Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Robert S. Leiken urmăreşte destinele primei generaţii de imigranţi musulmani, dar şi angoasele urmaşilor lor. Pornind naraţiunea din îndepărtatele sate ale Orientului Mijlociu, prin intermediul personajelor sale, autorul ne aduce în prezent, în capitalele Europei Occidentale, cu ghetourile şi cartierele lor populate de imigranţi. Cartea ne ajută să pătrundem în cotidianul islamiştilor, să cunoaştem moscheile radicalizate, să descoperim universul jihadiştilor şi să aflăm ultimele gânduri ale atentatorilor sinucigaşi. Această analiză istorică, sociologică, teologică şi antropologică ne avertizează că incoerenţa strategiilor faţă de problema terorismului se datorează confundării protestatarilor cu islamiştii, a musulmanilor paşnici cu fundamentaliştii, a slujitorilor Islamului cu jihadiştii, a imigranţilor din prima generaţie cu urmaşii lor. Islamiştii europeni este prima carte care, combinând reportajul şi naraţiunea, analizează ameninţarea teroristă islamistă în Europa într-o manieră obiectivă şi pătrunzătoare.

 "Robert S. Leiken scrie într-un stil accesibil. Bazându-se pe o documentare solidă, autorul prezintă diferite puncte de vedere care îl ajută pe cititor să aibă imaginea de ansamblu a problemei." (Dilwar Hussain, The Muslim World Book Review)

 "O prezentare critică a contextului istoric care a dus la declanşarea conflictului între comunităţile de musulmani din Europa şi statele occidentale." (Washington Times)

 "Prin cercetări amănunţite şi interviuri, acest volum studiază dinamica politică şi socială care a condus la apariţia extremismului islamist printre membrii celei de-a doua generaţii de imigranţi musulmani." (Joshua Sinai, Perspectives on Terrorism)

Capitolul 1. Primii musulmani furioşi ai Europei
 

J'ai pas fait des études pour charger des camions.^[i] (Khaled Kelkal, 3 octombrie 1992)

În 1995, Khaled Kelkal, un francez algerian în vârstă de 24 de ani, era urmărit şi împuşcat după o vânătoare naţională care s‑a încheiat cu un dramatic schimb de focuri televizat. Kelkal era şeful unei celule lyoneze a Grupului Islamic Armat (Groupe Islamique Armé, GIA) implicat într‑un val de atentate cu bombă şi asasinate care i‑a şocat şi terifiat pe locuitorii Parisului şi ai altor trei oraşe provinciale. Deşi înainte de el sute de jihadişti aspiranţi şi‑au părăsit casele europene pentru a lupta în Afghanistan şi Bosnia, Kelkal a fost primul luptător musulman european care a vizat o ţintă din Europa Occidentală, reprezentând totodată prima asociere între străini (outsider‑ii) şi a doua generaţie de imigranţi (insider‑ii). Ca prim jihadist postmigrant care‑şi atacă ţara de adopţie, Kelkal a fost un terorist intern în fruntea vremurilor în care trăia.

GIA în Franţa

La începutul anilor 1990, tensiunile politice şi religioase din Algeria, care avea legături geografice şi coloniale cu Franţa, au dus la migraţia militanţilor GIA către Europa, în special la Paris. După ce a anulat o victorie islamistă în primul tur al alegerilor legislative din decembrie 1991, armata algeriană a declarat stare de urgenţă în ianuarie 1992 şi a anulat al doilea tur de scrutin, pe care era de aşteptat ca Frontul Islamic al Salvării (Front Islamique du Salut, FIS), o confederaţie eterogenă de islamişti şi salafişti, să îl câştige fără drept de apel. (Cititorul nefamiliarizat cu aceşti termeni ar trebui să consulte glosarul şi, pentru o explicaţie mai amănunţită, capitolul 4, "Ghidul utilizatorului"). Intervenţia militară a produs scindarea FIS, expulzînd facţiunile jihadiste înclinate să se răzbune pentru victoria furată. Dintre aceste facţiuni, cea mai importantă era GIA, compusă în principal din amestecul tinerilor orăşeni, săraci, abia reveniţi din jihadul afghan cu cele mai feroce elemente ale FIS. Rezultatul a fost, după cum spunea Gilles Kepel, o "mişcare jihadist‑salafistă de o extraordinară brutalitate". În perioada dintre Războiul afghan şi atentatele cu bombă din 1998 de la ambasadele Statelor Unite din Africa puse la cale de al‑Qaida, GIA a fost avangarda şi steaua călăuzitoare a jihadului violent.

