Cronicile malazane (III): Amintirile gheţii

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul III: Amintirile gheţii
Editura Nemira, 2015
Traducere de Gabriel Stoian

 

 Citiţi o cronică a acestei serii.

*****
Intro

Partea a treia din Cronicile Malazane reprezintă încă un capitol fascinant din marea saga a lui Steven Erikson. În Amintirile gheţii se întorc o mulţime de personaje din Grădinile lunii şi apar noi plăsmuiri, care îmbogăţesc o sagă ca un labirint. Imprevizibilă, seducătoare, plină de suspans, povestea merge mai departe şi scoate la suprafaţă universuri noi, provocări neprevăzute şi soluţii care pun la încercare imaginaţia cititorilor.

În acest volum, Continentul Genabackis a dat naştere unui imperiu nou şi înfricoşător: Pannion Domin. Secerând totul în cale, acesta distruge pe oricine nu se pleacă în faţa Clarvăzătorului, regele-preot din Pannion, care trebuie să înfrunte alianţa periculoasă dintre oastea lui Dujek Un-Brat şi Arzătorii de Poduri ai lui Whiskeyjack, dar şi duşmani mai vechi. În lupta lor, aliaţii sunt esenţiali. Printre ei se numără Săbiile Cenusii, o frăţie care trebuie să apare oraşul Capustan de fanatici.

 "Steven Erikson este, în mod cert, unul dintre marile talente ale literaturii fantasy din vremea noastră." (The Guardian )

 "Asemenea unui arheolog, Erikson explorează în continuare istoria şi ruinele Imperiului Malazan, scoţând la lumina bogaţii nemaivăzute şi documente ce depăşesc orice aşteptare... Astfel se construiesc miturile, graţie imaginaţiei ce reconfigurează poveşti şi legende la fel de bogate că acelea din cultură noastră." (Interzone)

 "Cronicile Malazane sunt o adevărată experienţă. Scriind această serie, Steven Erikson a urcat în rândul celor mai vizionari dintre scriitorii de azi." (SF Site)

Fragment

Maeth'ki Im (Pogromul Florii Putrede), cel de-al 33-lea Război Jaghut
298.665 ani înainte de Somnul zeiţei Burn

Rândunelele săgetau prin norii de musculiţe care dansau pe deasupra solului nămolos. Cerul de deasupra mlaştinii rămăsese cenuşiu, dar îşi pierduse strălucirea iernatică şi trecătoare, iar vântul cald care suspina prin aerul de deasupra pământului răscolit aducea parfumul vindecării. Ceea ce fusese cândva marea interioară cu apă dulce pe care Imass o numiseră Jaghra Til - născută din sfărâmarea câmpurilor de gheaţă Jaghut - trecea acum prin chinurile morţii. Cerul palid, acoperit, se reflecta în bălţile tot mai mici şi în porţiunile de apă adânci până la genunchi care se întindeau spre sud, atât cât se putea cuprinde cu privirea şi, cu toate acestea, pământul proaspăt născut domina peisajul.

Ruperea vrăjii care dăduse naştere epocii glaciare readusese regiunii anotimpurile vechi şi fireşti, însă amintirile gheţurilor înalte cât munţii zăboveau. Expusă spre miazănoapte, roca-mamă era scobită şi zgâriată, iar bazinele ei erau pline de bolovani. Depunerile aluvionare care alcătuiseră fundul mării interioare încă bolboroseau din cauza gazelor care evadau, în vreme ce uscatul, eliberat de enorma greutate a gheţarilor care coborâseră în ultimii opt ani, îşi continua lent ascensiunea. Viaţa mării Jaghra Til fusese scurtă, însă depunerile care se aşternuseră pe fundul ei erau groase. Şi înşelătoare.

