Fata care citea în metrou

Christine Féret-Fleury
Fata care citea în metrou
Editura Nemira, 2017
traducere din limba franceză de Mihaela Stan

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

Christine Féret-Fleury a fost editor la Gallimard Jeunesse. În 1996 a debutat ca scriitoare cu o carte pentru copii, Le petit tamour, iar în 1999 i s-a tipărit primul volum pentru adulţi, Les vagues sont douces commes des tigres, cu care a câştigat Premiul Antigona. Au urmat apoi opt cărţi, autoarei plăcându-i să-şi încerce forţele în diverse genuri şi încercând să experimenteze cât mai mult în materie de literatură.

Juliette merge cu metroul din Paris în fiecare zi, la aceeaşi oră. Cea mai mare plăcere a ei este să vadă ce citesc cei din jur: doamna în vârstă, colecţionarul de ediţii rare, studenta la matematică sau fata care plânge la pagina 247. Îi priveşte pe toţi cu tandreţe şi curiozitate, de parcă ceea ce citesc, pasiunile şi diversitatea existenţei lor i-ar putea colora şi ei viaţa monotonă.
Dar într-o zi Juliette hotărăşte să coboare cu 2 staţii mai devreme şi să o ia pe un drum ocolitor spre serviciu, decizie care îi va schimba viaţa.

 "O poveste tandră, cu un strop de nebunie." (Lire)

 "O poveste frumoasă ca un balsam pentru suflet, plină de trimiteri care le fac poftă de citit şi celor mai puţin entuziasmaţi de lectură!" (Avantages)

 "Un roman delicios, care să ne aducă aminte că în epoca reţelelor sociale imaginaţia e mai importantă decât oricând." (Madame Figaro)

Fragment
1

Bărbatul cu pălărie verde urca întotdeauna la Bercy, întotdeauna pe uşa din faţă a vagonului şi cobora tot pe acolo peste fix şaptesprezece minute - în zilele când opririle, soneriile şi clinchetele metalice se succedau cu regularitate, zilele fără un aflux deosebit, fără accidente, fără alarme, fără grevă, fără opriri pentru reglarea traficului. Zilele obişnuite. Zile în care ai impresia că faci parte dintr-un mecanism bine uns, un uriaş corp mecanic în care fiecare, vrând-nevrând, îşi găseşte locul şi îşi joacă rolul.

Zilele în care Juliette, la adăpostul ochelarilor de soare în formă de fluture şi al eşarfei mari, tricotate de buni Adrienne în 1975 pentru fiica sa, o eşarfă măsurând exact doi metri cincizeci, de un albastru palid, ca al culmilor din zare la ora şapte, într-o seară de vară, sau de oriunde, pe înălţimile din Prades cum te uiţi spre Canigou, se întreba dacă existenţa ei avea mai multă importanţă pe lume decât a păianjenului pe care îl înecase chiar de dimineaţă în duş.

Nu-i plăcea asta - să îndrepte jetul spre corpul mic, negru şi păros, să se uite cu coada ochiului cum picioarele subţiri se agită frenetic, apoi se strâng brusc, să vadă insecta rotindu-se, uşoară şi insignifiantă ca o scamă de lână smulsă din puloverul ei preferat, până când apa o trage în jos, prin sifon, astupat imediat cu o mişcare energică.

Asasinate în serie. Zi de zi păianjenii reveneau, ieşeau din conducte şi ţevi după un periplu cu începuturi îndoielnice. Să fi fost mereu aceiaşi care, odată azvârliţi în adâncuri întunecate, greu de imaginat, în măruntaiele oraşului semănând cu un imens rezervor de viaţă colcăitoare şi fetidă, se desfăceau, înviau, apoi îşi reluau urcuşul sortit aproape de fiecare dată eşecului? Juliette, ucigaşă vinovată şi scârbită, se vedea ca o divinitate neîndurătoare şi, totuşi, distrată sau prea ocupată mare parte din timp să-şi îndeplinească misiunea, veghind cu intermitenţe asupra gurii de acces în infern.

Ce sperau păianjenii odată ajunşi pe uscat - ca să zicem aşa? Ce călătorie hotărâseră să facă şi în ce scop?