Jihadul GIA nu a fost global, ci naţional, concentrat pe inamicul "apropiat" din Algeria, nu pe "inamicul de departe", imperiul occidental. Colonizarea franceză a Algeriei a mers mult mai departe decât să spunem a mers cea a Indiei de către Marea Britanie. Algeria anexată a devenit un departament oficial al Hexagonului; de aceea, Algeria era considerată nu doar o proprietate colonială, ci parte integrantă a Republicii. În Războiul algerian de independenţă (1954‒1962), Frontul de Eliberare Naţională (Front de Libération Nationale, FLN) a expulzat administraţia franceză, dar a păstrat, după cum considera islamistul FIS, cultura profană a colonizatorilor. Islamiştii din FIS erau de părere că regimul laic postcolonial nu era suficient de independent şi revoluţionar tocmai din pricina secularismului, laicităţii sale. Refuzul Franţei de a izola regimul FLN după ce acesta a anulat alegerile a fost o confirmare pentru FIS a faptului că FLN devenise marioneta foştilor colonizatori.

Chiar înainte ca armata să preia controlul în 1992, studenţii activişti din FIS şi alţi islamişti au creat Fraternitatea algeriană în Franţa (Fraternité Algérienne en France, FAF). Apoi, după puci, FAF şi alţi militanţi care s‑au refugiat în Franţa au pus umărul la constituirea "reţelelor de solidaritate" în rândul populaţiei algeriene din recentele valuri de imigranţi, dar şi din postmigraţii aglutinaţi în zonele suburbane (les banlieues) în jurul principalelor oraşe din Franţa. FAF a reuşit să obţină simpatia şi, apoi, un mic sprijin operaţional din partea asociaţiilor de tineri musulmani francezi. De regulă, aceste reţele erau controlate de experimentaţii veterani GIA. În vreme ce FAF considera că Franţa e, mai degrabă, un adăpost sigur şi un megafon care să influenţeze evenimentele de acasă, jihadiştii GIA tânjeau după sprijin logistic extern pentru violenţele de acasă. Ei operau deseori sub radarul autorităţilor, în regiunile locuite de imigranţi legali şi ilegali. De exemplu, ceea ce poliţia franceză a numit "reţeaua Chalabi", după liderul său Mohamed Chalabi, amesteca afacerile legale cu acte de infracţionalitate măruntă şi falsificare de documente, la fel ca atacatorii cu bombe din Madrid, un deceniu mai târziu. În acest caz, recrutările, logistica şi achiziţiile se făceau la început pentru conflictul algerian şi nu împotriva Franţei. Pe lângă sprijinul financiar şi logistic acordat jihadului algerian, grupul Chalabi a efectuat recrutări printre tinerii bărbaţi din a doua generaţie de migranţi (metoda: un "club pentru tineri" care oferea vacanţe la schi şi ajutor pentru temele şcolare).

Obiectivul agenţilor din reţeaua Chalabi a devenit evident şi a dus, în cele din urmă, la arestarea lor, 138 dintre ei fiind puşi sub acuzare şi ţinuţi în detenţie în medie 14 luni. Pentru că nu au fost decât 24 de condamnări (unele anulate la recurs), unii au considerat că acuzarea a făcut un exces de zel. Oricum, Jean‑François Clair de la Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (Direction de la Surveillance du Territoire, DST), serviciul de securitate internă, m‑a asigurat că forţele franceze de securitate au considerat că destructurarea grupului Chalabi a fost esenţială pentru apărarea împotriva GIA.

