Umilirea noastră cea de toate zilele - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Alina Nelega
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Editura Polirom, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Umilirea noastră cea de toate zilele

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat e un titlu scris cu litere mici, ce sugerează continuarea unei propoziţii nerostite de la început, ci de undeva de la jumătate, aşa cum multe adevăruri în jur se rostesc doar parţial. Ferindu-se de reiterarea clişeizată a mizeriei şi dezumanizării trăite în anii ultimelor decenii de socialism românesc, titlul invocă ceea nu s-a produs: confruntarea conştiinţelor, explicarea a ceea ce a făcut posibilă minciuna general acceptată, laşitatea, falsificarea şi abandonul oricărui crez. Iar titlul acesta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sub aparenţa relativizării, ne invită să rezistăm, odată cu trecerea deceniilor, pierderii şi căderii în derizoriu a adevărului umilinţelor cotidiene în care ni se risipeau vieţile în vremea conducătoruluiiubit. Dar atât începutul lipsă, cât şi subtextul titlului amorsează jocul Alinei Nelega cu cititorul, pe care îl provoacă să revină prin literatură (sau să descopere acum - chestiune de vârstă) asupra anilor negri ai ultimului deceniu de dinainte de 1989. Perioada coincide cu anii formării şi tinereţii Cristinei şi ai Nanei, cuplul protagonistelor romanului care încarnează cele două faţete ale autoarei, literatura şi teatrul.

Alina Nelega pendulează cu pasiune stăruitoare între dramaturgia care i-a adus rapid consacrarea şi literatura ca mărturie a polifoniei vocilor lumii româneşti. Indiferent de gen, scrisul său urmăreşte conservarea adevărului nefalsificat al vieţilor trăite, iar cuplul personajelor principale încarnează în roman vocea multiplicată a autoarei. Destinul lor diferit, legat prin fidelitatea iubirii, mărturiseşte încrederea în forţa cuvântului de a conserva adevărul. Tonul detaşat al vocii auctoriale răzbate din subiectivitatea lucidă a Cristinei, protagonista prin ochii căreia citim epoca şi felul în care presiunea regimului ne deforma, ne reducea la tăcere anulându-ne demnitatea. Cuvântul lipsă, marele cuvânt lipsă din titlu se decupează cu litere majuscule în mintea cititorului la finalul romanului. Umilire, substantivul comun împărtăşit de milioane de destine anonime e în fond leitmotivul acestui bildungsroman, apărut în luna februarie 2019 la editura Polirom. Povestea anilor formării şi ai înregimentării în tiparul de viaţă standardizată al epocii, surprinde de la mişcarea browniană liberă a adolescenţei, captarea şi fixarea individului în reţeaua social-condiţionată şi supravegheată de regim. Romanul atinge câteva subiecte ocultate în epocă: descoperirea impulsurilor homosexuale, sufocarea gândirii libere, promiscuitatea morală, şantajul sexual, corupţia şi traficul de influenţă din mediul cultural, familia pulverizată de sistemul repartiţiilor de stat, supravegherea omniprezentă a securităţii, laşitatea ca strategie generalizată a supravieţuirii. Parcursul destinelor Cristinei şi al Nanei, generează în fundal diorama societăţii româneşti pervertite de traficul de influenţă şi corupţie justificate de comandamentul vremii: să te descurci. Drumul dus-întors între micul oraş de provincie şi centrul universitar transilvan, cu escale în oraşe muncitoreşti sau enclave culturale etnice, cu ocoluri prin capitala tuturor relaţiilor urmează traiectoria previzibilă a eşecului iluziilor tinereţii şi descrie din detalii semnificative caracterul interacţiunilor din mediile sociale prin care trec personajele. Facultatea, amorul, căsătoria, copilul, repartiţia, naveta, divorţul, transferul, naufragiul iubirii lesbiene, sufocarea în promiscuitatea provinciei, toate oferă versiuni ale ratării recognoscibile în destinele generaţiilor care au traversat epoca.