Poate că bărbatul cu pălărie verde i-ar fi putut răspunde, dacă Juliette ar fi îndrăznit să-l întrebe. În fiecare dimineaţă, îşi deschidea servieta şi scotea o carte învelită în hârtie fină, aproape transparentă, bătând de asemenea în verde, pe care o desfăcea cu gesturi tacticoase, precise. Apoi strecura un deget între două pagini deja separate de o bucată lungă şi îngustă din aceeaşi hârtie şi îşi începea lectura.

Cartea avea titlul Histoire des insectes utiles à l'homme, aux animaux et aux arts, à laquelle on a joint un supplément sur la destruction des insectes nuisibles^[1].

Mângâia legătura pestriţă din piele, cotorul decorat cu fir aurit, pe care titlul ieşea în evidenţă pe fond roşu.

O deschidea, o apropia de faţă, îi inspira mirosul, cu ochii pe jumătate închişi.

Citea două-trei pagini, nu mai mult, ca un gurmand care savurează un chou à la creme cu o linguriţă de argint. Pe chip i se contura un zâmbet enigmatic şi mulţumit - pe care Juliette, fascinată, îl asocia cu Motanul de Cheshire din Alice în Ţara Minunilor. Din cauza desenului animat.

În staţia Cambronne, zâmbetul se ştergea, lăsând loc unei expresii de regret şi dezamăgire; împăturea la loc hârtia, punea cartea înapoi în servietă, ale cărei închizători scoteau apoi un pocnet sec. Şi se ridica. Nici măcar o dată nu-şi oprise privirea asupra lui Juliette care, stând pe scaun în faţa lui - sau în picioare, agăţată de bara lustruită zilnic de sute de palme înmănuşate sau nu - îl sorbea din ochi. Se îndepărta cu paşi mărunţi, cu spatele perfect drept în paltonul încheiat până la gât, cu pălăria înclinată pe sprânceana stângă.

Fără această pălărie, fără acest zâmbet, fără această servietă în care îşi ţinea comoara, probabil că Juliette nu l-ar fi recunoscut. Era un om ca atâţia alţii, nici frumos, nici urât, nici atrăgător, nici antipatic. Un pic corpolent, fără vârstă, mă rog, de o anumită vârstă, ca să vorbim în clişee.

Un om.
Sau mai degrabă un cititor.

"Albina, viermele-de-mătase, afida, coşenila, racul, izopodele, cantaridele, lipitorile..."
- Ce tot zici acolo?

Juliette, care fredona, tresări.
- Oh, nimic. Un soi de joc... Încercam să-mi amintesc numele...
- Am primit rezultatele DPE^[2] pentru apartamentul din bulevardul Voltaire, o anunţă Chloé, care nici n-o auzise. La tine e dosarul?

Juliette încuviinţă din cap cu întârziere. Se gândea şi acum la bărbatul cu carte verde, la insecte, la păianjeni - înecase doi de dimineaţă.
- Dă-mi-le! O să le îndosariez eu, răspunse ea.

Se răsuci cu scaunul, trase o mapă din stelajul care acoperea un întreg perete al biroului şi strecură hârtiile în ea. Cartonul, observă Juliette, era de un galben spălăcit. Mai trist nici că se putea. Tot peretele, umflat, înţesat de etichete care se dezlipeau la colţuri, părea gata să se reverse peste ea ca o avalanşă de noroi. Juliette închise ochii, îşi imagină pleoscăitul, băşicile de gaz spărgându-se la suprafaţă - mirosul, şi îşi strânse nasul energic între degete pentru a înăbuşi greaţa care o cuprindea.
- Ce ai? o întrebă Chloé.

Juliette dădu din umeri.
- Eşti gravidă? insistă colega ei.
- Nici pomeneală. Dar mă gândesc cum poţi să lucrezi având asta în faţă... culoarea asta e scârboasă.

Chloé o privi fix.
- Scârboasă, repetă ea apăsând pe fiecare silabă. Spui prostii. Am mai auzit chestii ciudate, dar aşa ceva niciodată. Sunt doar nişte dosare. Urâte, de acord, dar... Sigur ţi-e bine?

