vineri, 13 martie 2020

Argument la Noul Cinema, două decenii şi ceva

Marian Sorin Rădulescu
Noul Cinema, două decenii şi ceva.
Secvenţe din filmul românesc la început de mileniu trei
Editura Noi Media Print, 2020



 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Argument

Dintru început trebuie să recunosc: am ajuns la cinema-ul românesc de după 2000 destul de anevoios, dar am ajuns! Până la urmă, fiecare din cei care au ajuns la el, care se interesează de el şi îl cercetează, ori care doar se apropie de el, vine de undeva, are - chiar atunci când nu vrea să recunoască - un anumit orizont de aşteptări, o anumită familiarizare cu ceea presupune limbajul cinematografic şi o disponibilitate anume de a răspunde la provocări.

Asemenea filmelor româneşti de autor realiste din ultimele trei decenii ale secolului XX (de la Reconstituirea, Proba de microfon, Croaziera, O lacrimă de fată, până la Terminus paradis), şi cele apărute în primele două decenii ale secolului XXI (începând cu Marfa şi baniiMoartea domnului Lăzărescu4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile), purtând semnele evidente ale unui stil, au însemnat - în ceea ce mă priveşte - mai degrabă un fel de acquired taste, o preferinţă dobândită. Rezervele au încetat să mai fie un obstacol şi o pricină de poticnire abia atunci când - în fine - am înţeles că opţiunea (vrednică de toată cinstea) pentru acest tip de cinema observaţional-realist nu are de ce să intre în conflict - valoric vorbind - cu opţiunea pentru celălalt tip de naraţiune filmică practicată în "vechiul cinema românesc" (de la Viaţa nu iartă, MeandreNunta de piatră sau 100 lei până la ConcursSfîrşitul nopţii şi Pas în doi - filon "estetizant" ce aparţine unor vremuri în care astfel de combinaţii experimentale audio-vizuale erau posibile) pentru care începusem să nutresc un interes şi o admiraţie încă din adolescenţă.

Cum ar veni: împrietenirea cu discursul frust, solid articulat, din filmele lui Cristi Puiu (cea mai dificilă fortăreaţă) mi-a fost subminată şi întârziată de propria aderenţă la o serie de filme care - cu câteva excepţii - nu s-au aflat în graţiile noii gândiri critice, sensibilizată mai ales (dacă nu în exclusivitate) de realismul lui Lucian Pintilie şi Alexandru Tatos, de câteva filme de Mircea Daneliuc, Stere Gulea şi Iosif Demian. Revelatorii, în călătoria mea prin Noul Cinema Românesc, aveau să fie câteva filme, apoi câteva nume de regizori pe care am început să-i îndrăgesc şi să-i urmăresc bucuros îndeaproape. Sunt, toate, filme controversate, pentru care e nevoie de o anumită punere în temă, de o anumită deschidere şi strădanie ca să ajungi să înţelegi că ceea ce pare "scandalos", "imoral", "duşmănos" (ori "plictisitor", "cinic", "radical") este, în fond, just din punct de vedere dramaturgic şi ţine de însăşi poetica şi polifonia viziunii regizorale. Acestei viziuni îi împreună-slujesc o serie de cineaşti - de la actori, directori de imagine, scenografi, editori de sunet, monteuri, până la echipa de tehnicieni.

Despre o bună parte din aceste filme şi din aceşti cineaşti - care au circulat (cu succes, adunând premii după premii) prin festivaluri, gale, retrospective şi cinemateci (uneori şi în circuitul mainstream) din întreaga lume - am scris în volumul-album Noul Cinema, un secol şi ceva. Secvenţe din filmul românesc la început de mileniu trei, apărut în februarie 2020, în condiţii grafice deosebite, la Editura Noi Media Print, Bucureşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu