Vei muşca ţărâna

Roberto Osa
Vei muşca ţărâna
traducere din limba spaniolă de Oana-Dana Balaş



***
Despre autor

Roberto Osa (Cuenca, Spania, 1981) a crescut într-un orăşel din La Mancha, ţinutul lui Don Quijote. În 1999 s-a mutat la Madrid, unde a studiat Comunicare Audiovizuală la Universitatea Complutense, Regie TV la Şcoala Superioară de Comunicare, Imagine şi Sunet (CEV) şi un master de Storytelling la Escuela de Escritores din Madrid. Este scriitor, scenarist şi realizator de film TV. Primul său roman, Vei muşca ţărâna (Morderás el polvo), a fost distins cu premiul Felipe Trigo pentru roman (2016) şi s-a numărat printre romanele finaliste la premiul Nadal (2017), cel dintâi premiu pentru literatură instituit în Spania.

Despre roman

Titlu original: Morderás el polvo
Editură: Fundación José Manuel Lara / Anul apariţiei: 2018 / Număr de pagini: 176
Premii şi distincţii: premiul Felipe Trigo pentru roman (2016); finalist la premiul Nadal (2017)

*

"În weekend o să-l omor pe tata." Astfel începe romanul lui Roberto Osa, care explorează cu o nemiloasă luciditate relaţiile abisale şi violente dintre tată şi fiică.

Agueda se apropie de treizeci de ani, este însărcinată în opt luni şi locuieşte singură într-un apartament pe care l-a mobilat folosind cutii de carton. Cu ani în urmă, şi-a pierdut ochiul stâng. Are un iubit aproape perfect şi un tată pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Duce o viaţă destul de monotonă: lucrează în schimbul de noapte, doarme puţin, nu vorbeşte aproape deloc şi îşi înghite furia cum poate mai bine.

Dar un apel telefonic îi dinamitează rutina. Agueda hotărăşte, aşa cum declară de la începutul romanului, să-şi ucidă tatăl. Nu aşteaptă să nască, nu cere ajutorul nimănui, are de gând să facă totul singură, cât mai repede. Totul se petrece în mai puţin de-o zi. O călătorie disperată din Madrid spre La Mancha, de la oraşul îngropat sub tone de mizerie la peisajul arid şi descărnat al mesetei, în căutarea unui trecut violent, căutare încheiată cu reîntâlnirea dintre fiică şi tată.

O geografie cu desăvârşire ostilă ─ case nelocuite, lagune părăsite, lupanare la ore târzii, cimitire în lucru şi pietre, multe pietre ─ reprezintă scena unei naraţiuni viguroase, cu accente de dramă rurală, care îmbină tremendismul cu estetica westernului, pe fundalul atemporal al tragediei clasice.

Fragment din primul capitol
 

Atunci am început să înţeleg
cât de frumoasă e imaginea nefericirii şi a devastării.
(Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă^[i])

Mă mai chinuia ceva pe atunci:
tocmai faptul că nimeni nu seamănă cu mine,
iar eu nu semăn cu nimeni.
"Eu sunt singur, iar ei sunt toţi".
(Feodor M. Dostoievski, Însemnări din subterană^[ii])

În weekend o să-l omor pe tata.

Nu este o hotărâre luată brusc, ci mai degrabă nevoia de a rezolva nişte treburi urâte din copilăria mea.

Abia dacă ne-am văzut în ultimii douăzeci de ani. În tot acest timp, am trăit de pe o zi pe alta în Madrid, gâtuită de amintirea lui, rătăcind pe la diverse servicii sociale şi programe de integrare, care mă purtau de la o slujbă la alta, până când mi-am găsit de lucru în schimbul de noapte la serviciul de informaţii, unde mă întorc acum după şapte zile.