Juliette pianota pe birou în ritm sacadat: Albina, viermele-de-mătase, afida, coşenila, racul, izopodele, cantaridele, lipitorile...
- Foarte bine, răspunse ea. Tu ce citeşti în metrou?

2

Bătrâna doamnă, studenta la matematică, ornitologul amator, grădinarul, îndrăgostita - cel puţin, aşa şi-o închipuia Juliette, judecând după respiraţia uşor sacadată şi după lacrimile minuscule care îi picurau de pe gene când ajungea la ultimul sfert din povestea romanţioasă pe care o devora, volume groase, cu colţurile îndoite de atâta citit şi răscitit. Coperta înfăţişa uneori un cuplu îmbrăţişat pe un fond sângeriu sau dantela sugestivă a unui corsaj. Torsul gol al unui bărbat, şoldurile unei femei, un aşternut mototolit sau doi butoni de manşetă, sobră punctuaţie a titlului subliniat de tija îmbrăcată în piele a unei cravaşe... şi lacrimile care, pe la pagina 247 (Juliette verificase trăgând discret cu ochiul spre vecina sa) creşteau între genele tinerei, apoi se prelingeau spre colţul gurii, în timp ce pleoapele coborau şi un suspin involuntar îi ridica sânii rotunzi, pe care se mula bluziţa foarte cuminte. Oare de ce pagina 247? se întreba Juliette urmărind cu privirea o umbrelă deschisă care străbătea grăbită peronul staţiei Dupleix, adăpostind de rafalele piezişe o întreagă familie din care ea nu putea zări decât picioarele: picioruşe în catifea maro, picioare mari în blugi, picioare delicate în dresuri cu dungi. Ce se petrecea acolo, ce emoţie apărea brusc, ce sfâşiere, ce angoasă care-ţi tăia răsuflarea, ce spasm de voluptate sau de abandon?

Visătoare, bătea cu vârfurile degetelor în coperta propriei cărţi, pe care nu o mai deschidea prea des, absorbită cum era de observaţiile sale. Volumul în format de buzunar, cu muchia pătată de cafea, cu cotorul crăpat, trecea dintr-o geantă în alta, din traista de marţi - ziua în care Juliette îşi făcea cumpărăturile când ieşea de la agenţie - în poşeta de vineri - seara de mers la cinema. O carte poştală, strecurată între paginile 32 şi 33, nu se mişcase de-acolo de peste o săptămână. Peisajul pe care-l înfăţişa, un sat de munte înălţându-se deasupra unui mozaic de câmpuri în tonuri închise, Juliette îl asocia acum cu bătrâna doamnă care frunzărea mereu aceeaşi carte de reţete culinare şi uneori zâmbea de parcă descrierea unui fel de mâncare îi amintea o nebunie din tinereţe; câteodată închidea cartea, îşi aşeza deasupra mâna fără niciun inel şi se uita pe fereastră la ambarcaţiunile care urcau pe Sena şi la acoperişurile lucind de ploaie. Textul de pe coperta a patra era în italiană, plasat deasupra unei fotografii ce reunea doi ardei graşi mari, un fenicul dolofan şi o bucată rotundă de mozzarella în care un cuţit cu mâner de os lăsase o brazdă dreaptă.