În semn de răzbunare pentru sprijinul acordat de francezi guvernului algerian şi poate într‑o încercare inutilă de a pune capăt anihilării propriilor reţele de sprijin, GIA a început să vizeze cetăţeni şi obiective franceze. În plus, aceste ţinte aveau o valoare simbolică în războiul împotriva conducătorilor algerieni pe care jihadiştii îi porecliseră "fiii Franţei".^[ii] Atacarea Franţei va dovedi că jihadiştii erau mai pregătiţi să apere drepturile şi onoarea algerienilor decât regimul, chiar dacă acesta venise la putere în urma unei mişcări de insurgenţă anticolonială. În decembrie 1994, aproape şapte ani înainte de atentatele de la 11 septembrie şi cu o al‑Qaida doar ceva mai mult decât un zvon, GIA a deturnat un avion francez în Alger cu intenţia de a‑l zdrobi de Turnul Eiffel. Complotul a fost dejucat de forţele speciale franceze care au luat cu asalt avionul oprit pentru alimentare pe pista aeroportului din Marsilia. Încăpăţânaţi, câteva luni mai târziu, cei din GIA au început să atace căile ferate franceze înregistrând primul jihad reuşit împotriva Europei, primul care implica musulmani europeni din a doua generaţie şi prima asociere dintre străinii din exterior şi alienaţii postmigranţi din interior. Ca răspuns la sângeroasele atacuri de început asupra metroului parizian, în vara lui 1995, autorităţile franceze au efectuat arestări în masă în zona metropolei. Aceste descinderi poliţieneşti din Paris vor forţa GIA să se retragă din capitală în oraşele provinciale Lille, situat în nordul ţării, şi Lyon, în vest. Anchetatorii în cazul dosarului Chalabi au ajuns la concluzia că "destructurarea... i‑a forţat pe algerienii «de centru» să se îndrepte ulterior către Khaled Kelkal".

Intră în scenă Khaled Kelkal

Khaled era doar un copil când a fost adus din Algeria într‑o suburbie a Lyonului în 1973. Aceasta s‑a petrecut când părinţii săi din prima generaţie de migranţi s‑au reunit conform politicilor de "reîntregire a familiei" care deveneau obişnuite în Europa (vezi capitolul 6). Familia Kelkal a crescut 12 copii într‑o suburbie (banlieue) a imigranţilor din Lyon numită Vaulx‑en‑Velin, în care trei sferturi din locuitori trăiau de‑a lungul canalului maritim la marginea vestică a celui de‑al doilea oraş francez ca mărime, în sumbre şi suprapopulate locuinţe sociale cu cinci niveluri, denumite cités, foarte asemănătoare celor pe care le vom întâlni în mahalalele pariziene unde s‑au declanşat revoltele din 2005. Oricum, cu un deceniu mai devreme, în 1995, anul orgiei teroriste a lui Kelkal, aproape jumătate din populaţia cartierului Vaulx avea, ca şi Kelkal în persoană, sub 24 de ani, iar rata şomajului pentru cei aflaţi sub această vârstă se apropia de 25%. Micile infracţiuni îl vor duce pe adolescent în închisoare, unde musulmanul din interior Khaled şi‑a început radicalizarea sub influenţa unui mentor arab, un outsider.

Kelkal a ieşit din închisoare după a doua condamnare în octombrie 1992, chiar când, aşa a fost să fie, cercetătorul german Dietmar Loch făcea investigaţii pe teren pentru o carte despre tinerii nord‑africani în oraşul unde locuia fostul puşcăriaş. Norocosul interviu pe care i l‑a luat Loch lui Kelkal, cu trei ani înainte de atacurile cu bombă, clarifică drumul străbătut de tânărul de 21 de ani de la crimă la islamism şi apoi la jihad. Ca relatare autobiografică de epocă la persoana întâi venită din partea unei persoane în proces de radicalizare, este un material unic. Interviul, publicat pentru prima dată într‑o obscură dizertaţie academică, a fost republicat în întregime în originalul francez după ce promiţătorul student devenit mic infractor s‑a transformat în jihadist ajungând cel mai urmărit criminal din Franţa. Tipul de mobilitate regresivă a lui Kelkal va deveni un important traseu postmigrant către extremism.