Tatăl meu locuieşte în Pedregal, orăşelul în care am crescut şi eu, şi n-am mai primit veşti de la el până în seara asta, când a sunat telefonul. Pe ecran a clipit un număr verde şi, când am răspuns, doar o răsuflare, ca un fornăit. Nimic altceva. Ştiu că este el fiindcă nimeni nu mai respiră aşa, nimeni nu mă poate face să tremur cum mă face Morueco. O să-ţi vin de hac, jur că asta am să fac. Jur pe pântecele ăsta pe care-l car după mine de opt luni, pe singurul meu ochi şi pe tot răul pe care ni l-am făcut atunci. Jur pe grămezile de gunoi care se revarsă pe trotuarele din oraş, pe tomberoanele pline până la refuz, pe toţi şobolanii ăştia care mişună printre lăzi cu fructe putrezite, pe muştele albăstrii care bâzâie printre cutii de vin şi rahaţi de câine. Uneori, trotuarul e aşa de jegos, încât trebuie să-mi croiesc drum cu şutul. Nu mă deranjează gunoiul, mă scârbeşte doar duhoarea de vin roşu. Îmi aminteşte de taică-meu.

*
Ajung la serviciu cu zece minute înainte de ora unsprezece, când începe schimbul. Între timp, profit ca să-mi şterg transpiraţia cu mâneca de la trening, mai ales în zona pleoapei; apoi, îmi recapăt suflul cu o ţigară. Fumez în faţa geamului opac care acoperă faţada. Deşi mi-e cald, nu-mi dau jos gluga; ştiu că toţi nenorociţii din schimbul de după-amiază sunt pe cale să iasă şi n-am chef să-mi vadă orbita goală. În stânga mea zac îngrămădite câteva cutii de carton. Le pipăi, poate găsesc vreuna care să-mi folosească la apartament, dar mustesc de zemuri şi miros a măruntaie. Pe trotuarul de vizavi, o motocicletă neagră şi lucioasă, nu ştiu cum au reuşit să o parcheze în jegul ăla, sau poate ajunsese acolo înainte de cutiile şi sacii împrăştiaţi, ba chiar înainte de verdeţurile putrezite sau mirosului de oţet.

Dincolo de paravan apar umbrele schimbului anterior. Întotdeauna încep munca vinerea, în seara asta e mult prea cald pentru luna mai, încerc să mă concentrez la fumul care-mi iese pe gură, trebuie să mă gândesc cum o să-mi îndeplinesc jurământul, dar simt o apăsare pe picior şi asta-mi distrage atenţia; dintre cutii a ieşit un dalmaţian, are o chestie în bot pe care mi-o striveşte de picior. E un porumbel.

Îmi scapă un ţipăt.
Femeia cheamă câinele de la colţ, animalul zăboveşte în faţa mea cu porumbelul între colţi. La a treia chemare, lasă prada şi dă fuga înapoi la stăpână.
Eu îndepărtez porumbelul cu o lovitură de picior şi trag fumuri din ţigară.
Dacă te sperie atâta lucru, pregăteşte-te pentru taică-tău.

*
Se aud şase bipuri. Cod corect. Uşa se deschide şi turma se revarsă. În fruntea tuturor aleargă mamele, grăbite să se întoarcă la cuib. Cea mai grasă scapă un hohot de râs, pun pariu că aia cu mustaţă îi toarnă vreo minciună. În urma lor ies cei de vârsta mea, hipsterii, cum îşi spun ei, fiecare concentrat la ecranul telefonului mobil, ridică ochii doar o clipă, cât să ocolească porumbelul mort. Conversaţiile lor mi se întretaie în urechi, veşnic aceleaşi, eu mă duc la metrou, vii şi tu? Lasă, o iau pe jos, mă văd cu cineva în apropiere. Malacul şi proasta cu ciorapii verzi se apropie de motocicletă şi aşteaptă să mă dau la o parte, ca să se urce mai uşor. N-am de gând să fac asta. Îi aud comentând, las-o, biata amărâtă. Încalecă pe motocicletă şi reproşurile se pierd în uruitul demarajului, fumul de la ţeava de eşapament îmi încălzeşte piciorul drept, iar flanela treningului îmi atinge uşor gleznele. Columbianul mă salută ridicând din sprâncene când simte că nu se uită nimeni, apoi îşi vede în continuare de drum, în josul străzii. Toţi forfotesc în jurul meu, cu spatele la mine, scot ţigări, pălăvrăgesc, îmi da un foc? se întreabă unii pe alţii. Vă dau eu foc, imediat. Aşa, aşa, staţi cu spatele, traversaţi cu privirea în pământ, nu vă uitaţi la chioară, că aduce ghinion, lasă că se uită ea la voi, chit că pentru mine nu sunteţi nici voi nimic: grasa, malacul, hipsterii, proasta cu ciorapii verzi, columbianul. Nimic.