În fond, romanul urmăreşte formarea intelectualului şi problematizează condiţia spiritului revoltat, izolat în refuzul mentalităţii generalizate a cedării, confruntat cu coruperea conştiinţei căreia nu are mijloace să îi reziste altfel decât prin marginalizare şi repliere în escapism cultural. Luciditatea ironică a Cristinei circumscrie tipurile relaţiilor interumane: protecţia sufocantă a familiei, trocul micilor influenţe pentru accesul la hrană şi la confortul urban, pactizarea complice, dar şi barierele culturale insurmontabile dintre intelectualitatea română şi cea maghiară în strategiile rezistenţei. Traseul Cristinei coboară cercurile purgatoriului şi trece toate pragurile compromisului, până la sufocarea în neputinţa revoltei şi a refuzului laşităţii generalizate. În acelaşi timp, Nana, actriţa cu relaţii şi protectori în mediile înalte, e exponenta alternativei aparent salvatoare. Nana fuge în Occident, se stabileşte la Paris, renunţă la scenă dar lumea liberă nu o împlineşte în absenţa iubirii Cristinei. Cristina a rămas însă pe altă orbită: are un copil din căsnicia eşuată, iar poveştile pe care i le spune lui Ştefan sunt strâmtul spaţiu de libertate care i-a mai rămas în viaţă. "Da, mai scriu, dar nu e pentru voi, e pentru generaţiile viitoare" va spune personajul, apărându-şi ultima redută a demnităţii, literatura. Poveştile Crocodilei neîmblânzite, fiinţa puternică, liberă, dintr-o specie latent fioroasă, îi livrează copilului modelul etic pe care nu îl poate transmite prin propriul exemplu mama captivă în lumea mortificată din jur.

Romanul construieşte cu acurateţe, din fine observaţii, tabloul monocrom al lumii româneşti, dar mai ales redă varietatea insidioasă a umilinţelor care frâng demnitatea individului. Tonul lejer al scriiturii e înşelător, ca ceaţa care înghite treptat normalitatea vieţii, cu fiecare libertate anulată: revistele străine, lumina, cartela de pâine, paşaportul. Relieful alert al dialogurilor, alternat cu suprafeţele epice ale observaţiilor lucide descriu un peisaj fluid, în care cititorul nu poate rezista efectului fizic al lecturii. Romanul provoacă o reacţie de rău visceral: resimţim fizic umilinţele şi neputinţa revoltei, disperarea captivităţii în cuşca din care nu am avut curajul, puterea, inteligenţa să ieşim altfel decât evadând cultural - soluţia generaţiilor de intelectuali blocaţi în aşteptarea schimbării. "Trăieşti în cap, Cristina, în realitate eşti o biată găină. Dacă aveai un pic de curaj, făceai greva foamei sau îţi dădeai foc în piaţă sau te cărai de-aici cu bărbatu-tău, vorbeai acolo unde te poate auzi cineva, nu în pernă, nu în sertar." Cititorul matur e prins în capcana confruntării cu pasivitatea în care ne-am complăcut, iar tinerii pentru care istoria de dinainte de '89 aparţine altui secol găsesc în romanul Alinei Nelega un manual analitic al mecanismului pervertirii colective.

Pe coperta romanului, vedem pe perete, prin uşa întredeschisă, portretul celuimaiiubitconducător, încarnarea simbolică a Răului care ne descarcă de responsabilitatea în faţa abdicării morale colective. Romanul nu acuză. Dimpotrivă, caută să înţeleagă cu toleranţă slăbiciunile umane. Totuşi, nu ne consolează pentru umilinţa, laşitatea, amoralitatea care ne-au amprentat ireversibil, ci ne avertizează de pericolul replierii pasive în faţă viitorului. Din nou, intervenţia exterioară şi nu reconsiderarea din perspectivă etică a existenţei pare să fie şi azi salvarea care ne deculpabilizează în ochii generaţiilor viitoare. Ţinem, oare, în mână o carte în care bisturiul autoarei face necropsia unui organism mort, în pofida semnelor aparente de viaţă? Acesta pare să fie sensul sacrificării Cristinei la final. Cristina, exemplarul defect, incapabil să se adapteze, lurlugeana rătăcitoare, se consumă şi nu rezistă până la căderea regimului. Şi nu, Cristina nu e nici înger, căci părăseşte lumea ştiind ceea ce ştim cu toţii în străfundul nostru: izbăvirea vine doar din interior, din respectul datorat nouă înşine şi semenilor, din credinţa cu care rămânem fideli idealurilor. Acest cuvânt, dispărut din relaţiile noastre de atâtea decenii, anulează speranţele schimbări din '89 şi ne condamnă să rămânem captivi în bolgia amoralităţii în care vor continua să se zbată şi personajele romanului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cuvintele Alinei Nelega: Românii nu cred în căderea comunismului, acolo, nimeni nu crede că o să se schimbe ceva. Şi lipsa de credinţă e problema, totul ne vine din cer, dinafară, nu din noi, ăsta e specificul naţional.