Albina, viermele-de-mătase, afida, coşenila, racul, izopodele, cantaridele, lipitorile... Carciofi, arancia, pomodori, fagiolini, zucchini... Crostata, lombatina di cervo, gamberi al gratin... Cuvinte-fluturi care zburau încoace şi-n colo prin vagonul aglomerat, apoi veneau să se aşeze pe vârful degetelor lui Juliette. Imaginea i se părea cam nătângă, dar era singura care-i venea în minte. Chiar aşa, de ce fluturi? De ce nu licurici pâlpâind câteva clipe înainte de a se stinge? Când văzuse ea licurici? La drept vorbind, niciodată. Nu mai existau nicăieri licurici - se temea ea. Doar amintiri. Ale bunicii, cea care tricotase eşarfa. Şi care aducea puţin cu bătrâna doamnă cu cartea de bucate, aceeaşi faţă albă şi senină, aceleaşi mâini un pic prea puternice, cu degete scurte având drept podoabă tot un singur inel, verigheta groasă care, an după an, se adâncise în carne până o însemnase definitiv. Pielea încreţită, pătată, acoperea inelul, corpul mistuia simbolul, se deforma la atingerea lui. "Licuricii, spunea ea, licuricii sunt stele căzătoare. Eram atât de mică pe atunci, că n-aveam voie să stau trează până târziu, iar serile de vară erau atât de lungi! Cel puţin două ore, ziua pătrundea prin fantele dintre jaluzele. Aluneca uşor pe covor, urca pe barele patului meu, apoi, dintr-odată, sfera de sus, din aramă, începea să strălucească. Ştiam că pierdeam ce e mai frumos, clipa în care soarele se cufundă în mare, când marea devine ca vinul, ca sângele. Prin urmare, făceam un nod cu cămaşa de noapte, uite aşa, vezi? Strâns bine în jurul taliei. Şi coboram ţinându-mă de umbrarul de viţă. O adevărată maimuţică! Şi alergam până la capătul câmpului, acolo de unde se putea vedea marea. Când se întuneca de-a binelea, mă legănam pe bariera lăsată mereu deschisă, în spatele crescătoriei de viermi-de-mătase... Acolo i-am văzut. Au venit brusc. Sau au ieşit din pământ. N-am ştiut niciodată. Tăcuţi, plutind în aer, aşezaţi pe firele de iarbă... Încremeneam, nici nu îndrăzneam să respir. Eram în mijlocul stelelor."

Metroul încetinea. Sèvres-Lecourbe. Încă trei staţii sau patru, depindea de zi şi de dispoziţia lui Juliette. Metal care vibra, semnal sonor. Pe neaşteptate, se ridică şi trecu printre uşi chiar când se închideau. Poala hainei i se prinse între acestea, o smuci cu un gest scurt şi rămase nemişcată pe peron, gâfâind uşor, în timp ce trenul se îndepărta. În cenuşiul matinal, câteva siluete zoreau spre ieşire, înfofolite în paltoane groase. Într-o dimineaţă de februarie, cui îi plăcea să străbată agale străzile, la întâmplare, observând forma norilor sau iscodind cu privirea în căutarea unui butic deschis de curând sau a unui altelier de olărie? Nimănui. Oamenii treceau din spaţiul bine încălzit al apartamentului în cel al biroului, beau o cafea, comentau căscând sarcinile de peste zi, bârfele, ştirile - mereu deprimante. De la staţia unde Juliette cobora zilnic şi până la uşa agenţiei, nu era decât o stradă. Un şir de trepte, o margine de trotuar, apoi, la stânga, vitrina unei curăţătorii, a unei tutungerii şi a unui fast-food cu chebap. În vitrina tutungeriei, un pom de Crăciun din plastic, încărcat şi acum cu ghirlande şi funde din hârtie lucioasă, începea să se acopere de praf. Căciuliţa roşie cu ciucure alb din vârf, în chip de stea, atârna ca o rufă udă.

Juliette voia să vadă altceva. Se îndreptă spre harta cartierului afişată la capătul staţiei: dacă o lua pe prima stradă la dreapta, apoi, la cea de-a doua intersecţie, cotea tot la dreapta, nu ar fi făcut mai mult de două minute. Puţin mers pe jos ar încălzi-o. Nici măcar n-ar întârzia - aproape deloc. În orice caz, Chloé deschidea agenţia. Fata asta era de-o punctualitate bolnavă. Iar domnul Bernard, directorul, nu venea niciodată mai devreme de nouă şi jumătate.

Juliette porni pe stradă cu pas rapid, apoi se forţă să încetinească. Trebuia să scape de obiceiul de a se repezi drept înainte, cu ochii fixaţi asupra ţintei. Nimic palpitant n-o aştepta, nimic: dosare de umplut şi de aranjat, o lungă listă cu demersuri plictisitoare, o vizionare sau poate două. În zilele bune. Şi când te gândeşti că ea îşi alesese meseria asta!

Pentru contactul cu oamenii, cum preciza anunţul la care răspunsese, contactul cu oamenii, da, să te apropii de alţii şi să le citeşti în ochi visurile şi dorinţele, să le vii în întâmpinare, să le găseşti un cuib unde aceste visuri ar putea să se desfăşoare, unde cei temători şi-ar recăpăta încrederea, unde cei deprimaţi ar zâmbi din nou vieţii, unde copiii ar creşte la adăpost de vânturile prea puternice care zbuciumă şi dezrădăcinează, unde bătrânii, cei epuizaţi, ar aştepta moartea fără spaimă.

Încă îşi amintea de prima ei vizionare, un el şi o ea de treizeci de ani, grăbiţi. Juliette le oferise o cafea înainte de a intra în imobil, am nevoie să vă cunosc mai bine pentru a vă descoperi aşteptările, afirmase ea cu o siguranţă pe care atunci nu o simţea nici pe departe. "Pentru a vă descoperi aşteptările" - găsea că formula sună bine, o citise în broşura dată de conducerea agenţiei fiecărui angajat, însă bărbatul o privise fix, ridicând o sprânceană, apoi bătuse în cadranul ceasului cu un gest sugestiv. Femeia îşi verifica mesajele pe smartphone, nu ridicase ochii nici măcar când urcase scara, în timp ce Juliette, paralizată, recita fişa învăţată pe de rost cu o seară în urmă, piatră cioplită şi farmecul stilului Haussmann, observaţi pardoseala din hol, refăcută, dar respectând părţile originale, linişte deplină, aveţi ascensor până la etajul al patrulea şi uitaţi ce gros e covorul de pe scări! I se părea că propria voce vine de undeva de departe, ridicol de ascuţită, vocea unei fetiţe care se joacă de-a femeia în toată firea, îi era milă de ea însăşi şi o gâtuia o dorinţă absurdă de a plânge. Cuplul făcuse în fugă turul apartamentului, trei camere cu vedere spre curte, iar ei i se tăiase răsuflarea urmându-i. Cuvintele zburau, se îngrămădeau, tavan înalt, muluri, şemineu de epocă, parchet în vârf de diamant e foarte rar, posibilitatea de a crea o cameră suplimentară sau un birou, instalând un mezanin... Ei nu o ascultau, nu se uitau unul la altul, nu puneau nicio întrebare. Cu eroism, ea încercase să-i descoasă, cântaţi la pian, aveţi copii sau...? Neprimind răspuns, se blocase la vederea unei raze de soare care cădea pe o lamă de parchet pudrată cu praf, vocea îi suna tot mai îndepărtată, atât de pierită, încât de-acum îi era imposibil oricui s-o mai audă: apartament cu o bună ventilaţie, foarte luminos, soarele pătrunde chiar de la ora nouă în bucătărie... Ei plecaseră deja, Juliette alergase după ei. În stradă, îi întinsese cartea de vizită bărbatului, care o îndesase în buzunar fără să se uite la ea.

Juliette ştia că n-o să-i mai vadă niciodată.

Ţipătul unui pescăruş o trezi la realitate. Se opri şi ridică ochii. Cu aripile larg întinse, pasărea se rotea deasupra. Un nor jos se strecură pe sub ea, iar ciocul şi corpul îi dispărură, nu mai rămaseră decât vârfurile aripilor şi ţipătul ce reverbera între zidurile înalte. Apoi şi acesta se stinse brusc. O rafală biciui faţa tinerei femei, care se clătină. Dezmeticită, privi în jur. O stradă mohorâtă, pustie, mărginită de imobile a căror tencuială, brăzdată de dâre umede, se cojea. Ce căuta ea aici? Se scutură, îşi îndesă nasul în eşarfa groasă şi o luă din loc.
- Zaïde!

Strigătul părea să vină de undeva de foarte sus, dar fetiţa care alega spre ea îl ignoră; mlădioasă şi rapidă, plonjă printre picioarele lui Juliette şi o pubelă răsturnată, ce dădea pe afară de obiecte din plastic destinate reciclării, îşi adună membrele subţiri şi începu iar să ţopăie pe drumul alunecos. Juliette se răsuci s-o vadă cum se îndepărtează, cu fusta învolburată, cu pulovăraşul verde ca iarba, cu două codiţe săltăreţe... şi privirea îi căzu pe o poartă înaltă şi ruginită, pe care o carte - o carte - o ţinea întredeschisă.

