Un bărbat pe nume Ove

Fredrik Backman
Un bărbat pe nume Ove
Editura ART, colecţia Musai, 2017
traducere din limba suedeză de Andreea Caleman

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Ove este cel mai morocănos om pe care vi-l puteţi imagina, un bătrân mizantrop căruia îi plac regulile stricte, rutina, lucrurile utile în viaţă şi care n-are răbdare pentru amabilităţi gratuite cu vecinii. Îşi divinizează maşina Saab, marca lui de suflet, şi judecă oamenii după ce maşină conduc, dispreţuind profund, se înţelege, automobilele străine. Se crede înconjurat de idioţi şi crede că lumea se duce de râpă cu toţi filfizonii ăştia cu cabluri albe în urechi care angajează pe cineva să le schimbe un bec. A fost detronat din funcţia de preşedinte al asociaţiei de proprietari - în urma a ceea ce el a numit a fi "o lovitură de stat" -, dar tot el e regele cartierului, pe care îl inspectează nesmintit în creierii dimineţii să se asigure că totul este în ordine. Lumea îl consideră teribil de urâcios.

Într-o dimineaţă de noiembrie, însă, tot universul şi planurile sale îi sunt date peste cap în cel mai neaşteptat mod cu putinţă, când o iraniancă pe cât de gravidă, pe atât de dezinvoltă, şi soţul ei tolomac, împreună cu cele două fetiţe ale lor, se mută lângă casa lui şi-i turtesc cutia poştală cu o remorcă (deşi Ove postase foarte clar peste tot afişe cu "Interzis accesul maşinilor în zona rezidenţială").

Accidentul e sunetul de start pentru o serie de întâmplări neverosimil de amuzante şi, uneori, perfect înduioşătoare - cu o pisică jigărită şi aproape fără coadă şi prietenii dintre cele mai improbabile - care-l fac pe Ove, eternul ursuz supărat pe tehnologia modernă, bătăuşul de clovni şi "vecinul infernal", să (re)înveţe să respire aerul unei vieţi pe care el însuşi o credea pierdută şi de care lumea nu-l bănuia în stare pe acest pensionar imposibil.


Un bărbat pe nume Ove a cucerit o lume întreagă prin modul irezistibil, plin de umor şi tandreţe, în care explorează teme grave precum pierderea, bătrâneţea, diversitatea, toleranţa, principiile morale, prietenia şi speranţa. La final, nu aveţi cum să nu îl adoraţi pe Ove.


 "Dacă ar exista un premiu pentru «Cea mai fermecătoare carte a anului», acest roman l-ar câştiga fără probleme." (Booklist)

 "O să râdeţi, o să plângeţi şi o să simţiţi o înţelegere infinită pentru toţi ursuzii şi morocănoşii din viaţa dumneavoastră." (People)

Un bărbat pe nume Ove
şi un tolomac care nu poate deschide o fereastră fără să cadă de pe scară
E şase fără un sfert şi prima zăpadă adevărată a anului s-a aşezat ca o pătură rece peste cartierul adormit. Ove îşi ia geaca bleumarin din cui şi iese să facă inspecţia zilnică. Deopotrivă mirat şi iritat, găseşte pisica aşezată în zăpadă în faţa casei. Pare că a stat acolo toată noaptea.

Ove trânteşte uşa, ca să o sperie. Dar pisica n-are bunul-simţ să o ia la goană îngrozită. Rămâne pe loc, lingându-şi burta. Nici gând să-i fie frică. Lui Ove nu-i place deloc atitudinea asta la o pisică. Dă din cap nemulţumit şi se postează în faţa ei, arătând de parcă vrea să o întrebe: "Asta ce mai e?" Pisica ridică plictisită ochii şi îl priveşte arogant. Ove încearcă să o alunge dând din mâini. Pisica nu se clinteşte.
- Hei, asta-i proprietate privată! zice Ove.

Văzând că tot nu se sinchiseşte, Ove îşi pierde răbdarea şi, dintr-o singură mişcare, aruncă un sabot spre pisică. Dacă se gândeşte mai bine, nu poate băga mâna în foc că a fost cu intenţie. Nevastă-sa s-ar fi supărat foc dacă ar fi văzut, bineînţeles.

Dar nu contează, pisicii oricum nu-i pasă. Sabotul descrie un arc şi cade lângă pisică, apoi se rostogoleşte uşor spre magazie. Animalul se uită impasibil, mai întâi la sabot, apoi la Ove. Nu pare deloc speriat. În cele din urmă se ridică şi dispare după colţul magaziei lui Ove.

Ove se duce desculţ prin zăpadă să-şi ia sabotul. Se uită la pantof de parcă ar fi trebuit să se ruşineze că nu nimerise pisica. Apoi îşi revine şi pleacă în inspecţia zilnică. Doar pentru că avea să moară astăzi, nu înseamnă că trebuie să lase vandalii să-şi facă de cap.

Aşa că smuceşte mânerele uşilor de garaj, să verifice dacă sunt încuiate, loveşte cu nădejde stâlpul cu indicatorul care interzice traficul în zona rezidenţială, îşi notează numerele de înmatriculare ale maşinilor din parcarea pentru vizitatori şi controlează dacă gunoiul fusese sortat cu simţ de răspundere.

Se întoarce acasă, înaintând cu greu prin zăpadă şi deschide uşa magaziei. Miroase a dizolvant de vopsea şi mucegai, aşa cum trebuie să miroasă într-o magazie. Păşeşte peste anvelopele de vară ale Saab-ului şi dă la o parte borcanele pline cu tot felul de şuruburi amestecate. Se strecoară pe lângă bancul de lucru, atent să nu răstoarne cutiile cu dizolvant de vopsea, în care şi-a pus pensulele la înmuiat. Dă la o parte scaunele de grădină, grătarul rotund şi o cheie în cruce pentru demontat roţi şi smulge din cui lopata pentru zăpadă. O cântăreşte în mâini, de parcă ar fi fost o spadă cu două tăişuri. O cercetează îndelung.

Viaţa n-ar fi trebuit să ia întorsătura asta. Munceşti din greu, îţi faci un rost, strângi bani. Îţi cumperi primul Saab. Îţi termini studiile, îţi iei o diplomă, mergi la interviuri pentru angajare, găseşti o slujbă decentă, mulţumeşti, nu eşti niciodată bolnav, îţi plăteşti dările la stat. Îţi faci un rost. Întâlneşti o femeie, te însori, munceşti din greu, eşti promovat. Îţi cumperi un model mai nou de Saab. Mergi la bancă, iei un împrumut pe cinci ani, cumperi o căsuţă despre care nevasta zice c-o să fie bună pentru crescut copii. Amortizezi împrumutul. Economiseşti iar. Cumperi un nou Saab. Mergi în vacanţă undeva, unde se cântă muzică străină la restaurant şi bei vin roşu, iar nevasta zice că-i "exotic". Apoi te întorci acasă şi mergi din nou la slujbă. Îţi asumi ceva responsabilităţi. Pui umărul la nevoie. Îţi faci datoria.

Renovezi. Îţi faci, încet, încet, o cutie cu scule respectabilă. Schimbi jgheaburile. Refaci tencuiala. Ai o magazie cu banc de lucru şi cutii cu dizolvant de vopsele. Rearanjezi plăcile de pavaj o dată la doi ani nesmintit, fie că-i nevoie, fie că nu. Nu faci toate astea ca s-ajungi să ai timp să ungi cu ulei blatul de bucătărie într-o marţi!

Când iese din magazie, cu lopata în mână, pisica e din nou în zăpadă, în faţa casei. Ove se holbează la ea, de-a dreptul uluit de atâta neobrăzare. Din blană îi picură zăpadă topită. Sau, mă rog, ce îi mai rămăsese din blană. Mai mult piele cheală decât blană pe jigărita asta. Şi mai are şi o cicatrice ce se întinde de la un ochi până jos, pe nas. Dacă pisicile chiar au nouă vieţi, asta arăta ajunsă pe la a şaptea sau a opta.
- Cară-te, zice Ove.

Pisica îl măsoară din ochi, ca şi cum ar fi fost partea cu putere de decizie într-un interviu de angajare.

Ove ridică lopata şi, luându-şi avânt, aruncă un pic de zăpadă spre ea. Pisica sare într-o parte şi se uită urât la el. Scuipă zăpadă. Pufneşte. Apoi se întoarce şi dispare din nou după colţul magaziei.
Ove lasă lopata jos.

Îi ia un sfert de oră să cureţe poteca dintre casă şi magazie. O face temeinic. Linii drepte, margini egale. În ziua de azi nu mai curăţă nimeni zăpada cum trebuie. În ziua de azi folosesc suflante şi te miri ce. Aruncă zăpada alandala! De parcă asta-i tot ce contează în viaţă, să-şi croiască drum!