Familia eroului nostru nu practica islamul cu stricteţea şi sectarismul la care va ajunge ilustra lor progenitură, ci mai degrabă ca o formă "intimă şi discretă" de islam popular. La un moment dat, când neastâmpăratul Khaled a rămas în urmă la şcoală, tatăl lui i‑a tras "o bumbăceală bună". De atunci, Khaled a devenit atât de sârguincios că, spre deosebire de fraţii săi, care au absolvit şcoli de meserii, el a putut intra la un liceu academic unde şi‑a luat bacalaureatul la chimie. Kelkal îi spunea lui Loch, intervievatorul lui german: "Era un liceu bine cotat. Trebuia să ai note bune să intri. În ultimul an al şcolii secundare mi‑a mers bine. Noi (eu şi un prieten) eram primii în clasă, râdeam tot timpul de ceilalţi. Eram sănătoşi, haioşi. Dar mai târziu, nu..." Fiind singurul arab în acel liceu de profil, a devenit şi ciudăţenia locului. El îi spunea sociologului german: "Nu au avut niciodată un arab în clasă şi‑mi spuneau de‑a dreptul: «Eşti singurul arab...»" La şcoală, instituţia fundamentală pentru integrarea imigranţilor, Kelkal a devenit un exponat al politicii Franţei de asimilare de tip "totul sau nimic", una care, spre deosebire de americani, aspiră cu adevărat să devină un "creuzet", în care să se evapore reziduurile de autonomie culturală care subzistă în modelul Statelor Unite. "Aveam capacitatea să reuşesc", îşi amintea Kelkal cu tristeţe, "însă n‑am avut loc de întors pentru că ei insistau pe integrarea mea totală. Era imposibil să‑mi uit cultura, să mănânc porc. Nu o puteam face. Şi când ajungeau să mă cunoască, spuneau: «Tu eşti o excepţie.» Chiar dacă vorbeam, dacă mă înţelegeam bine cu colegii de clasă, nu era natural."

În şcoala sa de elită, Khaled nu se simţea doar nelalocul lui, ci şi ţinta tuturor suspiciunilor. "Odată, a dispărut din clasă un calculator de buzunar. Deşi nu făcusem nimic, eu trebuia să fiu hoţul, de vreme ce eram singurul arab. Nu mi‑a plăcut defel să mă gândesc că toţi cred asta despre mine. Se uitau cu toţii ciudat la mine. Mi‑am spus atunci: Oare ce caut aici?" Acesta a fost declanşatorul social şi psihic al regresiei în tâlhărie, puşcărie şi, în cele din urmă, terorism, dar a început cu chiulul de la ore: "Mi‑am pierdut mândria şi a trebuit să fac abstracţie de propria personalitate. Nu puteam face asta, nu‑mi mai găseam locul... Astfel că am început să fug de la ore o dată, de două ori..." Chiulul a devenit un obicei şi apoi Kelkal a încetat să mai meargă la şcoală, certându‑se cu familia sa, acumulând în sufletul său ruşine şi, deopotrivă, vinovăţie.

Mama mea şi toată familia dădeau vina pe mine. Mă simţeam total izolat de familia mea... Din cauza asta am luat‑o pe calea cea rea. De asemenea, am plecat o vreme de acasă pentru că mama mă învinovăţea: "Cum ai putut ajunge până aici şi acum nu mai vrei să mergi deloc la şcoală!" Pentru mine, pentru că mama mi‑o spunea tot timpul, eu ştiam că greşesc. D‑asta am plecat, pentru că ştiam că greşesc.

Sentimentele de vinovăţie şi ruşine asociate cu dezaprobarea şi controlul familiei îl vor schimba, după exemplul altor musulmani postmigranţi furioşi, în special Mohammad Sidique Khan. În multe cazuri de musulmani europeni radicalizaţi, ruperea de familie precede sau însoţeşte convertirea la islamul radical. Acesta va fi drumul urmat de Khan şi de mulţi alţi "revertiţi" la islamul radical. De fapt, radicalizarea presupune rareori un proces de "reversiune" la un islam practicat cândva şi apoi abandonat. În mod tipic are loc nu o reversiune, ci o conversiune - la un islam dogmatic, sectar şi fundamentalist, care nu are prea multe în comun cu islamul popular sau tradiţional al tatălui.

Chiar înainte de a părăsi şcoala, chiulul l‑a dus pe Khaled pe stradă, unde solidaritatea de cartier va suplini pierderea legăturilor cu familia. "După‑amiaza, toţi mergeau la şcoală, însă eu nu aveam nimic de făcut. Şi am început să bat coclaurile, să‑mi fac cunoştinţe. Erau tipi mişto. Ce dacă un tip e hoţ, nu‑l luăm la întrebări când îl vedem. Dacă e prieten, e prieten." Foarte asemănător, după cum vom vedea, lui Sidique Khan, Khaled, cunoscut ca "Mr. Smiley", avea o dispoziţie călduroasă, prietenoasă. Prietenii lui i‑au încurajat un nou nărav: "Tipii ăştia îmi spuneau că sunt o groază de chestii pe‑acolo [la şcoală]. Asta[furtul] a devenit un obicei; s‑a prins de mine." În explicaţiile date de Kelkal intervievatorului său german, resentimentul provocat de prejudecăţile rasiale era doar o parte a complexei explicaţii pentru faptul că a recurs la tâlhărie. Necesitatea era un alt factor. El i‑a spus lui Loch că în cartierul unde stătea, în Vaulx‑en‑Velin, "70 % din populaţie fura pentru că părinţii nu‑şi puteau permite să cumpere diverse lucruri atunci când în casă erau şase copii. Când furi, îţi permiţi." Tatăl şi fratele lui mai mare (aterizat şi el mai târziu în închisoare) îşi pierduseră slujbele de muncitori, împărtăşind soarta imigranţilor din toată Europa de Nord‑Vest care fuseseră la început angajaţi în timpul anilor "miraculoşi" şi apoi disponibilizaţi când regiunea în care se aflau se dezindustrializa (vezi capitolul 6). Kelkal a fost printre nenumăraţii tineri musulmani şomeri atraşi de găşti şi de criminalitatea măruntă, contribuind la imaginea negativă printre nativi şi la "islamofobie", care la rându‑i a hrănit sentimentele musulmanilor de excluziune, fenomene care s‑au stimulat reciproc, într‑o spirală descendentă a alienării, sentiment pe care islamismul, deseori întâlnit în puşcărie, părea să‑l aline.

Dar, pe lângă tulburările emoţionale şi economice sau îndepărtarea sufletească de familie şi ţară, viitorul jihadist oferea şi altă explicaţie eşecului său, una pe care o putem numi politică sau pre‑politică: "A trebuit să mă bizui doar pe mine, am fost obligat să fur. Dar, mai presus de orice, era o problemă de răzbunare. Vrei violenţă, iacă îţi dăm violenţă!" Amintirile lui Kelkal evocă cele două perioade petrecute în puşcărie când tovarăşii de celulă l‑au înarmat cu o ideologie şi un discurs justificativ, un cadru general explicativ pentru acţiunile sale anterioare. Nu putem şti cât de multă credibilitate trebuie să dăm explicaţiilor politice oferite de Khaled ulterior, dar ce e mai important pentru noi era modul în care gândea în 1992, în plin proces de radicalizare.

Decât să îngenuncheze în faţa francezilor, imigrantul algerian şi camarazii săi îşi vor pedepsi opresorii, ochi pentru ochi, pentru "a‑şi crea propriul sistem". La 21 de ani, când vorbea cu Loch, Kelkal era un găinar, dar deopotrivă un musulman politizat născut a doua oară.

Având o altă premoniţie, el i‑a spus cercetătorului german: "Când furam, mă simţeam liber pentru că era un joc. Până să mă prindă, eu eram cel care câştiga. E un joc: pierzi sau câştigi... Dacă în spatele meu erau caraliii, luam viteză, să‑mi piardă urma. Era un delir, un joc, şi noi eram buni la asta." Posibil ca această stare de exaltare produsă de fugă, de evitarea poliţiştilor, să fi revenit mai târziu, când Kelkal va epuiza energia poliţiei naţionale la capătul versiunii sale jihadiste a vânătorii lui Bonnie şi Clyde.

Acel Kelkal care aruncă o lumină retrospectivă asupra trecutului său este tânărul care abia ce a terminat de efectuat două condamnări în închisorile ţării de adopţie, despre care încă de pe‑atunci se ştia că sunt controlate în mare măsură de musulmani. Ce se admitea pe atunci doar cu o jumătate de gură, dar este relativ bine cunoscut azi, este rolul pe care‑l poate avea experienţa închisorii în islamizare şi radicalizare. Islamizarea, deseori un prim pas către radicalizare, s‑a petrecut cu ocazia primei condamnări ispăşite de Khaled. Lyonezul de 18 ani a fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat după patru luni. El i‑a spus lui Loch că, înainte de a intra în închisoare, nici "nu ştia să scrie sau să citească arabă. Când am ajuns în închisoare mi‑am spus: Nu trebuie să pierd timpul. Cu noi era un frate musulman... Am învăţat repede araba". În închisoare, el a avut bucuria de a intra "într‑un grup strâns unit". Iar prin islam el a cunoscut o "mare deschidere a sufletului". Khaled nu se mai considera acum "nici arab, nici francez, ci musulman".

