vineri, 13 martie 2020

Discurs despre starea naţiunii critice - Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film

Andrei Gorzo
Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film
Editura Polirom, 2019



 Citiţi un fragment din această carte.

***
Discurs despre starea naţiunii critice

Salutată drept o apariţie editorială remarcabilă, cea mai recentă carte a lui Andrei Gorzo, Viaţa, moartea şi iar viaţa criticii de film (Polirom, 2019), promite un manifest optimist. Atunci când astrele oportunităţii culturale par a se fi aliniat pentru prohod, când presa culturală supravieţuieşte greu revoluţiei digitale, iar cinema-ul pare condamnat să nu-şi mai ia nasul la purtare în afara ghetto-ului "filmelor de artă", Andrei Gorzo afirmă, nici mai mult, nici mai puţin că "discursul critic românesc despre film şi media [...] e practicat la un nivel mult mai înalt" (p. 24) faţă de anul 1993 - anul apariţiei articolului Despre un Cinematograf care nu există semnat de Alex. Leo Şerban.

Introducerea volumului constituie o încrezătoare discuţie de principii, care vrea să fie şi o radiografie actuală a statu questionis. Abundă în elaborări normative, care încearcă să eleveze critica de film la rangul de discurs puternic, generativ şi contra-consumerist: "În ce fel şi-ar fi putut regândi funcţia şi ce fel de critică ar mai fi fost după aceea? De pildă, una care, în loc să-şi coboare şi să-şi scurteze discursul în mod constant, contaminându-se tot mai mult de la discursul vânzării de marfă şi participând tot mai mult la sărbătorirea culturii dominante (şi, dincolo de ea, la sărbătorirea statu quoului politico-economicsă meargă în profunzime, să devină mai aplicată, să pună ferm pe masă instrumente de analiză, concepte, contexte, informaţii negăsibile peste tot, perspective alternative la cea dominantă." (p. 21)

Merită apreciată sinceritatea şi onestitatea cu care Andrei Gorzo atacă modul în care se face critică de film în România. De exemplu, atunci când discută Revista Filmcăreia-i deplânge caracterul împăciuitor, Andrei Gorzo nu este nici caustic, nici demolator. El cântăreşte misiunea instituţională a acesteia (recunoscând rolul încurajator pe care trebuie să şi-l asume în politicile de producţie şi receptare a cinematografiei în România) şi invită, implicit, alte publicaţii să îşi asume o critică de film mai ofensivă.

Pe de altă parte, poate ar fi fost o idee bună ca această Introducere normativ-generală să fi fost mai consistentă. Cu siguranţă, unii dintre cititorii cărţii, interesaţi tocmai de această critică de film profesionistă scrisă pe gratis, ar fi găsit utilă afirmarea autonomiei criticii de film tocmai în aceste vremuri paradoxale.

Bine scrise şi generos afirmate, paginile Introducerii par să anunţe o dezvoltare mai viguroasă, o trântă valorică şi conceptuală cu un statu quo cultural anemic. Însă, din păcate, Andrei Gorzo nu merge mai departe şi cititorul înţelege că trebuie să caute aceste valori la lucru, implicite în criticile aplicate care constituie corpul cărţii.

În următoarele pagini, Andrei Gorzo analizează, din perspectivă proprie, deopotrivă subiectivă şi argumentată, critici de film consacraţi. De la figuri mitologice precum Andre Bazin sau Pauline Kael, ori chiar Alex. Leo Şerban (memoriei căruia îi este dedicat volumul), până la pionieri cunoscuţi exclusiv de către cinefili sau de studenţii de la UNATC, precum George Littera, Andrei Gorzo desţeleneşte el însuşi un teren nou: critica criticii de film. Analiza lui nu este nici polemică, nici admirativă, ci pare să fie un dialog calm, prietenos şi recunoscător în acelaşi timp. Modelele sunt respectate, deschizătorii de drumuri sunt apreciaţi, dar fiecare critic - pare să implice Gorzo - trebuie să îşi găsească, creativ şi adaptat la condiţiile sale, atât stilul propriu, cât şi publicul, şi raţiunea de a scrie: "Trebuie recuperată ideea unei culturi cinematografice comune. Ce înseamnă asta? Înseamnă că pe lume nu există doar bisericuţe şi grupuri-ţintă de consumatori, fiecare cu fetişurile şi idiosincraziile sale cinematografice; că arta merită consumată pentru că oferă acces la cum se trăieşte în alte bule decât a ta - care sunt valorile de-acolo şi aşa mai departe; că arta e transcendentă în acest sens - sapă tuneluri între nişe diferite -; că ea poate îmbogăţi şi ilumina experienţa umană; că există un corpus de filme esenţiale, un canon." (p. 34)

Una dintre plăcerile oferite de carte este eclectismul analizelor. De la mizele artistice şi politice ale nudităţii tinerei de 19 ani din Last Tango in Paris sau a corporatiştilor din Toni Erdmann şi până la greşelile materiale şi de evaluare din studii academice, trecând prin lupa ce încearcă să devoaleze conţinutul uman al corespondenţei seci dintre un englez şi un român în timpul comunismului, subiectele cărţii sunt pe cât de răsfirate, pe atât de bine alese pentru a demonstra coerenţa discursului critic.