După ce termină, rămâne o vreme pe un troian şi, sprijinindu-se în lopată, se uită cum răsare soarele peste casele adormite. A stat treaz aproape toată noaptea, gândindu-se cum să-şi ia zilele. A făcut până şi diagrame şi tabele cu diverse metode. Fireşte, nu-i convine că Saab-ul o să meargă în gol şi o să consume degeaba o grămadă de benzină scumpă după ce moare el, dar era nevoit să accepte situaţia dacă voia să ducă la bun sfârşit ce îşi pusese în cap.

Pune lopata la loc în magazie şi intră în casă. Îşi pune costumul albastru. O să se păteze şi o să miroasă urât după treaba asta, de bună seamă, dar Ove a hotărât că nevastă-sa va trebui să zică mersi că măcar are costumul pe el când vine.

Ia micul dejun şi ascultă radioul. Spală blatul chiuvetei şi îl şterge. Apoi închide caloriferele în toată casa. Stinge toate becurile. Controlează dacă a scos din priză cafetiera. Îşi pune geaca bleumarin peste costum şi saboţii de lemn în picioare şi iese din casă. Se duce din nou în magazie, de unde ia un furtun încolăcit, din plastic, lung şi gros. Încuie uşa magaziei şi uşa de la intrare, smuceşte mânerul fiecăreia de trei ori, să se asigure că sunt încuiate. Apoi o ia pe aleea dintre case.

Škoda albă vine din stânga şi îl ia prin surprindere. Gata, gata, să cadă în fund în nămeţii adunaţi lângă magazie. Ove aleargă după maşină, agitându-şi pumnii:
- Nu ştii să citeşti, idiotul dracului? tună el.

Şoferul, un bărbat zvelt, cu o ţigară în mână, pare că l-a auzit. Când Škoda întoarce lângă garajul de biciclete, privirile li se întâlnesc prin geamul lateral al maşinii. Bărbatul îl priveşte pe Ove drept în ochi şi deschide geamul. Ridică precaut din sprâncene.
- Traficul interzis! repetă Ove, arătându-i indicatorul pe care chiar asta stă scris şi apropiindu-se de Škoda, cu pumnii strânşi.

Bărbatul scoate braţul stâng pe geam şi scutură, fără grabă, scrumul. Ochii lui albaştri sunt complet impasibili. Se uită la Ove ca la un animal în spatele gratiilor. Nicidecum agresiv, ci pur şi simplu indiferent. Ca şi cum Ove ar fi fost ceva ce omul putea cu uşurinţă şterge cu o cârpă.
- Citeşte indic... începe Ove sever, dar bărbatul îi închide geamul în nas.

Ove strigă în continuare după Škoda, dar bărbatul îl ignoră. Şi nici măcar nu pleacă de-acolo în trombă, cu scrâşnet de cauciucuri, ci se îndreaptă alene spre parcare, apoi iese fără grabă în şosea, ca şi cum tot gesticulatul lui Ove n-ar fi fost cu nimic mai dramatic decât un bec stricat într-un felinar pe stradă.

* * *
Ove rămâne pe loc, atât de tulburat, încât mâinile încleştate îi tremură. După ce Škoda dispare, se întoarce şi o ia de aleea dintre case, păşind atât de apăsat că e gata, gata, să se împiedice. În faţa casei lui Rune şi a Anitei, unde Škoda cea albă stătuse parcată, se pare, vede două mucuri de ţigară. Le ridică şi le cercetează de parcă ar fi fost indicii într-o crimă complicată.
- Bună, Ove! se aude vocea şovăitoare a Anitei în spatele lui.

Se întoarce spre ea. Anita stă pe treptele de la intrare, cu un pulover gri atârnând pe ea, ce parcă încearcă, în zadar, să-i învăluie trupul, ca două mâini ce se străduie să apuce o bucată udă de săpun.
- Da, bună, bună! răspunde Ove.
- De la Asistenţa Socială, spune ea, arătând cu capul spre direcţia în care dispăruse Škoda.
- E interzis traficul în zona rezidenţială, spune Ove.

Anita încuviinţează tăcută:
- Zice că are autorizaţie de la primărie să vină cu maşina până la uşă.
- Are pe DRA... începe Ove, dar se opreşte şi îşi înghite cuvintele.

Anitei îi tremură buzele:
- Vor să mi-l ia pe Rune, zice ea.

Ove dă din cap tăcut. Într-o mână încă ţine furtunul de plastic, iar pe cealaltă, făcută pumn, şi-o îndeasă în buzunar. Preţ de-o clipă, pare că se gândeşte să spună ceva, apoi coboară privirea, se întoarce şi pleacă. După câţiva metri, îşi dă seama că merge cu mucurile de ţigară în buzunar, dar nu prea mai are ce să facă.

Pe stradă, o vede pe pipiţa blondă. Cizma cu ochi începe să latre isteric de cum îl vede pe Ove. Uşa casei din spatele lor e deschisă, aşa că Ove presupune că pipiţa îl aşteaptă pe Anders ăla. Cizma cu ochi are în colţurile gurii ceva ce pare a fi blană. Pipiţa blondă rânjeşte satisfăcută. Ove o ţintuieşte cu privirea când trece pe lângă ei, dar femeia nu pleacă ochii. Ba chiar rânjeşte şi mai abitir. Ca şi cum la Ove ar fi rânjit.

Când trece pe lângă casa străinei gravide, îl vede pe tolomac în pragul uşii.
- Salutare, Ove! strigă el.

Ove îşi vede scara sprijinită de faţada casei. Tolomacul îi face vesel cu mâna. Se vede treaba că se trezise devreme azi. Sau, mă rog, devreme pentru un consultant IT. În mână ţine un cuţitaş de argint. Ove îşi dă seama că tolomacul se gândeşte să forţeze cu el fereastra înţepenită de la etaj. Scara lui Ove, pe care tolomacul vrea să se suie, e proptită într-un nămete.
- O zi bună! strigă voios tolomacul când Ove trece prin faţa casei.
- Da, da, mormăie Ove, fără să se uite spre el.

Cizma cu ochi latră înnebunită în faţa casei lui Anders ăla. Cu colţul ochiului, Ove vede cum pipiţa blondă încă rânjeşte la el. Iar asta îl deranjează pe Ove. Nu ştie prea bine de ce, dar îl enervează până-n măduva oaselor.

Mergând printre case, pe lângă garajul pentru biciclete şi prin parcare, îşi dă seama că, fără să vrea, caută pisica. Nu-i de găsit.

Deschide uşa garajului şi descuie Saab-ul. Stă aşa, în semiîntuneric, cu mâinile în buzunare, preţ de mai bine de jumătate de oră. Nu ştie de ce face asta, simte doar că, înainte să purceadă cu aşa ceva, se cere un soi de tăcere solemnă.

Se gândeşte dacă vopseaua de pe Saab avea să se murdărească foarte tare. Probabil că da... Păcat, dar nu prea are ce face. Controlează cauciucurile, lovindu-le cu piciorul. "Zdravene, mai ţin vreo trei ierni", îşi zice el după al treilea şut, singura metodă prin care Ove verifică starea lucrurilor. Asta îl face să-şi aducă brusc aminte de plicul din buzunarul sacoului. Îl scoate şi verifică dacă a lăsat instrucţiuni cu privire la cauciucurile de vară. Da, uite că a scris. Chiar sub rubrica "Saab + accesorii": "Cauciucuri de vară - magazie" şi, pe urmă, instrucţiuni clare, pe care şi un cretin le-ar fi înţeles, despre unde anume în portbagaj se găseau şuruburile de jantă. Ove pune scrisoarea înapoi în plic şi plicul în buzunarul interior al sacoului.

Aruncă o privire peste umăr, în parcare. Nu că i-ar păsa de jigărita aia de pisică, fireşte. Dar speră că n-a păţit nimic, că altfel foc şi pară se face nevastă-sa, asta era limpede. Iar el n-are chef să-l bodogănească din cauza jigăritei. Atâta tot.

Undeva, departe, se aud sirenele unei ambulanţe care se apropie, dar Ove abia dacă bagă de seamă. Se aşază pe scaunul şoferului şi porneşte motorul. Deschide fereastra din spate câţiva centimetri. Se dă jos din maşină. Închide uşa garajului. Fixează etanş furtunul de plastic pe ţeava de eşapament. Se uită cum iese fumul la capătul celălalt al furtunului. Bagă furtunul în maşină prin fereastra deschisă. Se aşază pe scaunul şoferului. Închide uşa. Potriveşte oglinzile retrovizoare. Răsuceşte înainte şi înapoi selectorul de canale al radioului. Se lasă pe speteaza scaunului. Închide ochii. Simte cum fumul gros al gazelor de eşapament umple garajul şi plămânii lui centimetru cub cu centimetru cub.