De la Islamism la Jihad

Membrii Societăţii Fraţilor Musulmani au început să ajungă în Franţa în anii 1960, fie fugind din calea represivelor regimuri seculare din Egipt, Siria şi Tunisia, fie pentru a urma pur şi simplu studii universitare (de regulă medicină, inginerie sau ştiinţe naturale). Deşi Frăţia era o pepinieră a antiimperialismului islamic renăscut, în anii 1970, cei mai mulţi dintre radicalii mişcării abandonaseră societatea pentru a întemeia organizaţii jihadiste violente (vezi capitolul 5). Între timp, în Europa, Fraţii îşi creaseră un refugiu unde formau militanţi în aşteptarea momentului politic prielnic în care se vor întoarce în ţara‑mamă pentru a se lupta să instaureze legea islamică. Astfel, vreme de o generaţie, recrutările efectuate de Frăţie în Franţa s‑au concentrat pe tinerii veniţi la studii şi pe exilaţi, nu pe imigranţi sau pe urmaşii acestora. După întemeierea sucursalei sale franceze, în 1983, când a început să recruteze musulmani francezi, gruparea a apelat la studenţi şi reprezentanţii de vârf ai clasei mijlocii. Întruparea sa franceză, Uniunea organizaţiilor islamice din Franţa (UOIF), nu a atras niciodată muncitori şi chiar mai puţin (după cum vom vedea în capitolul următor) locuitori ai mahalalelor, ca Kelkal. Acesta este unul dintre motivele pentru caracterul în mare măsură conservator, chiar aristocrat, al grupării. Şi, în ciuda afirmaţiilor contrare, Fraţii Musulmani abia de se gândeau să convertească Europa la islam. UOIF a acceptat statutul minoritar al musulmanilor şi, pornind de aici, au studiat ansamblul implicaţiilor faptului de a fi musulman într‑o societate non‑musulmană. Încă de la început, Frăţia a accentuat asupra respectării legilor ţării‑gazdă, pretinzând drepturi mai mari pentru o minoritate religioasă. Atunci când Kelkal a început să fie influenţat de Frăţie, versiunea ei din Franţa începuse să joace un rol în politica franceză, graţie, în principal, controversei iscate de vălul islamic (vezi capitolul 2) care dădea în clocot în şcolile publice ale ţării în mod declarat seculare, ca aceea în care Khaled s‑a simţit atât de izolat.

Kelkal i‑a spus lui Loch că în prima sa vizită la puşcărie "şi‑a recâştigat religia" pe când învăţa arabă sub tutela fratelui musulman. El a început să meargă la moschee în fiecare vineri şi "când mă uitam la casetele video, când îi auzeam pe cărturari vorbind, nu mai aveam nicio îndoială... Toate se petreceau dintr‑un motiv anume. Totul avea sens". Aceasta a fost o convertire religioasă - ca şi alţi radicali, el nu "a revenit" la islamul popular al tatălui său, ci s‑a dăruit unei noi credinţe. Faptul că a adoptat un islam activist politic nu era în sine o radicalizare, islamismul însă, chiar dacă într‑o versiune ceva mai diluată, a dat un cadru de referinţă mobilităţii sale regresive, i‑a oferit un discurs justificativ. Inofensivi în sine, doar ceva mai mult decât asumarea unei renaşteri fundamentaliste, aceştia au fost primii paşi ai lui Khaled pe calea radicalizării, acceptarea siguranţei fără întrebări pe care se întemeiază adesea ideologiile totalitare.

Însă au fost nişte paşi şovăielnici. Ieşit din închisoare, Kelkal a revenit la vechile năravuri, a încetat să se mai roage şi să postească, revenind la vocaţia sa infracţională. "Unde am ajuns? În puşcărie." Aşa e, câteva luni după ce a fost eliberat, Khaled a fost arestat pentru că intra cu maşini furate în vitrinele magazinelor şi fura produse de lux. A fost condamnat şi trimis din nou în închisoare, de astă dată din 27 iulie 1990 până în 27 iulie 1992.