Pran Chole, Aruncătorul de Oase din clanul Cannig Tol din rândul Kron Imass, stătea neclintit pe vârful unui bolovan îngropat în cea mai mare parte de-a lungul unei plaje antice. Coborâşul din faţa lui era acaparat de ierburi scunde, sârmoase şi de lemne aduse de ape. La doisprezece paşi distanţă, terenul cobora uşor, apoi se întindea în depărtare ca un bazin larg de mâl. Trei ranag rămăseseră prizonieri într-o dolină mâloasă, la douăzeci de paşi în fosta mare. Un mascul, perechea lui şi puiul lor se aşezaseră într-un cerc jalnic, ce se voia protector. Înnămolite şi vulnerabile, animalele erau probabil prăzi uşoare pentru haita de ay care i-ar fi descoperit. Însă terenul era cumplit de înşelător. Lupii mari de tundră avuseseră aceeaşi soartă ca şi ranag-ii. Pran Chole numără şase ay, inclusiv un pui de un an. Urmele arătau că un alt pui dăduse roată dolinei de zeci de ori, după care plecase spre apus, sortit, fără îndoială, să moară în singurătate.

Cu cât timp în urmă se petrecuse acea dramă? Nimeni n-ar fi putut spune. Noroiul se întărise deopotrivă pe blănurile ranag-ilor şi ay-ilor, formând mantii de lut, pline de crăpături. Pete de un verde sclipitor apăreau în locurile în care germinaseră seminţele aduse de vânt, iar Aruncătorul de Oase îşi aminti viziunile avute pe când umbla ca spirit - o sumedenie de amănunte simple, răsucite în ceva ireal. Pentru animale, zbaterea devenise eternă, pentru că vânătorul şi vânatul erau încleştaţi laolaltă pe vecie.

Păşind aproape fără să scoată niciun sunet, cineva ajunse alături de el şi se ghemui. Ochii roşietici ai lui Pran Chole rămaseră aţintiţi asupra peisajului încremenit. Ritmul paşilor îi dezvăluiră limpede Aruncătorului de Oase identitatea însoţitorului său, iar apoi apărură mirosurile de sânge cald, care erau o semnătură elocventă, ca şi cum şi-ar fi aruncat ochii spre faţa bărbatului.

Cannig Tol spuse:
- Ce se află sub argilă, Aruncătorule de Oase?
- Doar ceea ce a modelat chiar argila, căpetenie de clan.
- Nu vezi un semn rău în fiarele acelea?

Pran Chole zâmbi.
- Dar tu?

Cannig Tol rămase un moment pe gânduri, apoi spuse:
- Ranag-ii au dispărut de pe tărâmurile astea. La fel şi ay-ii. Avem în faţă o bătălie veche. Aceste ziceri au profunzime, pentru că îmi tulbură sufletul.
- Şi pe al meu, recunoscu Aruncătorul de Oase.
- Am vânat ranag-ii până au dispărut, iar asta a adus foametea în rândul ay-ilor, fiindcă noi am vânat şi tenag-ii până când au dispărut şi ei. Agkor, care păşesc alături de bhederin, nu au vrut să împartă pământul cu ay-ii, iar acum tundra e pustie. Din asta trag concluzia că am vânat în mod risipitor şi necugetat.
- Dar trebuia să ne hrănim copiii.
- Nevoia de tineret era mare.
- La fel ca acum, căpetenie de clan.

Cannig Tol îşi drese glasul.
- Jaghut erau puternici pe pământurile astea, Aruncătorule de Oase. Ei n-au fugit - cel puţin la început. Cunoşti preţul plătit de sângele Imass.
- Şi pământul îşi dă darurile pentru a răspunde acelui preţ.
- Pentru a sluji războiului nostru.
- Şi astfel, adâncurile sunt tulburate.

Căpetenia de clan dădu din cap şi rămase tăcut. Pran Chole aşteptă. Cuvintele schimbate descoperiseră doar pojghiţa lucrurilor. Dezvăluirea muşchilor şi oaselor avea să vină. Însă Cannig Tol nu era prost, iar aşteptarea nu dură mult.
- Noi suntem acele fiare.

Aruncătorul de Oase îşi mută ochii spre miazăzi şi strânse din pleoape.
- Noi suntem argila, continuă Cannig Tol, iar războiul nostru neîncetat împotriva Jaghut este fiara în zbaterea ei lăuntrică. Pojghiţa e modelată de ce se află dedesubt. Iar acum, în faţa noastră, arătă el, în creaturile astea care se transformă încet în piatră, este blestemul eternităţii.

Mai erau multe de spus. Pran Chole rămase tăcut.
- Ranag şi ay, urmă Cannig Tol. Aproape dispăruţi din tărâmul viilor. Şi vânătorul, şi vânatul.
- Aş fi preferat să fi văzut un semn, bolborosi căpetenia de clan, ridicându-se.

Pran Chole se îndreptă şi el de spate.
- Aş vrea să fi văzut, îl aprobă el pe un ton care era doar un ecou slab al vorbelor sardonice şi crispate ale lui Cannig Tol.
- Suntem aproape, Aruncătorule de Oase?

Pran Chole aruncă o privire spre propria umbră, examină silueta cu coarne, figura sugerată pe sub capa îmblănită, pieile zdrenţuite şi acoperământul de cap. Unghiul la care veneau razele soarelui îl făcea să pară înalt - aproape la fel de înalt ca un Jaghut.
- Mâine, spuse el. Le slăbesc puterile. O noapte de călătorie îi va slăbi şi mai mult.
- Bine. Atunci, în noaptea asta, clanul îşi va aşeza tabăra aici.

Aruncătorul de Oase auzi cum Cannig Tol se întorcea la ceilalţi care aşteptau. La lăsarea întunericului, Pran Chole va merge ca spirit. În pământul şoptitor, căutându-I pe cei care îi semănau. Deşi prada lor era slăbită, clanul lui Cannig Tol era şi mai slăbit. Rămăseseră mai puţin de doisprezece adulţi. Când îi urmăreau pe Jaghut, deosebirea dintre vânător şi vânat nu însemna aproape nimic.

Îşi înălţă capul şi adulmecă aerul crepuscular. Pe acel pământ mai rătăcea un Aruncător de Oase. Mirosul era inconfundabil. Se întrebă cine era celălalt, de ce călătorea singur, lipsit de clan şi de neamuri. Şi, ştiind că, aşa cum îi simţise el prezenţa, şi celălalt îl depistase, se întrebă de ce nu îi căuta. Respirând hârâit şi gâfâind chinuitor, se eliberă din noroi şi se prăbuşi pe malul nisipos. Fiul şi fiica ei se zbătură să scape din braţele ei ca de plumb şi se târâră pe ridicătura ca o cocoaşă a insulei. Mama Jaghut îşi lăsă capul până când fruntea a ajuns să se rezeme de nisipul umed şi răcoros. Mizeria îi pătrunsese în piele cu o insistenţă brutală. Arsurile erau prea recente ca să se fi vindecat, şi probabil că nici nu avea să se întâmple asta - era înfrântă, iar moartea nu trebuia să aştepte decât apariţia vânătorilor ei.

Din fericire, aceştia măcar erau pricepuţi. Imass nu recurgeau la tortură. Doar o lovitură iute, ucigătoare. Întâi ea, apoi copiii. Iar odată cu ei - cu acea familie destrămată şi nevolnică - de pe acel continent va dispărea până şi ultimul Jaghut. Îndurarea sosea sub multe chipuri. Dacă nu s-ar fi unit pentru a-l înlănţui pe Raest, cu toţii - deopotrivă Imass şi Jaghut - s-ar fi văzut îngenunchind în faţa acelui Tiran. Un armistiţiu vremelnic, avantajos. Procedase bine fugind după ce se reuşise înlănţuirea; chiar şi atunci îşi dăduse seama că Imass îşi vor relua vânătoarea. Mama nu simţea nicio ranchiună, dar asta nu o făcea să fie mai puţin disperată.