Viaţa n-ar fi trebuit să ia întorsătura asta. Munceşti, îţi plăteşti ratele, îţi plăteşti dările la stat şi îţi faci datoria. Te însori. "La bine şi la greu, până când moartea ne va despărţi." Nu aşa se înţeleseseră? Ba aşa ziseseră, Ove îşi aminteşte prea bine. Şi nu ea trebuia să moară prima. La naiba, nu era de la sine înţeles că despre moartea lui era vorba? Nu era?

Ove aude bătăi în uşa garajului. Le ignoră. Îşi îndreaptă cuta pantalonilor. Se uită în oglinda retrovizoare. Se întreabă dac-ar fi trebuit să-şi pună cravată. Nevesti-sii îi plăcea să-l vadă cu cravată. Se uita la el de parcă era cel mai chipeş bărbat din lume. Se întreabă cum avea se uite la el acum. Dacă avea să o facă de ruşine venind la întâlnire în viaţa de apoi cu costumul murdar şi fără slujbă. Dacă avea să-l considere un idiot care nu era în stare să ţină o slujbă cinstită, fără să fie "pensionat anticipat", doar pentru că fusese înlocuit de un calculator. Dacă avea să-l privească aşa cum obişnuia, ca pe un bărbat pe care se poate bizui. Ca pe un om care îşi asumă responsabilităţi şi care ştie să repare un boiler dacă-i nevoie. Dacă avea să-l placă la fel de mult acum, când era doar un moş fără rost.

Loviturile în uşa garajului se înteţesc. Ove se uită enervat spre uşă. Din nou bufnituri. Şi-atunci îşi zice că acum chiar că i-a cam ajuns.
- Acum chiar că mi-a cam ajuns, strigă el şi smuceşte uşa Saab-ului, făcând furtunul de plastic să se desprindă şi să cadă pe podeaua de beton a garajului.

Gazele de eşapament fâsâie în toate direcţiile.

Străina gravidă ar fi trebuit să fi priceput deja că nu era bine să stai prea aproape de uşă când Ove e de partea cealaltă. Reuşeşte, în schimb, să-şi ia uşa garajului drept în nas când Ove o deschide smucind-o brusc, de parcă ar fi încercat să desprindă un lasou înţepenit într-un gard.

Ove o vede şi se opreşte. Femeia se ţine de nas. Îi aruncă lui Ove o privire de om care tocmai a primit o uşă de garaj în faţă. Furtunul de plastic scuipă nori groşi de fum şi învăluie jumătate din parcare într-o ceaţă urât mirositoare.
- Ce naiba faci? Nu ştii... nu ştii să te fereşti când deschide omul uşa? reuşeşte Ove să îngaime.
- Da' tu ce naiba faci? i-o întoarce gravida muşcător, uitându-se la Saab-ul care merge în gol şi la fumul care iese pe gura furtunului din plastic de pe podea.
- Nu... nimic, bâiguie Ove şi pare că tot ce vrea e să închidă la loc uşa garajului.

Picături mari şi roşii încep să curgă din nasul femeii. Îşi acoperă nasul cu o mână şi cu cealaltă îi face semn lui Ove:
- Am nevoie de-o maşină, pentru spital, spune ea, cu capul aplecat pe spate.

Ove se uită suspicios la ea:
- Da-i numai un pic de sânge, ce naiba! Ia potoleşte-te!

Femeia înjură într-o limbă străină, Ove bănuieşte că-i persană, ţinându-se strâns de nas cu degetul mare şi arătătorul. Apoi dă din cap nerăbdătoare şi picături de sânge îi curg pe geacă:
- Nu pentru mine!

Ove e uşor nedumerit. Îşi înfige mâinile în buzunare:
- Nu? Aha. Păi, bine.

Gravida geme:
- Patrick a căzut de pe scară.

Îşi apleacă şi mai tare capul pe spate, astfel încât Ove vorbeşte, practic, cu bărbia ei:
- Cine-i Patrick? întreabă Ove bărbia.
- Soţul meu, răspunde bărbia.
- Tolomacul? îi scapă lui Ove.
- Chiar el, răspunde bărbia.
- Şi a căzut de pe scară? încearcă Ove să lămurească situaţia.
- Da. Când să deschidă fereastra.
- Aha. Păi, la ce dracu' să te-aştepţi, se vedea de la o poştă...

Bărbia dispare şi ochii mari şi bruni se uită ţintă la Ove. Nu par tocmai mulţumiţi.
- Şi vrei să dezbatem un pic asta sau ce?