A doua vizită, mai lungă, la puşcărie, i‑a readus la viaţă pietatea dar, mai important pentru noi, l‑a aşezat ferm pe calea radicalizării. De această dată, colegul său de celulă, deşi Khaled nu l‑a pomenit în discuţia cu Loch, nu era un islamist politic, ci un jihadist pe nume Khelif B. care era "apropiat de GIA", organizaţie pentru care făcea prozelitism în închisori. În această a doua şedere în închisoare, Kelkal, după un model care se va propaga în închisorile Europei, s‑a îndreptat către islamul radical.

Kelkal ieşise de două luni din această a doua şedere în închisoare când a fost intervievat de Loch ca parte a cercetării întreprinse de sociolog în rândul tinerilor imigranţi din Lyon. În discuţia cu cercetătorul german, Kelkal spunea despre delictele sale că sunt un rezultat al inechităţii şi "rasismului". Cei care locuiesc "în zonele de fiţe...au slujbe... Copiii lor sunt plini de lovele. Fiul îşi ia diploma, iar tac‑su îi ia maşină şi carnet. Are tot ce vrea. Eu, care am 21 de ani, nici măcar nu am carnet. Nu am nimic". Tânărul care abandonase liceul învinovăţea statul pentru că a legitimat această nedreptate: "Judecătorii, societatea, ei nici nu ştiu că este propria lor greşeală. Dacă s‑ar fi uitat doar să vadă ce se întâmplă în aceste cartiere, nu ar mai fi atâtea crime", şi avertiza în legătură cu noua, mai tânăra generaţie de tinerime postmigrantă spunând că e "un butoi cu praf de puşcă" şi că "sunt pe cale să devină gangsteri".

Acest interviu a fost luat puţin după revoltele dintr‑un cartier din apropiere. Deşi subiectul lui Loch subliniază că el "a răspuns" la situaţia în care s‑a aflat "cu o violenţă individuală", acolo, în Mas du Taureau... era un grup... Crima [poliţiei] nu a făcut decât să‑i întărâte. Şomerii voiau să spună: "Opriţi‑vă. Gândiţi‑vă la noi. Poate că aveţi viaţă bună în oraş, dar priviţi în jur şi vedeţi ce se întâmplă în miezul oraşului, sărăcia, drogurile." Ştiu copii de 14‒15 ani care fură maşini d‑alea super pentru a hărţui societatea şi poliţia... Abia după revolte au început [autorităţile] să priceapă.

Cu mai bine de un deceniu înainte de marile revolte din 2005, care au fost cu precădere violente în Lyon, Khaled, în această relatare politizată a motivelor delictelor sale, era convins că revoltele sunt o formă de protest social. Acestea deveneau aproape o rutină în mahalalele franceze şi erau, de regulă, declanşate, acum ca şi mai târziu, în 2005, de asasinarea unui bărbat din a doua generaţie de către poliţişti.

Dar în cele spuse de el nu este vorba doar despre sărăcia şi mizeria la care a fost sortit, ci şi despre rasismul instituţionalizat la care a fost supus "ca arab".

Să vă spun o poveste. Eram la tribunal. Au fost aduşi doi tipi pentru tâlhărie. Nu avusese niciunul vreo condamnare. Francezul spărsese o casă şi lovise o femeie. Arabul doar a încercat să dea o spargere... Judecătorul i‑a dat francezului două luni. Arabul - care nici măcar nu spărsese uşa de la intrare - a luat 18 luni. Concluzia lui Kelkal era clară: "Sistemul de justiţie nu e prietenul nostru. Justiţia are două viteze. Tipii din Vaulx‑en‑Velin care sunt prinşi primesc garantat cu un an şi jumătate mai mult decât ceilalţi... Ceea ce se numeşte justiţie este injustiţie." Genul acesta de nedreptate nu era, desigur, sociologie pentru Kelkal, un gând pe care să‑l rumege din afară, ca revoltele "de acolo, din Mas du Taureau". Nu, dimensiunea politică era personală. "Nu, în ceea ce mă priveşte, nu am drepturi. Eu, chiar acum, dacă sunt pe stradă. Mă atacă unul. Mă apăr. Individul ăla are dreptate. Eu sunt cel care a dat‑o‑n bară... după cum am ajuns deja în puşcărie. Chiar dacă mă atacă o gaşcă de skinheads şi mă apăr în legitimă apărare." Iar dimensiunea personală devenea şi ea politică; Kelkal nu vede doar grupări rasiste, ci de asemenea Statul însuşi şi societatea aliniindu‑se împotriva lui, aducându‑l pe teren politic: "Am fost interesat de politică. Am urmărit politica, dar e în întregime un rahat. Mă interesa ce se petrecea în Vaulx‑en‑Velin. Dar am văzut că pentru primar totul nu era decât imagine, să‑şi apere el imaginea." Însă închisoarea l‑a transformat pe Kelkal, viitorul terorist, într‑un fel de activist social:
Când am văzut un gagiu din cartierul meu că se droga, l‑am tratat cu forţa. L‑am închis în beci, i‑am adus mâncare şi apă. Dorinţa pentru droguri trebuia să treacă, chiar dacă trebuia să sufere pentru asta. Am fost în închisoare cu un gagiu care se droga. Am vorbit vreme de un an cu el despre religie... i‑am spus nu trebuie să te mai combini cu dealerii de droguri. Dacă te mai vezi cu ei, o să te apuci din nou... N‑a mai folosit droguri dup‑aia. Ştim să ne ajutăm unii pe alţii. Când ajuţi, se leagă sentimente. Poţi spune, în cele din urmă: el, el e fratele meu.