Ernesto, aşa îi spun ceilalţi, iese ultimul. Are părul alb, iar nasturii de la cămaşă stau să plesnească din pricina burţii. Nu pot să nu-mi aduc aminte de tine, tată. Adesea, am fantezii în care îmi închipui cum ai putea arăta după atâţia ani. Deşi mă străduiesc, te văd numai cum erai atunci, când jupuiam iepuri în curte; îi dădeai animalului un pumn între urechi, craniul trosnea ca o nucă, şi-un firicel de sânge se aduna într-o băltoacă, în ţărână. Eu îl ţineam de labele din spate, în vreme ce tu îl crestai şi-l jupuiai repede, tot trăgând de blană ca de-un pulover.

Când ridic ochii, cei din schimbul de după-amiază s-au împrăştiat, văd creştetul lui Ernesto îndepărtându-se printre grămezile de gunoi.

Sunt singură pe stradă. E unsprezece noaptea.

*
Subsolul e cufundat în penumbră, există un singur punct de lumină, pe masa la care stăm eu şi Tariq, tocmai lângă scara care duce spre antreu, celelalte birouri rămân toată noaptea în întuneric. Sala e dreptunghiulară, în fund se află toaleta şi biroul Silviei. Când ajung la locul meu, Tariq a preluat deja un apel. Primul lucru pe care îl fac este să mă descalţ, jos cu încălţările şi şosetele. Tariq mă priveşte zâmbind, tastează ceva cu degetele lui brune şi dictează la microfonul din căşti programul unui birou municipal. E nebărbierit, cum e de obicei atunci când ne întoarcem la muncă după câteva zile libere. Arunc geanta lângă tastatură şi mă trântesc în scaunul de lângă Tariq. Amândoi şedem cu faţa către întuneric şi cu spatele la scara care duce în antreu; el, la dreapta mea, în felul acesta eu îl pot vedea, iar el îşi poate închipui că am doi ochi.

Petrecem multe ore sub pământ. Parc-am lucra într-un mormânt, în locul ăsta nu există ferestre. De-aia îi zicem "coşciugul".

Îmi introduc codul în terminal şi primesc primul apel, bună seara, numele meu este Águeda Pacheco, cu ce vă pot ajuta? Desigur, aşteptaţi o clipă, vă rog. Da, cea mai apropiată staţie de metrou este Antón Martín, găsiţi orarul trenurilor de luna aceasta pe pagina de Internet. Noi vă mulţumim pentru telefon. Bipurile terminalelor noastre se suprapun şi se întretaie, petrecem vreo două ore preluând apeluri; Tariq îi explică cuiva cum se ajunge la grădina zoologică, e foarte simplu, doamnă, luaţi metroul pe magistrala 5 sau 10 şi coborâţi la Casa de Campo, sau luaţi autobuzul de la Príncipe Pío, 33-ul vă lasă chiar în faţă. Cu plăcere, noapte bună. După atâţia ani, putem recita majoritatea informaţiilor din memorie. Uneori, în timp ce-l ascult pe vreun nesuferit cum se plânge, simt o mulţime de unghii care îmi scurmă în pântece şi mă apucă greaţa. Atunci, îmi reazem capul de spătarul scaunului şi mă uit în tavan, un tavan care nu-i decât pavajul unui oraş plin de jeg, prin care abia poţi să mergi. Stau şi-l ascult pe idiotul care şi-a ales noaptea asta ca să-şi rezolve treburile, poate nu are timp altcândva, dar mi-e indiferent ce-mi zice, vreau doar să tacă până nu vomit, aşa că profit de o scurtă pauză în discursul lui ca să-i turui pe nerăsuflate: completaţi formularul, vă prezentaţi cu actul de identitate, certificatul de atestare a domiciliului, carnetul de şofer, şi plătiţi taxa, de luni până vineri de la nouă la două la primăria de sector, bună seara.
Şi închid.

Îmi smulg căştile de pe urechi şi le trântesc pe masă.

Simt nevoia să mă mişc, greaţa şi durerea de glezne se intensifică pe măsură ce trec minutele acestor nopţi pe care le petrec îngropată aici cu Tariq. Dar stau cuminte, ţinându-mi pântecele în mâini, cu ochii la lemnul putrezit al bârnelor din tavan. În urmă cu câteva luni, când cu restructurarea, au hotărât să le vopsească în albastru: să dea afară optzeci de angajaţi şi să vopsească bârnele, plintele şi colţurile în albastru cobalt, iar pereţii într-un galben atât de rânced, încât e mai bine dacă nu-l vezi şi stai pe întuneric, aşa cum stăm noi, vampirii. Aşa ne zice Silvia nouă, celor care lucrăm în schimbul de noapte. Silvia este... Cum să zic? Dacă s-ar prezenta ea, ar zice că e coordonatoarea, dar e doar un dop cu ochi de raton, ea i-a executat pe toţi paria ăia care nu mai lucrează aici. Eu am scăpat la mustaţă, şi-acum nu ştie ce să facă să scape de chioară. Am rămas doar patru în schimbul de noapte: eu şi Tariq lucrăm şapte zile la rând, apoi avem şapte zile libere, în care ne înlocuiesc două fete pe care nu le vedem niciodată. Acum câteva săptămâni, Tariq a auzit zvonindu-se că vor renunţa la schimbul de noapte şi de atunci nu mă mai slăbeşte: copilul, Águeda, ce facem cu copilul dacă ajungem şomeri. De obicei, nu-i răspund. Oamenii strigă în stradă, vor trotuare curate şi un loc de muncă. Eu am un loc de muncă. Ar trebui să mă simt norocoasă fiindcă un tip care aspiră să fie tehnician de muzeu a catadicsit să se uite la una ca mine, şi va trebui să lupte pentru ceea ce port în pântec. Toate astea îmi sunt indiferente. În mintea mea se află tata.

Tariq scoate tortilla aia de care se simte atât de mândru. O mănâncă direct din caserolă, tăind-o în bucăţele foarte mici, ca pentru un copil. Din când în când, îmi întinde o bucăţică înfiptă în furculiţă, dar îl refuz de fiecare dată, aşa că el o vâră în gură zâmbind, mestecă în continuare şi-şi citeşte notiţele la muzeologie. Când i se urăşte cu tăcerea, începe să spună ce de lucruri au mai cumpărat părinţii lui pentru bebeluş, cât de mult vor să se întoarcă la Madrid şi să mă cunoască. Sunt curioşi să vadă cum o fi mama nepotului lor, zice Tariq; e mai bine să nu ştie, îi zic eu, iar el face ochii cât cepele, mai că îi ating lentilele ochelarilor, se scarpină întruna în barbă şi-mi zice că nu mă apreciez, că sunt foarte frumoasă cu părul meu ca focul şi pielea albă, deşi mie mi se pare că-i mai degrabă gălbejită. Şi ochiul, Tariq? Ce zici de ochi? El încreţeşte din nas, îşi atinge ochelarii, îmi zice să nu încep iar cu asta, să ţin măcar un pic mai mult la mine.

---

[i] Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, Bucureşti, Polirom, 2003, traducere din limba cehă şi note de Sorin Paliga, p. 19.

[ii] F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, Bucureşti, Polirom, 2012, traducere din limba rusă şi note de Emil Iordache p. 24.