Simţind o nouă prezenţă pe mica insulă, a răsucit capul, ridicându-l. Copiii ei îngheţaseră locului, privind cu ochi dilataţi spre femeia Imass care apăruse în faţa lor. Ochii cenuşii ai mamei s-au îngustat.
- Inteligent ai procedat, Aruncătoare de Oase. Simţurile îmi erau concentrate asupra celor din spatele nostru. Prea bine, fă ce ai de făcut.

Femeia tânără cu părul negru zâmbi.
- Nu vrei să te târguieşti, Jaghut? Voi întotdeauna încercaţi să vă târguiţi pentru a cruţa vieţile copiilor. Să înţeleg că ai rupt legăturile cu neamul tău din cauza acestora doi? Par prea mici pentru aşa ceva.
- Înţelegerile sunt inutile. Neamul tău nu le acceptă niciodată.
- Aşa este, însă cei din neamul tău încearcă.
- Eu n-o voi face. Aşadar, ucide-ne. Dar iute.

Femeia Imass purta blana unei pantere. În lumina muribundă, ochii ei negri păreau să-i împrumute strălucirea. Părea bine hrănită, iar sânii ei mari şi umflaţi sugerau că născuse recent. Mama Jaghut nu reuşi să desluşească expresia femeii, însă acesteia îi lipsea siguranţa sumbră, asociată de obicei cu feţele rotunde şi ciudate ale Imass.

Aruncătoarea de Oase vorbi:
- Am destul sânge de Jaghut pe mâini. Te las clanului Kron, care te va găsi mâine.
- Pentru mine nu are nicio importanţă care dintre voi ne va ucide, ci doar să ne ucidă, a mârâit mama.

Femeia şi-a strâns buzele.
- Te înţeleg pe deplin.

Epuizarea ameninţa să o copleşească pe mama Jaghut, dar ea reuşi să se tragă până ajunse să stea în şezut.
- Ce anume doreşti? întrebă ea gâfâind.
- Vreau să-ţi fac o propunere.

Recăpătându-şi suflul, mama Jaghut a privit drept în ochii negri ai Aruncătoarei de Oase şi nu percepu nicio urmă de batjocură. Îşi coborî ochii apoi preţ de o clipă asupra fiului şi fiicei ei, după care ridică privirea şi o înfruntă pe aceea a femeii. Imass dădu rar din cap. Solul crăpase cândva în trecut, căscând o rană atât de adâncă, încât dăduse naştere unui râu topit suficient de lat ca să meargă de la un orizont la altul. Negru şi uriaş, fluviul de piatră şi cenuşă se întindea spre sud-vest, coborând până la marea din depărtare. Doar cele mai mici dintre plante reuşiseră să rămână agăţate de pământ, iar trecerea Aruncătoarei de Oase - cu câte un copil Jaghut sub fiecare braţ - ridică nori de praf, care rămaseră nemişcaţi în urma ei.

Femeia socotea că băiatul avea probabil cinci ani; iar sora lui, patru. Niciunul dintre ei nu părea să fie întru totul conştient, şi era limpede că nu o înţeleseseră pe mama lor când îi strânsese în braţe în chip de rămas-bun.

Fuga îndelungată de-a lungul L'amath şi peste Jagra Til îi făcuse pe amândoi să trăiască într-o stare permanentă de şoc. Nu încăpea nicio îndoială că după ce asistaseră la moartea înfiorătoare a tatălui lor situaţia se înrăutăţise. Se agăţaseră de ea cu mâini mici şi murdare, stârnind amintirea copilului pe care îl pierduse de curând. Aproape imediat, amândoi începuseră să sugă la sânii ei, dând dovadă de o foame disperată. Ceva mai târziu, copiii adormiseră.