Pe poartă, o plăcuţă din metal emailat, de-a dreptul desprinsă dintr-un film despre anii de război, îşi zise Juliette, anunţa cu litere mari, albastre: Cărţi fără Limite.

3

Juliette mai făcu trei paşi, întinse braţul şi atinse uşor foile umflate de umezeală. Îşi trecu vârful limbii peste buza de sus. Să vadă o carte înţepenită între două panouri de metal îi făcea parcă mai rău decât să înece un păianjen. Cu mişcări încete, îşi propti uşor umărul într-un canat şi împinse; volumul alunecă un pic mai jos. Îl luă şi, stând aşa lipită de poartă, îl deschise şi îl apropie de faţă.

Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărţile, să le adulmece, mai ales pe cele cumpărate de ocazie - şi cărţile noi aveau arome diferite, în funcţie de hârtie şi de cleiul folosit, dar nu spuneau nimic despre mâinile care le ţinuseră, despre casele care le adăpostiseră: n-aveau încă o istorie, o istorie diferită de cea pe care o povesteau, o istorie paralelă, fără contur precis, tainică. Unele miroseau a muced, altele păstrau între paginile lor urme persistente de curry, de ceai sau de petale uscate; pete de grăsime murdăreau uneori câteva pagini, un fir lung de iarbă, care servise drept semn de carte într-o după-amiază de vară, cădea fărâmiţându-se; fraze subliniate sau note scrise pe margine reconstituiau un soi de jurnal intim, schiţa unei biografii, câteodată mărturia unei indignări, a unei rupturi.

Aceasta mirosea a stradă - un amestec de rugină şi fum, de găinaţ şi de pneuri arse. Dar, curios lucru, şi a mentă. Tulpinile se desprinseră dintre file, căzură în linişte şi parfumul deveni mai intens.
- Zaïde!

Strigătul răsună din nou, urmat de un tropăit. Juliette simţi un trupuşor cald lovindu-se de ea.
- Scuzaţi, doamnă!

Vocea, ciudat de gravă pentru un copil, exprima uimirea. Juliette coborî privirea şi întâlni nişte ochi întunecaţi, atât de negri, că pupila părea să ocupe tot irisul.
- Asta e casa mea, zise micuţa. Pot să trec?

Juliette murmură:
- Bineînţeles.

Se trase cu stângăcie într-o parte şi canatul greu dădu să se închidă. Fetiţa îl împinse cu ambele mâini.
- Uite de ce tati lasă mereu o carte aici, explică ea pe un ton răbdător. Clanţa e prea ţeapănă pentru mine.
- Dar de ce o carte?

Întrebarea ţâşnise ca un reproş. Juliette simţi cum roşeşte, ceea ce nu i se mai întâmplase de mult - mai ales în faţa unei mucoase de zece ani.

Zaïde - drăguţ nume - ridică din umeri.
- Ah, astea! El zice că sunt "cuci". Haios, nu? Ca păsările. Au de trei sau de patru ori la rând aceleaşi pagini, n-au fost bine făcute, înţelegi? Nu le poţi citi. Sau, mă rog, nu cu adevărat. Mi-o arăţi pe aia?

Copila ridică bărbia, strânse din pleoape şi strănută.
- Am încercat-o. Povestea e tâmpită, cu o fată care cunoaşte un băiat, îl urăşte, după care îl iubeşte, apoi el o urăşte şi... Mă plictiseam atât de rău, că am pus frunze de mentă în ea, măcar să miroasă frumos.
- O idee bună, zise încetişor Juliette.
- Vrei să intri? Eşti unul dintre cărăuşi? Nu te-am mai văzut până acum.

Cărăuşi? Tânăra clătină din cap. Şi numele ăsta o făcea să se gândească la un film alb-negru, la siluete neclare, aduse de umeri, aplecându-se prin tuneluri sau târându-se pe sub sârmă ghimpată, la fete pe bicicletă transportând în genţile lor manifeste ale Rezistenţei şi zâmbindu-i cu prefăcută candoare unui soldat german cu un soi de castron verde-gri pe cap. Imagini văzute de sute de ori la cinema sau la televizor, atât de familiare, atât de liniştite, că uneori uităm oroarea din spatele lor.
- Dar vrei să fii? continuă Zaïde. E uşor. Hai să mergem la tata!

Din nou Juliette schiţă un gest de negare. Apoi privirea i se desprinse de pe chipul fetiţei şi se opri la plăcuţa cu formulă misterioasă - şi totuşi simplă, cărţile nu cunosc nici limite, nici frontiere, în afară, uneori, de cea a limbii, evident - şi-atunci de ce...?

Simţea cum gândurile i-o iau razna, însă îşi dădea seama că timpul se scurge, că trebuia să plece, să iasă de pe această stradă, să ajungă cât mai curând la lumina de neon din biroul ei din spatele agenţiei, la mirosul de praf al dosarelor "proprietăţi" şi al dosarelor "clienţi", la trăncăneala nesfârşită a lui Chloé şi la tusea domnului Bernard, productivă sau uscată, în funcţie de anotimp, la cea de-a patra vizionare a pensionarilor care nu reuşeau să se decidă între casa din Milly-la-Forêt şi apartamentul cu două camere din Porte d'Italie.
- Haide! repetă hotărât Zaïde.

O luă de mână pe Juliette şi o trase în curte, după care aşeză cu grijă cartea la loc, în crăpătura porţii.
- Acolo, în capăt, la uşa cu geamuri, e biroul. Trebuie doar să ciocăni. Eu o să urc.
- Nu te duci la şcoală? întrebă mecanic Juliette.
- E un caz de varicelă la noi în clasă, răspunse copilul dându-şi importanţă. Ne-au trimis acasă, am şi un bilet pentru tata. Nu mă crezi?

Feţişoara rotundă se strânse într-o grimasă de nelinişte. Vârful limbii îi răsărea printre buze, roz şi neted ca o floare de marţipan.
- Sigur că te cred.
- Atunci e bine. Sunteţi toţi atât de bănuitori! încheie fetiţa dând din umeri.

Se întoarse dintr-o săritură şi codiţele începură iar să-i joace pe umeri. Avea părul des, castaniu, cu reflexe aurii acolo unde lumina îl poleia cu sclipirea sa aspră; fiecare codiţă era groasă cât încheietura mâinii ei delicate.

În timp ce ea urca în fugă treptele scării metalice ce ducea spre galeria exterioară întinsă de-a lungul primului etaj al clădirii - o veche fabrică, fără îndoială -, Juliette se îndreptă, şovăind, spre uşa indicată. Nu prea ştia de ce o urmase pe fetiţă şi îi asculta acum ordinul - dacă se gândea bine, era chiar un ordin. Sau un sfat? În orice caz, era complet iraţional să se supună: deja întârziase, nici nu trebuia să se uite la ceas. O burniţă fină se amesteca de-acum cu vântul şi o lovea uşor peste obraji, îndemnând-o să caute căldură, un adăpost temporar... În fond, n-avea de făcut nimic urgent în dimineaţa asta. Putea să pretexteze că i s-a stricat maşina de spălat, care de luni întregi dădea semne de slăbiciune. Chiar discutase amănunţit cu domnul Bernard, care îi oferise informaţii despre diverse modele, insistând asupra mărcilor germane, mult mai fiabile, pretindea el, ba se şi oferise s-o însoţească sâmbăta la un magazin pe care-l ştia, sau cel puţin îl cunoştea pe manager, un văr îndepărtat de-al lui, un om cinstit, care o va sfătui bine.

Geamul uşii sclipea, oglindind o bucată de cer -, dar în fundul încăperii se zărea aprins un bec.

Juliette ridică mâna şi ciocăni.

---

[1] Istoria insectelor utile omului, animalelor şi artelor, cu un supliment despre distrugerea insectelor dăunătoare (în lb. fr. în orig.) (n. tr.).

[2] Diagnostic de performance énergétique, una dintre evaluările tehnice făcute bunurilor imobiliare în Franţa (n. tr.).