O atenţie aparte merită eseul despre corespondenţa pe care Graham Greene a avut-o cu traducătorul său român Petre Solomon (tatăl documentaristului Alexandru Solomon). După ce se scuză oarecum pentru introducerea unui eseu, lucru destul de ciudat într-o lucrare de critică de film, Andrei Gorzo reuşeşte să ţeasă o poveste captivantă a amiciţiei inegale şi, pe alocuri, frustrante pentru Solomon, dintre cei doi literaţi. Chiar dacă un asemenea eseu nu aruncă lumină asupra criticii de film propriu-zise, cred că - dincolo de povestea umană pe care reuşeşte să o extragă dintr-o serie de scrisori adesea tehnice - intenţia autorului a fost aceea de a indica (de a deplânge, poate) diferenţele dintre cultura majoră anglo-saxonă, liberă şi prolifică, şi cea minoră românească, închistată şi închisă. Relaţia dintre un scriitor şi traducător este intrinsec inegală: cel din urmă nu este decât vasalul, imitatorul, reflecţia celui dintâi.

Rigoarea academică se menţine pe parcursul cărţii, însă Andrei Gorzo reuşeşte să evite atât pedanteria (referinţele sunt prezente pentru a ancora strict argumentaţia, nu pentru paradă filmologică), cât şi verbozitatea. Discută (şi, după caz, demolează), receptări critice internaţionale şi naţionale ale Noului Cinema Românesc, fenomen cultural care pare să fie prost înţeles şi slab construit chiar şi în apariţii editoriale academice. Aşa că cititorul va fi plăcut condus în bucătăria regizorală a filmului lui Pintilie, O vară de neuitat (vezi şi aici), fără a avea sentimentul că microscopul analitic omoară opera de artă. Este drept, capitolul A ţine pasul cu Noul Cinema Românesc: patru tentative trebuie să opună o critică academică articolelor discutate şi necesită o atenţie mai concentrată, însă exerciţiul merită efortul nu neapărat pentru a intra în lumea criticii academice, ci pentru a urmări impreciziile care se ascund uneori în spatele unui limbaj respectabil.

Cititorul cărţii rămâne să judece dacă lipsa adoptării unei viziuni explicite, politice, este un merit sau un defect. Pentru adepţii criticii de film "obiective", luaţi în vizor, de altfel, acesta este un defect, deoarece lipseşte această activitate de alonja sa socială. Ar putea-o închide, adică, într-un turn de fildeş al profesioniştilor sau pasionaţilor din domeniu şi, bineînţeles, ar văduvi-o de capacitatea de ferment social. Pe de altă parte, echilibrul şi argumentele cu care sunt demontate discursuri de stânga din publicaţii academice demonstrează şi reaminteşte celebra maximă cu amicul trădător al lui Platon.

Receptarea artei ca acces imaginativ la alte forme de experienţă umană, inclusiv la experienţele şi valorile unor grupuri care n-au fost şi nu sunt "de-ai noştri" - iată una dintre cauzele propovăduite de critică, unul dintre obiectivele ei pedagogice.

Depăşirea limitelor tribului cultural ar trebui să se îmbine cu verticalitatea critică, cu autonomia judecăţii estetice. Din nefericire, formele de socializare virtuală sunt un teren propice nu pentru afirmarea individualităţii, ci pentru contopirea fericită şi autosuficientă într-o prietenie calpă a tuturor cu toţi. Şi, ca în vechea pildă a broscuţei care piere pentru că apa devine treptat periculos de fierbinte fără ca ea să îşi dea seama, prea puţini remarcă pericolul acestei "gudurări" deghizate în critică: "A devenit destul de normal ca, atunci când cineva scrie o cronică elogioasă şi o pune pe Facebook, să tag-uiască în postare cât mai multă lume din echipa de producţie a filmului şi dintre cei care s-au ocupat de distribuirea sa. Nu se mai pune problema că un asemenea tras de mânecă ar putea să pară nedemn sau servil - echivalentul unei gudurări care se cere răsplătită cu o mângâiere pe cap. Tot mai puţină lume îl vede aşa. S-au schimbat nişte norme" (p. 24)

Astfel, aşa cum odinioară Zenon a demonstrat mişcarea mergând, Gorzo nu discută principii abstracte, teoretice ale criticii de film, ci demonstrează, prin jaloane alese strategic, linii importante ale reflexivităţii asupra filmului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu