acum mai bine de patru sute de ani, pe 3 martie 1581, în odaia părinţilor mei, la etajul al treilea al unui mic castel francez, care era casa mea. Aparent, a fost o zi caldă pentru vremea aceea a anului şi mama a rugat-o pe moaşă să deschidă toate ferestrele.
- Dumnezeu ţi-a zâmbit, a spus mama.
Deşi ar fi putut adăuga, cred, că - dacă EL ar exista - zâmbetul LUI s-a transformat rapid într-o încruntătură şi aşa a rămas de-atunci.
Mama a murit demult. Eu, pe de altă parte, nu.
Vezi tu, am o problemă medicală.
O vreme m-am gândit la ea ca la o boală, dar "boală" nu e chiar cuvântul corect. Boala sugerează o stare de rău şi de degradare. Să spunem mai bine că am o problemă medicală. Una rară, dar nu unică. Una de care nimeni nu ştie până n-o are.
Nu se pomeneşte de ea în niciun jurnal medical. Şi nici nu are un nume oficial. Primul medic respectat care i-a dat aşa ceva, cândva prin anii 1890, i-a spus "anageria", rostit cu un "g" moale, dar, din motive ce vor deveni clare mai târziu, nu a ajuns niciodată la urechile publicului larg.

*

Problema medicală apare la pubertate. După aceea nu se mai întâmplă mare lucru. Iniţial, cei care suferă de aşa ceva nu observă. În definitiv, oamenii se trezesc zilnic şi văd în oglindă acelaşi chip pe care l-au zărit şi cu o zi în urmă. Zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, oamenii se schimbă în feluri abia perceptibile.
Dar, pe măsură ce trece timpul, la zilele de naştere sau la alte sărbători anuale, ceilalţi încep să bage de seamă că nu îmbătrâneşti deloc.
Adevărul e că totuşi individul nu încetează să îmbătrânească. Înaintez şi eu în vârstă, ca toată lumea. Doar că mai încet. Viteza de îmbătrânire printre suferinzii de anageria fluctuează puţin, dar, în general, proporţia e de 1:15. Uneori, înseamnă 1 an la 13 sau 14 ani ai celorlalţi, dar în cazul meu e 1 la 15.
Aşadar, nu suntem nemuritori. Mintea şi corpul nostru nu sunt în stază. Doar că, potrivit celor mai recente descoperiri ştiinţifice, diverse aspecte ale procesului de îmbătrânire, precum degenerarea moleculară, legăturile încrucişate dintre celulele unui ţesut, mutaţiile celulare şi moleculare (cea mai semnificativă incluzând ADN-ul nuclear), implică o perioadă diferită.
Părul îmi va albi. Posibil să chelesc. Osteoartrita şi pierderea auzului sunt probabile. Ochii mei vor suferi şi ei la un moment dat de prezbitismul cauzat de vârsta înaintată. Într-un târziu, îmi voi pierde masa musculară şi mobilitatea.
Partea bună a anageriei este că de cele mai multe ori îţi asigură un sistem imunitar puternic, protejându-te de multe infecţii virale şi bacteriene (dar nu de toate), însă după un timp şi acesta începe să slăbească. Nu ţin neapărat să te plictisesc cu teoriile ştiinţifice, dar se pare că măduva noastră osoasă produce mai multe celule stem hematopoietice - cele din care apar celulele sangvine albe - la tinereţe, deşi e important să subliniez că ele nu ne apără de răni sau subnutriţie şi nici nu durează foarte mult.
Aşa că nu mă considera un vampir sexy, îngheţat pe veci în perioada lui de maximă virilitate. Deşi trebuie să recunosc că ai senzaţia că eşti îngheţat pe veci când, potrivit înfăţişării tale, între moartea lui Napoleon şi aventura primului om pe Lună a trecut numai un deceniu.
Unul dintre motivele pentru care oamenii nu ştiu despre noi este că majoritatea nu sunt pregătiţi să creadă aşa ceva.
Fiinţele umane, de regulă, pur şi simplu nu acceptă lucruri care nu se potrivesc cu viziunea lor asupra lumii. Aş putea spune cu dezinvoltură "Am 439 de ani". Dar răspunsul ar fi de obicei: "Eşti nebun?" Alternativ: "Şi nu eşti mort?"
Un alt motiv pentru care oamenii nu ştiu de noi este că suntem protejaţi. De un fel de organizaţie. Oricine descoperă secretul nostru şi crede în el descoperă că viaţa lui scurtă devine şi mai scurtă. Aşadar, pericolul nu apare doar din direcţia oamenilor obişnuiţi.
Ci şi din interior.

Sri Lanka, acum trei săptămâni

Chandrika Seneviratne stătea sub un copac, la umbră, la vreo sută de metri de partea din spate a templului. Furnicile i se târau pe chipul ridat. Ţinea ochii închişi. Am auzit un foşnet în frunzele de deasupra şi, când m-am uitat în sus, am observat o maimuţă care se holba la mine cu ochi critici.
Îl rugasem pe conducătorul tuk-tukului să mă ducă la templu ca să văd maimuţele. Îmi povestise că tipul ăsta roşcat-maroniu, aproape fără păr pe faţă, se numeşte maimuţa-roşie.
- E pe cale de dispariţie, îmi spusese omul. N-au mai rămas multe. Aici e locul lor.
Animalul a sărit într-o parte şi a dispărut printre frunze.
Am atins mâna femeii. Era rece. Am bănuit că zăcuse aici, neştiută de nimeni, cam o zi. I-am luat mâna şi m-am trezit vărsând lacrimi. Emoţiile se dovedeau prea puternice ca să le ţin în frâu. Un val tot mai mare de regret, uşurare, tristeţe şi spaimă. Sufeream că Chandrika nu se află lângă mine să-mi răspundă la întrebări. Dar m-am simţit şi uşurat că nu trebuia s-o ucid. Ştiam că trebuia să moară.
Uşurarea s-a transformat în altceva. Posibil din cauza stresului, a soarelui sau a hopperului cu ou de la micul dejun, m-am trezit vomitând. În momentul acela, totul mi-a fost clar. Nu mai pot face asta.

La templu nu aveau telefon, aşa că m-am întors la hotelul din vechiul oraş Galle, unde, apărat de pânza împotriva ţânţarilor, lipicioasă din pricina căldurii, privind absent ventilatorul lent şi inutil din tavan, am aşteptat înainte să-l sun pe Hendrich.
- Ai făcut ce trebuia să faci? m-a întrebat el.
- Da, am răspuns, deşi adevărul era undeva la mijloc.
La urma urmei, el rezultatul îl ceruse.
- E moartă.
Apoi am întrebat ce întreb întotdeauna:
- Aţi găsit-o?
- Nu, a răspuns el ca de obicei. N-am găsit-o. Nu încă.
Încă. Acesta cuvânt te putea ţine prizonie zeci de ani. Doar că, de data asta, aveam o nouă convingere.
- Acum, Hendrich, te rog. Îmi doresc o viaţă obişnuită. Nu mai vreau să fac asta.
- Trebuie să te văd. A trecut prea mult timp, a oftat el din toţi rărunchii.

Los Angeles, acum două săptămâni

Hendrich se întorsese la Los Angeles. Nu mai locuise aici din anii 1920 şi credea că nu mai e niciun pericol. Nu mai trăia nimeni dintre cei care l-ar fi putut recunoaşte. Avea o casă mare în Brentwood, care era sediu central pentru Societatea Albatros. Brentwood i se potrivea de minune. Un cartier cu case mari, înmiresmate de muşcate, ascunse în spatele gardurilor, al zidurilor şi al tufişurilor înalte, unde nu trecea nimeni pe străzi, iar copacii arătau perfect, aproape sterili.
Am rămas şocat când l-am văzut pe Hendrich într-un şezlong, cu laptopul pe un genunchi, lângă piscina grandioasă. După cum mă aşteptam, arăta în mare parte la fel, dar schimbările din înfăţişarea lui m-au izbit totuşi. Părea mai tânăr! Încă purtând semnele bătrâneţii şi chinuit de artrită, dar mai bine decât acum un secol.
- Salut, Hendrich! am spus eu. Arăţi bine.
A încuviinţat, de parcă nu ar fi aflat nicio noutate:
- Botox. Şi un lifting la sprâncene.
Nici măcar nu glumea. În viaţa asta era chirurg plastician. Povestea pentru ochii lumii zice că, după ce se pensionase, se mutase de la Miami la Los Angeles. Aşa putea evita probleme cauzate de foştii săi clienţi locali. Acum îl chema Harry Silverman. ("Silverman. Nu-ţi place? Pare un nume de supererou care îmbătrâneşte. Şi cam asta şi sunt, nu?")
M-am întins pe un şezlong. Menajera lui, Rosella, a venit cu două smoothy-uri de culoarea apusului de soare. M-am uitat la mâinile lui. Îmbătrânite. Pete de la ficat, piele zbârcită şi vene indigou. Chipurile minţeau mai uşor decât mâinile.
- Cătină. E o nebunie. Are un gust scârbos. Încearcă!
Ce mă uimea la Hendrich era socoteala pe care o ţinea în privinţa tuturor vieţilor sale. Aşa procedase dintotdeauna, cred. Cu siguranţă încă din anii 1890. Cu câteva secole în urmă, când vindea lalele, probabil făcuse la fel. Ciudat! Deşi mai bătrân decât oricare dintre noi, era mereu la curent cu tot ce defineşte spiritul epocii.
- Ideea e, a continuat el, că în California singura modalitate prin care poţi arăta că îmbătrâneşti este să arăţi că întinereşti. Dacă îţi laşi fruntea neatinsă după ce treci de 40 de ani, oamenii intră la bănuieli.
Mi-a povestit că trăise în Santa Barbara vreo doi ani, dar se plictisise.
- În Santa Barbara e plăcut. E raiul pe pământ, cu un trafic mai intens. Însă în rai nu se întâmplă niciodată nimic. Aveam o locuinţă sus, pe dealuri. Savuram un pahar de vin în fiecare seară, la crama locală. Dar îmi pierdem minţile. Făceam atacuri de panică. Am trăit peste şapte secole fără să sufăr de aşa ceva. Am fost martor la războaie şi la revoluţii. Toate bune şi frumoase. Dar, când am ajuns în Santa Barbara, am început să mă trezesc în vila mea spaţioasă cu inima bătând să-mi sară din piept şi simţindu-mă prizonier în propria piele. Los Angeles, însă, e altceva. Los Angeles m-a calmat imediat, îţi jur...
- Trebuie să fie grozav să fii calm.
M-a studiat câteva clipe, de parcă aş fi fost o operă de artă cu o semnificaţie ascunsă.
- Ce s-a întâmplat, Tom? Ţi-a fost dor de mine?
- Cam aşa ceva.
- Care-i treaba? Atât de rea a fost Islanda?
Locuisem în Islanda opt ani, înainte de misiunea din Sri Lanka.
- M-am simţit singur.
- Dar am crezut că, după perioada din Toronto, vrei să fii singur. Mi-ai spus că singurătatea adevărată e cea în care oamenii te înconjoară. Şi, în plus, chiar asta suntem, Tom. Nişte singuratici.
Am tras adânc aer în piept, pregătindu-mă pentru dificultatea momentului următor.
- Nu mai vreau să fiu aşa. Vreau să mă retrag.
Nicio reacţie spectaculoasă din partea lui. Nici măcar n-a clipit. M-am uitat la mâinile lui zbârcite şi la degetele lui umflate.
- Nimeni nu se retrage, Tom. Ştii asta. Eşti un albatros. Nu o musculiţă efemeră. Eşti un albatros.
Explicaţia numelor era simplă: pe vremuri se credea că albatroşii sunt creaturi care trăiesc mult. În realitate, nu trăiesc decât vreo şaizeci de ani. Considerabil mai puţin decât, să zicem, rechinul-boreal, care poate ajunge la patru sute de ani, sau scoica quahong, căreia oamenii de ştiinţă îi spun Ming, fiindcă s-a născut în timpul dinastiei Ming, acum peste cinci sute de ani. În orice caz, noi eram albatroşi. Pe scurt, "alba". Orice altă fiinţă umană de pe pământ era considerată o musculiţă efemeră. Numită aşa din pricina scurtei existenţe a acestor insecte acvatice, al căror ciclu de viaţă durează o zi, iar în cazul unor subspecii, cinci minute.
Hendrich n-a vorbit niciodată despre fiinţele umane obişnuite altfel decât ca despre nişte musculiţe efemere. Deşi mi se părea incredibil de caraghioasă, terminologia folosită lui mi-o însuşisem pe deplin.
Albatroşi. Musculiţe efemere. Ce prostie!
Pentru vârsta şi inteligenţa lui, Hendrich era complet imatur. Un copil. Un copil uluitor de bătrân.
Asta era deprimant când cunoşteai alţi albatroşi. Îţi dădeai seama că nu eram deloc speciali. Nu eram supereroi. Eram bătrâni. Atâta tot. Iar în cazuri precum ale lui Hendrich, chiar nu mai conta câţi ani, câte decenii ori câte secole trecuseră, pentru că trăiai permanent în limitele personalităţii tale. Nicio expansiune a timpului sau a spaţiului nu putea schimba asta. Nu reuşeai niciodată să scapi de tine însuţi.
- Sincer să fiu, mi se pare lipsă de respect, mi-a zis. După tot ce am făcut pentru tine.
- Sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine... am rostit ezitând.
Ce făcuse el pentru mine, mai exact? Lucrul pe care mi-l promisese nu apăruse.
- Îţi dai seama cum funcţionează lumea modernă, Tom? Nu mai e ca pe vremuri. Nu poţi să-ţi schimbi adresa şi să-ţi adaugi numele în registrul parohiei. Ştii cât a trebuit să plătesc ca să vă garantez siguranţa ţie şi celorlalţi membri?
- Păi, atunci, vei face economii de pe urma mea.
- Întotdeauna am fost clar. E o stradă cu un singur sens...
- O stradă cu un singur sens, pe care n-am cerut niciodată să merg.
A supt din pai şi s-a strâmbat când a simţit gustul băuturii.
- Adică viaţa însăşi, nu? Ascultă, puştiule...
- Nu mai sunt puşti de mult.
- Ai făcut o alegere. Tu ai ales să-l vezi pe doctorul Hutchinson...
- Şi nu aş fi ales aşa nici în ruptul capului, dacă aş fi ştiut ce se va întâmpla cu el.
Făcuse cerculeţe cu paiul până atunci, dar a lăsat paharul pe măsuţa de lângă el ca să-şi ia suplimentul cu glucozamină pentru artrită.
- Atunci, ar trebui să pun pe cineva să-ţi taie beregata.
A izbucnit în râsul lui răguşit, care voia să spună că e o glumă. Dar nu era. Normal că nu era.
- Îţi propun un târg, un compromis. Îţi ofer exact viaţa pe care o vrei, oricare ar fi ea, dar o dată la opt ani, ca de obicei, vei primi un telefon şi, înainte să-ţi alegi următoarea identitate, îţi voi cere să faci ceva.
Mai auzisem asta şi înainte, desigur. Deşi "viaţa pe care o vrei" nu însemnase niciodată exact asta. Îmi dădea o mulţime de sugestii, iar eu alegeam una. Aşa că şi răspunsul meu i-a fost mai mult decât familiar.
- Ai veşti despre ea?
O întrebare pe care o mai pusesem de o sută de ori, dar care nu sunase niciodată atât de jalnic şi de deznădăjduit ca acum.
- Nu, a zis, cu ochii în pahar.
Am observat că răspunsese mai repede decât de obicei.
- Hendrich?
- Nu, nu am nicio veste. Dar, ascultă, descoperim oameni noi într-un ritm incredibil. Peste 70 anul trecut. Îţi mai aminteşti când am început? Într-un an bun, găseam cinci. Dacă încă vrei să dai de ea, ai fi nebun să te retragi chiar acum.
Am auzit un pleoscăit în apa din piscină. M-am ridicat, m-am apropiat de margine şi am văzut un şoricel înotând fără speranţă pe lângă un filtru de apă. Am îngenuncheat şi am scos creatura din apă. A luat-o la goană spre iarba tunsă perfect.
Mă avea la mână şi o ştia. Nu puteam scăpa cu viaţă din chestia asta. Şi, chiar şi-aşa, tot era mai simplu să rămân. Aveam un confort, ca o asigurare de viaţă.
- Orice viaţă vreau?
- Orice viaţă vrei.
Sunt sigur că Hendrich, fiind aşa cum era el, bănuia că o să cer ceva extravagant şi scump. Că vreau să trăiesc pe un iaht pe Coasta Amalfi sau într-un penthouse din Dubai. Dar eu mă gândisem bine şi ştiam ce-mi doresc.
- Vreau să mă întorc la Londra.
- La Londra? Probabil că nu o vei găsi acolo, ştii, nu?
- Ştiu. Dar vreau să mă întorc acolo. Să simt din nou că sunt acasă. Şi vreau să fiu profesor. Profesor de istorie.
- Profesor de istorie, zici! a izbucnit el în râs. La liceu?
- În Anglia i se spune "şcoală secundară". Da, profesor de istorie la liceu. Cred că ar fi o treabă bună.
Hendrich a zâmbit şi m-a privit uşor confuz, de parcă aş fi comandat pui în loc de raci.
- Perfect. Da. Ei bine, trebuie să aranjăm câteva lucruri şi...
Cât timp Hendrich a continuat să vorbească, am observat şoarecele dispărând sub un tufiş, iar apoi în umbrele întunecate, spre libertate.

Londra, în prezent

Londra. Prima săptămână a noii mele vieţi.
Biroul directoarei de la şcoala Oakfield.