Ove se scarpină în cap, uşor jenat:
- Nu... Nu... Da' nu poţi să-l duci singură? În maşinuţa aia de cusut japoneză, în care aţi venit alaltăieri? încearcă el să protesteze.
- N-am carnet, răspunde ea şi îşi şterge sângele de pe buze.
- Cum adică n-ai carnet? se miră Ove, ca şi cum nu înţelegea cuvintele.

Femeia oftează nerăbdătoare:
- N-am şi gata, care-i problema?
- Da' câţi ani ai? întreabă Ove, aproape fascinat.
- Treizeci, răspunde ea, pierzându-şi răbdarea.
- TREIZECI! Şi n-ai carnet?! Da' ce-ai?

Gravida geme din nou şi ţinându-se de nas cu o mână, pocneşte iritată din degete cu cealaltă:
- Hei, Ove, nu pricepi? Spital! Trebuie să ne duci la spital!

Ove e de-a dreptul jignit:
- Să "vă" duc? N-ai decât să suni la Salvare dacă bărbată-tu nu e-n stare să deschidă o fereastră fără să cadă de pe scară...
- Am sunat. L-au dus deja la spital. Dar n-aveam loc şi eu în ambulanţă. Cu ninsoarea asta, e imposibil să găseşti un taxi. Şi autobuzele se înţepenesc peste tot.

Pe obrazul femeii se scurg dâre de sânge. Ove îşi strânge fălcile până îi scrâşnesc dinţii.
- Păi, pe autobuze nu te poţi bizui. Numai beţivani de şoferi, spune el cu voce joasă şi bărbia în piept, de-ai fi zis că încearcă să-şi ascundă cuvintele în gulerul cămăşii.

Femeia bagă, poate, de seamă cum starea lui de spirit se schimbă la auzul cuvântului "autobuz". Sau poate nu. Dă din cap ca şi cum decizia ar fi fost luată:
- Bun, Ove. Atunci trebuie să ne duci.

Ove face o încercare curajoasă să-i arate un deget ameninţător, dar, spre propria-i uluire, nu e tocmai pe cât de convingător spera să fie:
- Nu trebuie nimic. Ce sunt eu, serviciu de transport public? reuşeşte el să zică în cele din urmă.

Femeia nu zice nimic, doar îşi strânge şi mai tare nasul cu arătătorul şi degetul mare şi clatină din cap într-un fel care lui Ove îi dă impresia că nu-l ascultă defel. Cu mâna liberă arată nervoasă spre garaj şi furtunul de plastic de pe podea, care scuipă spre tavan nori de fum tot mai groşi şi îl concediază:
- Hai, că n-am vreme să mă ciondănesc cu tine acum. Repară chestia aia, să putem pleca. Mă duc să iau copiii.
- Care COPII? strigă Ove după ea, dar nu primeşte nici un răspuns.

Femeia se întorsese deja pe călcâiele picioarelor ce păreau de-a dreptul subdimensionate faţă de burta mare de gravidă şi dispăruse după colţul garajului de biciclete.

Ove rămâne nedumerit pe loc, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vină cineva care să o aducă înapoi şi să-i explice că Ove nu terminase ce avea de spus. Dar nu apare nimeni. Îşi sprijină mâinile pe curea şi aruncă o privire spre furtunul de pe podeaua garajului. Ce, e vina lui că oamenii nu sunt în stare să se ţină pe o scară pe care el le-a împrumutat-o? Că lui nu i se pare!

Dar, bineînţeles, nu se poate abţine să nu se gândească ce i-ar zice nevastă-sa să facă, dacă ar fi fost acolo. Din păcate, e limpede ce i-ar fi zis, îşi dă şi Ove seama.

Aşa că se duce şi scoate cu piciorul furtunul de plastic de pe ţeava de eşapament. Se aşază în Saab. Verifică oglinzile retrovizoare. Bagă în viteza întâi şi iese din garaj. Nu că i-ar păsa cum ajunge străina gravidă la spital. Dar ştie bine ce-l aşteaptă de la nevastă-sa dacă ultimul lucru pe care-l face pe lumea asta e să pocnească o gravidă cu uşa-n cap, de-i dă sângele pe nas, şi pe urmă s-o lase să ia autobuzul.

Şi, dacă tot e să irosească benzina, mai bine s-o ducă până la spital şi înapoi. "Poate mă lasă în pace dup-aia" îşi zice Ove.

Dar bineînţeles că nu-l lasă.