Pe măsură ce se apropia de coastă, fluviul de lavă se subţia. Un şir de dealuri se ridicau spre munţii îndepărtaţi din dreapta ei. Dinaintea ei se întindea o câmpie netedă, sfârşind la o culme aflată la o distanţă de jumătate de leghe. Deşi nu putea vedea, ştia că dincolo de culme terenul cobora spre mare. Câmpia în sine era marcată de numeroase cocoaşe, aşa că Aruncătoarea de Oase se opri să le examineze. Movilele erau dispuse în cercuri concentrice, iar în mijloc se găsea un dom mai mare - totul fiind acoperit de o mantie de lavă şi cenuşă. Colţul putred al unui turn ruinat se înălţa la marginea câmpiei, chiar la baza primului şir de dealuri. Aşa cum observase când vizitase prima oară acel loc, dealurile erau spaţiate prea regulat pentru a arăta firesc.

Aruncătoarea de Oase îşi înălţă capul. Mirosurile amestecate erau inconfundabile, unul antic şi mort, celălalt...mai puţin. Băiatul se agită în strânsoarea ei, dar nu se trezi.
- Aha, murmură ea, ai simţit şi tu.

Ocolind câmpia, femeia se îndreptă spre turnul negru. Poarta coridorului se afla puţin deasupra edificiului zdrenţuit, suspendat în aer la o înălţime de şase ori mai mare decât statura ei. Îl văzu ca pe un semn, ceva avariat, dar care nu mai sângera. Nu putu recunoaşte coridorul - vechea rană ascundea caracteristicile portalului. O străbătu un val de nelinişte. Aruncătoarea de Oase puse copiii pe pământ în apropierea turnului, apoi se aşeză pe zidăria prăbuşită. Privirea ei căzu asupra celor doi copii Jaghut, încă ghemuiţi în somn, întinşi pe paturile lor din cenuşă.
- Ce să aleg? şopti ea. Trebuie să fie Omtose Phellack. Cu siguranţă nu e Tellann. Starvald Demelain? Puţin probabil.

Privirea îi fu atrasă de câmpie şi se concentră asupra inelelor create de movile. Cine a trăit aici? Cine altcineva obişnuia să construiască din piatră? Rămase tăcută îndelung, apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra ruinelor. Turnul acesta este dovada definitivă, pentru că este Jaghut, iar o asemenea construcţie nu ar fi fost înălţată atât de aproape de un coridor duşman. Nu, poarta este Omtose Phellack. Trebuie să fie.

Cu toate acestea, existau riscuri suplimentare. Dacă un Jaghut aflat în coridorul de acolo ar descoperi doi copii care nu sunt de acelaşi sânge cu el, ar putea mai curând să îi ucidă decât să îi adopte. Atunci, moartea lor va păta de sânge mâinile unui Jaghut. Acea deosebire îi aducea o slabă consolare. Nu are nicio importanţă care dintre voi ne va ucide, ci doar să ne ucidă. Femeia a şuierat printre dinţi.
- Ce să aleg? se întrebă ea din nou.

Îi va lăsa pe copii să mai doarmă. Apoi îi va trimite prin coridor. Un sfat către băiat - Ai grijă de sora ta. Călătoria nu va dura mult. Şi amândurora - Mama voastră vă aşteaptă dincolo. O minciună, dar vor avea nevoie de curaj. Dacă ea nu vă găseşte, atunci o va face unul din neamul ei. Plecaţi, deci, spre siguranţă, spre salvare. La urma urmelor, ce putea fi mai rău decât moartea? Când îi văzu apropiindu-se, se ridică. Pran Chole adulmecă aerul şi se încruntă. Jaghut nu îşi dezvăluise coridorul. Dar ce îl nedumerea era dispariţia copiilor.
- Ne întâmpină cu calm, murmură Cannig Tol.
- Aşa e, îl aprobă Aruncătorul de Oase.
- Nu am încredere - ar trebui să o ucidem imediat - Vrea să stea de vorbă cu noi, spuse Pran Chole.
- Un risc de moarte, dacă îi satisfacem dorinţa.
- Nu te contrazic, căpetenie de clan. Şi totuşi... ce a făcut cu copiii?
- Nu-i simţi?

Pran Chole clătină din cap.
- Pregăteşte-ţi suliţaşii, spuse el, păşind înainte.

În ochii femeii se citea pacea, o acceptare atât de vădită a morţii iminente, încât Aruncătorul de Oase se cutremură. Pran Chole trecu prin apa adâncă până la pulpă, apoi urcă pe malul nisipos al insulei, până când ajunse faţă în faţă cu femeia Jaghut.
- Ce ai făcut cu ei? întrebă el cu glas poruncitor.

Mama zâmbi, iar buzele i se răsfrânseră, lăsând la vedere colţii.
- Au plecat.
- Unde?
- Undeva unde nu-i poţi atinge, Aruncătorule de Oase.

Încruntarea lui Pran Chole se adânci.
- Acestea sunt tărâmurile noastre. Nu există niciun loc pe care să nu-l putem atinge. Aşadar, i-ai ucis cu mâna ta?

Femeia Jaghut îşi înălţă capul şi îl măsură pe Imass.
- Am crezut mereu că sunteţi uniţi în ura voastră faţă de neamul nostru. Am avut mereu convingerea că noţiuni precum compasiunea şi îndurarea vă sunt străine.

Aruncătorul de Oase zăbovi îndelung cu privirea asupra femeii, apoi îşi mută ochii dincolo de ea şi cercetă solul moale şi argilos.
- Pe aici a trecut un Imass, spuse el. O femeie. Aruncătoarea de Oase - cea pe care nu am putut-o găsi în mersul meu în spirit. Cea care a ales să nu fie găsită. Ce a făcut femeia?
- A explorat tărâmul acesta, răspunse femeia Jaghut. A găsit o poartă departe spre sud. Omtose Phellack.
- Mă bucur că nu sunt mamă, spuse Pran Chole. Iar tu, femeie, ar trebui să te bucuri că nu sunt crud.

Făcu un gest. Suliţele groase trecură fulgerător pe lângă Aruncătorul de Oase. Şase capete lungi şi evazate din cremene străbătură pielea de pe pieptul femeii Jaghut, care se clătină, şi se prăbuşi lent în zgomotul vergelelor ciocnite.

Aşa se încheie cel de-al treizeci şi treilea Război Jaghut.

Pran Chole se răsuci brusc.
- Nu avem vreme să facem un rug. Trebuie să pornim spre miazăzi. Iute.

Cannig Tol făcu un pas în faţă, în timp ce războinicii lui îşi recuperară armele. Cu ochi mijiţi, căpetenia de clan îl privi pe Aruncătorul de Oase.
- Ce te frământă?
- O Aruncătoare de Oase renegată a luat copiii.
- Spre miazăzi?
- Spre Morn.

Căpetenia de Clan se încruntă, iar sprâncenele i se uniră.
- Renegata vrea să salveze copiii acestei femei. Crede că Ruptura este Omtose Phellack.

Pran Chole văzu cum Cannig Tol păleşte.
- Du-te spre Morn, Aruncătorule de Oase, şopti căpetenia de clan. Noi nu suntem cruzi. Pleacă imediat.

Pran Chole se înclină. Apoi coridorul Tellann îl învălui.

Cu foarte puţin din puterea ei, femeia îi trimise pe cei doi copii în sus, prin gura căscată a porţii. Fata scoase un ţipăt înainte de a ajunge la ea, un bocet după mama ei, despre care îşi imagina că o aştepta dincolo. Apoi cele două siluete dispărură înăuntru. Aruncătoarea de Oase suspină şi continuă să privească în sus, căutând vreun semn că trecerea fusese greşită. Se părea totuşi că nu se redeschiseseră răni, iar din portal nu sângerase nicio putere sălbatică. Arăta schimbat? Nu era sigură. Acel tărâm era nou pentru ea; nu deţinea sensibilitatea înnăscută pe care o cunoscuse cât îşi petrecuse viaţa pe pământurile clanului Tarad, în inima Primului Imperiu.