Încerc să par normal. E o provocare tot mai mare. Trecutul se chinuie să-şi facă simţită prezenţa.
Nu.
Deja îşi face simţită prezenţa. Trecutul e întotdeauna aici. Camera miroase a cafea instant, a dezinfectant şi a covor din fibre acrilice, dar are un afiş cu Shakespeare.
E portretul pe care îl vezi pretutindeni. Păr rar, cu obraji fără culoare, ochii goi, de drogat. O pictură care nu arată deloc precum Shakespeare.
Îmi îndrept din nou atenţia spre directoare, Daphne Bello. Poartă cercei mari şi rotunzi, portocalii. În părul negru se zăresc câteva fire argintii. Îmi zâmbeşte. Un zâmbet melancolic. Genul de zâmbet pe care nimeni nu-l poate afişa înainte de patruzeci de ani. Genul de zâmbet care reuneşte tristeţea, sfidarea şi amuzamentul.
- Sunt aici de mult timp.
- Serios? mă minunez.
Afară, sirena unei maşini de poliţie se aude tot mai încet.
- Timpul, spune ea, e o ciudăţenie, nu?
Ţine paharul cu cafea de buză şi îl pune delicat lângă computer.
- Cea mai mare ciudăţenie, întăresc eu.
Îmi place Daphne. Îmi place tot interviul. Îmi place să fiu din nou aici, la Londra, înapoi în burgul Tower Hamlets. În mijlocul unui interviu pentru o slujbă oarecare. E minunat ca o vreme să te simţi, ei bine, un oarecare.
- Sunt profesoară de trei decenii. Iar aici, de două. Ce gând deprimant! Toţi anii ăştia. Sunt atât de bătrână!
Oftează, dar îşi păstrează zâmbetul.
Întotdeauna mi s-a părut caraghios când oamenii spun asta.
"Nu păreţi" e răspunsul obişnuit, aşa că mă conformez.
- Linguşitorule! Primeşti puncte în plus!
Râde cu un glas care urcă două octave.
Îmi imaginez râsul ca o pasăre invizibilă, ceva exotic, din Saint Lucia (de unde e şi tatăl ei), zburând spre cerul cenuşiu care se zăreşte pe fereastră.
- Ah, dac-aş mai fi tânără, ca tine, chicoteşte ea.
- La 41 de ani nu mai eşti tânăr, zic eu, accentuând numărul ridicol.
41. 41. Acest număr sunt eu.
- Arătaţi foarte bine.
- Tocmai m-am întors din vacanţă. Poate de aceea.
- Aţi fost într-un loc frumos?
- În Sri Lanka. Da. A fost frumos. Am hrănit ţestoasele în mare...
- Broaşte-ţestoase?
- Da.
Mă uit pe fereastră şi văd o femeie cu un grup de elevi în uniformă îndreptându-se spre terenurile de sport. Se opreşte, se întoarce spre ei şi îi văd chipul în timp ce rosteşte cuvinte neauzite. Poartă ochelari, blugi şi un cardigan lung, care se umflă încet de la vânt. Îşi dă părul după urechi. Râde acum la vorbele unui elev. Se luminează la faţă şi o clipă mă las vrăjit.
- A! spune Daphne spre ruşinea mea, când observă la ce mă uit. E Camille, profesoara noastră de franceză. Nu mai e nimeni ca ea. Copiii o adoră. Întotdeauna îi scoate afară... Lecţii de franceză al fresco. E genul acela de şcoală...
- Înţeleg că aţi făcut o mulţime de lucruri grozave aici, spun, încercând să revin la subiectul iniţial al conversaţiei.
- Mă străduiesc. Toţi ne străduim. Uneori e o luptă zadarnică, totuşi. Este singura mea îngrijorare în legătură cu solicitarea ta. Ai nişte recomandări excelente. Le-am verificat pe toate...
Mă simt uşurat. Nu că mi-a verificat recomandările, ci că i-a răspuns cineva la telefon sau la e-mail.
- Dar şcoala noastră nu e o instituţie de învăţământ rurală din Suffolk. Aici e Londra. Tower Hamlets.
- Copiii sunt la fel peste tot.
- Sunt nişte copii grozavi. Dar e o zonă diferită. Nu au aceleaşi privilegii. Mi-e teamă că ai dus mai degrabă o viaţă la adăpost.
- Aţi fi surprinsă.
- Şi mulţi elevi de aici s-au chinuit enorm cu prezentul, darămite cu istoria. Nu le pasă decât de lumea din jurul lor. Cheia e să reuşeşti să-i implici activ. Cum ai de gând să aduci istoria la viaţă?
Întrebare mai simplă nici că exista.
- Istoria nu e ceva care trebuie adus la viaţă. Istoria este deja vie. Noi alcătuim istoria. Istoria nu înseamnă politicieni, regi sau regine. Istoria se referă la toată lumea. Include tot. Cafeaua aceea. Se poate explica toată istoria capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind despre cafea. E incredibil cât sânge a curs şi câte nenorociri s-au întâmplat pentru ca noi să stăm aici şi să bem cafea dintr-un pahar de carton.
- Mi-ai tăiat cheful s-o mai beau.
- Îmi pare rău. Dar ideea e că istoria e peste tot. Oamenii trebuie doar să-şi dea seama. Te ajută să înţelegi un loc.
- Corect.
- Istoria înseamnă oameni. Toată lumea iubeşte istoria.
Daphne mă priveşte neîncrezătoare, ridicându-şi umerii, în timp ce sprâncenele i se arcuiesc.
- Eşti convins?
Încuviinţez scurt din cap.
- Trebuie doar să-i faci să priceapă că tot ce spun, ce fac şi ce văd se datorează celor petrecute anterior. Lui Shakespeare. Fiecărei fiinţe umane care a trăit vreodată.
Mă uit pe fereastră. Ne aflăm la etajul al treilea şi priveliştea e deosebită, chiar şi prin burniţa cenuşie a Londrei. Observ o clădire georgiană, veche, pe lângă care am trecut de atâtea ori.
- Locul acela... Cel cu hornuri. Înainte a fost azil. Iar acolo, continui, arătând spre o construcţie mai mică, din cărămidă, a fost abator. Strângeau oasele şi făceau porţelan din ele. Dacă am fi trecut acum două sute de ani pe lângă el, dintr-o parte am fi auzit vaietele oamenilor declaraţi de societate nebuni, iar din cealaltă, plânsetul vitelor...
Dacă, dacă, dacă...
Am arătat cu degetul acoperişurile terasate de la est.
- Iar acolo, într-o patiserie de pe şoseaua Old Ford, se întâlneau Sylvia Pankhurts şi sufragetele din estul Londrei. Aveau o pancartă mare, pe care scria cu auriu "VOTURI PENTRU FEMEI" şi pe care n-aveai cum s-o ratezi. Nu departe de fosta fabrică de chibrituri.
Daphne îşi notează ceva.
- Văd că te preocupă şi muzica. Chitară, pian şi vioară.
Şi lăută. Dar nu deschid gura. Şi mandolină. Şi ţiteră. Şi luth.
- Da.
- Îl faci de ruşine pe Martin.
- Martin?
- Profesorul nostru de muzică. E un caz disperat. Abia dacă se descurcă cu trianglul. Cu toate astea, se consideră o vedetă rock. Săracul Martin!
- Ei bine, iubesc muzica. Îmi place să cânt la instrumente. Dar mi se pare greu să învăţ şi pe altcineva. Întotdeauna mi-a fost greu să vorbesc despre muzică.
- Spre deosebire de istorie?
- Spre deosebire de istorie.
- Pari la curent cu materia din programă.
- Da, mint eu cu uşurinţă. Categoric.
- Dar eşti deschis la nou, totuşi.
Ridic din umeri şi îmi iau o expresie pe care cred eu că trebuie s-o afişezi în asemenea situaţii.
- Eu am 56 de ani, aşa că 41 încă înseamnă că eşti tânăr, crede-mă.
56 înseamnă să fii tânăr.
88 înseamnă să fii tânăr.
130 înseamnă să fii tânăr.
- Ei bine, sunt un tânăr de 40 de ani, destul de în vârstă.
Îmi zâmbeşte. Închide pixul cu un clic. Un alt clic şi îl deschide. O secundă pentru fiecare mişcare. Primul clic, pauză, al doilea clic. Cu cât trăieşti mai mult, cu atât devine mai greu. Să-l prinzi. Fiecare mic moment atunci când soseşte. Să trăieşti în altceva decât în trecut sau în viitor. Să fii de fapt aici.
Veşnicia, a spus Emily Dickinson, e făcută din momente ale prezentului. Dar cum să locuieşti în prezentul în care te afli? Cum să opreşti fantomele celorlalte momente ale prezentului să nu intervină? Pe scurt, cum să trăieşti?
Plutesc în derivă.
În ultima vreme mi se întâmplă frecvent. Am auzit de asta. Ceilalţi alba mi-au vorbit despre fenomen. Ajungi la mijlocul vieţii şi gândurile o iau razna. Amintirile se adună în exces. Durerile de cap se intensifică. Cea de astăzi nu e aşa de rea, dar mă sâcâie.
Încerc să mă concentrez. Încerc să mă agăţ de celălalt prezent, cel de acum câteva secunde, când încă mă bucuram de interviu. Când mă încânta sentimentul lucrurilor relativ obişnuite. Sau iluzia lor.
Nu există nimic obişnuit.
Cl puţi, nu pentru mine
Încerc să mă concentrez. Mă uit la Daphne, care dă din cap şi râde, mai încet acum, fără să-mi spună de ce. Când îi văd strălucirea ochilor umezi, bănuiesc că e ceva trist
- Ei bine, Tom, sunt foarte impresionată de tine şi de informaţiile oferite, recunosc.
Tom.
Tom Hazard.
Numele meu - numele meu originar - a fost Estienne Thomas Ambroise Christophe Hazard. De aici am început. Apoi am avut multe, foarte multe nume şi am fost multe, foarte multe lucruri. Dar, la prima mea sosire în Anglia, am pierdut iute podoabele şi am devenit doar Tom Hazard.
Acum, folosind acelaşi nume din nou, simt că m-am întors. Numele îmi răsună în minte cu ecou. Tom. Tom. Tom. Tom.
- Ai bifat tot ce trebuie. Dar, chiar dacă lucrurile n-ar fi stat aşa, tot ai fi primit slujba.
- Serios? De ce?
Sprâncenele ei se arcuiesc.
- Fiindcă nu mai există alt candidat.
Râdem amândoi.
Dar hohotul se stinge mai repede decât o musculiţă efemeră.
Fiindcă ea spune:
- Locuiesc pe strada Chapel. Mă întreb dacă ştii ceva despre ea.
Ştiu, bineînţeles, şi întrebarea mă trezeşte ca o adiere rece de vânt. Capul îmi zvâcneşte şi mai tare de durere. Îmi imaginez un măr care explodează într-un cuptor. N-ar fi trebuit să mă întorc aici. N-ar fi trebuit să-i cer lui Hendrich să-mi aranjeze asta. Mă gândesc la Rose, la ultima dată când am văzut-o şi la ochii ei mari şi plini de disperare.
- Strada Chapel. Nu ştiu. Nu. Mi-e teamă că n-am nicio informaţie despre ea.
- Nu-i nimic.
Soarbe o gură de cafea.
Mă uit la afişul cu Shakespeare. Parcă mă privească fix, ca un prieten vechi. Sub imagine zăresc un citat.
Ştim ce suntem, dar nu ştim ce am putea fi.
- Am un sentiment bun în privinţa ta, Tom. Şi oamenii trebuie să se încreadă în sentimente, nu?
- Presupun că da, îi răspund, deşi nu am crezut niciodată în sentimente.
Ea zâmbeşte.
Mă ridic şi mă îndrept spre uşă.
- Ne vedem în septembrie.
- Zici tu? Septembrie... O să trezeşti că-ţi ciocăneşte la uşă ca mâine. Timpul zboară. Un alt aspect al bătrâneţii. Timpul prinde viteză.
- Aş vrea eu, şoptesc.
Dar ea nu aude, deoarece adaugă:
- Şi copiii.
- Poftim?
- Copiii reprezintă un alt lucru care face viaţa să pară că aleargă tot mai iute. Am trei. Cel mai mare are 21 de ani. A absolvit anul trecut. Ca ieri fiica-mea se juca veselă cu Lego. Astăzi primeşte cheile de la noul ei apartament. Douăzeci şi doi de ani s-au scurs cât ai clipi. Tu ai copii?
Am strâns cu putere clanţa. Şi acesta e un moment. Şi înlăuntrul lui, alte o mie, dureroase, prind viaţă.
- Nu, răspund, fiindcă e mai uşor decât să spun adevărul. Nu am.
Preţ de o clipă, pare stânjenită. Se pregăteşte să comenteze, cred, dar se răzgândeşte şi spune:
- Pe curând, domnule Hazard!
Merg pe coridorul care miroase a dezinfectant, unde doi adolescenţi se sprijină de perete, cu ochii în celulare, absorbiţi ca o pereche de preoţi bătrâni adânciţi în cărţile de rugăciune. Mă răsucesc pe călcâie şi o văd pe Daphne privind spre monitorul calculatorului.
- Da. Pe curând.

După ce ies din biroul lui Daphne Bello şi apoi din şcoală, mă aflu în secolul XXI, dar şi în secolul al XVII-lea.
Cât parcurg cei aproape doi kilometri până pe strada Chapel - o porţiune cu case de pariuri, trotuare, staţii de autobuz, stâlpi de iluminat din beton şi graffiti neinspirate - mă simt în transă. Străzile par prea late. Iar când ajung la destinaţie descopăr ce ştiu deja: casele care fuseseră pe vremuri acolo au dispărut, fiind înlocuite de cele construite la sfârşitul secolului al XIX-lea, înalte, din cărămidă roşie şi sobre ca perioada în care au apărut.
La colţ, unde ştiam că se află o mică biserică părăsită şi un paznic, s-a făcut un KFC. Plasticul roşu pulsează ca o rană. Trec pe lângă el cu ochii închişi, încercând să simt unde a fost casa originară, şi mă opresc după vreo douăzeci de paşi. Deschid ochii şi dau de-o casă-oglindă fără nicio legătură concretă cu locuinţa în care am păşit cu câteva secole în urmă. Uşa fără însemne e de un albastru modern acum. Fereastra dezvăluie o sufragerie mobilată şi un televizor. Cineva e cufundat într-un joc video. Un extraterestru explodează pe ecran.
Tâmplele îmi bubuie de durere şi mă simt slăbit. Trebuie să fac un pas în spate, de parcă trecutul ar fi ceva care ar putea subţia aerul sau ar putea afecta legea gravitaţiei. Mă sprijin uşor de o maşină, dar îi declanşez alarma.
Sunetul e puternic, e un urlet de durere ce vine tocmai din 1623. Mă îndepărtez cu paşi mari, lăsând în urmă casa, apoi strada, dorindu-mi să las şi trecutul.

Londra, 1623

Am fost îndrăgostit o singură dată. Deci presupun că, într-un fel, sunt un romantic. Ideea de a avea o singură iubire adevărată, fiindcă nimeni nu se va mai compara cu persoana respectivă după ce ea dispare... E o idee frumoasă, dar realitatea se dovedeşte îngrozitoare. Să te confrunţi cu singurătatea din toţi anii de mai târziu. Să trăieşti mai departe, când sensul existenţei tale s-a dus.
O vreme, sensul existenţei mele a fost Rose.
Dar, după ce ea a dispărut, multe amintiri plăcute au pierit din cauza ultimei. Un sfârşit care a însemnat şi un început terifiant. Ziua finală petrecută alături de ea. Ziua aceea în care m-am dus pe strada Chapel s-o văd m-a definit pe parcursul secolelor.
Aşadar...
Stăteam în faţa uşii ei.
Ciocănisem deja. Am aşteptat o vreme şi am ciocănit din nou.
Paznicul pe lângă care trecusem la colţul străzii venea spre mine.
- E o casă marcată, amice.
- Da, ştiu.
- Nu trebuie să intri acolo... Nu e sigur.
Am întins mâna.
- Stai acolo! Şi eu sunt blestemat. Nu te apropia!
Era o minciună, desigur, dar foarte eficientă. Paznicul s-a îndepărtat foarte grăbit.
- Rose, am spus eu prin uşă, sunt eu, Tom. Tocmai am văzut-o pe Grace. Lângă râu. Mi-a zis că eşti aici...
A durat ceva până când vocea ei a răzbătut dinăuntru.
- Tom?
Trecuseră ani de când nu-i mai auzisem glasul.
- Rose, deschide! Trebuie să te văd.
- Nu pot, Tom. Sunt bolnavă.
- Ştiu. Dar eu nu voi lua boala. Am stat pe lângă mulţi suferinzi în ultimele luni şi abia dacă am răcit. Haide, Rose, deschide uşa!
Şi aşa a făcut.
Şi iat-o acolo. O femeie. Eram de-o seamă, dar ea arăta de vreo cincizeci de ani, în vreme ce eu păream un adolescent.
Avea pielea cenuşie. Bubele îi însemnaseră faţa ca nişte contururi de hartă. Abia se ţinea pe picioare. M-am simţit vinovat că o obligasem să se ridice din pat, dar părea încântată să mă vadă. Mi-a vorbit aproape coerent când am aşezat-o la loc în pat.
- Arăţi atât de tânăr... Încă eşti un bărbat tânăr... Aproape un băiat.
- Am un rid mic aici, pe frunte. Uite!
- Îmi pare rău, a spus ea. Îmi pare că ţi-am zis să pleci.
- Ai procedat corect. Existenţa mea era un pericol pentru tine.