După spusele lui, Kelkal devenise un fel de consilier antidroguri. Deopotrivă ceilalţi doi jihadişti notorii europeni ai postmigraţiei, Sidique Khan şi Mohammad Bouyeri - criminalul ritual al regizorului danez Theo Van Gogh - erau activişti sociali care se concentraseră pe reabilitarea dependenţilor de droguri, deşi într‑un mod mai oficial decât o făcea Kelkal. În toate cele trei cazuri, religiozitatea a fost cea care a inspirat lupta împotriva abuzului de droguri pentru că nou‑descoperitul islam militant a transformat recuperarea într‑un eveniment spiritual. Iar islamul pe care l‑a adoptat fiecare dintre cei trei a fost de un dogmatism beligerant. Adoptând persoana întâi plural, Kelkal îi spune clar lui Loch că, în ciuda prejudecăţilor populare, "nu avem nimic de‑a face cu Iranul". El îi consideră pe şiiţi drept falşi musulmani, aparţinând unei secte "create de evrei" pentru "a se infiltra printre arabi". "Totul e scris în Coran." Şi, altă ilustrare a maximei că "prea puţină ştiinţă e periculoasă", fostul student la chimie îi spune sociologului german că şi "conducerea NASA" şi "reputaţi oameni de ştiinţă japonezi" au "certificat" cu toţii "Coranul ca vocea lui Dumnezeu". Pe casetele pe care le împrumuta "la fiecare trei, patru zile" aude aceste adevăruri de la "cei mai mari învăţaţi ai islamului". Şi "când cei mai mari învăţaţi adeveresc asta, nu te mai poţi îndoi defel." (Ne vom întâlni din nou cu impactul exercitat de aceşti "învăţaţi" în capitolul "Lorzii din Londonistan".)

Când îi debita aceste platitudini lui Loch, tot mai radicalizatul Kelkal, abia eliberat din închisoare, frecventa moscheea Bilal din Vaulx‑en‑Velin, instituţie afiliată mişcării Credinţă şi Practică, ramura franceză a mişcării de islamism misionar Tablighi Jama'at (TJ). Gilles Kepel, cercetător francez al lumii islamice şi arabe, scria că TJ a jucat "un rol decisiv în reafirmarea unei identităţi islamice în rândul populaţiei musulmane din Franţa", căci modul în care promova islamul răspundea "destul de potrivit necesităţii celor mai puţin educaţi, predicând un islam care putea fi înţeles şi practicat cu uşurinţă" de cei care "sufereau de pe urma pierderii identităţii". După descrierea pe care i‑o fac în "Ghidul utilizatorului", islamul misionar al TJ este apolitic, dar serveşte deseori ca anticameră a Războiului sfânt. După cum vom vedea în capitolele 9 şi 12 ale cărţii, nu puţini conspiratori terorişti au luat legătura cu organizaţiile jihadiste în moscheile TJ şi este posibil ca nu alta să fi fost situaţia lui Kelkal. Într‑un raport din 2005, DST, agenţia de securitate internă franceză, va atrage atenţia că TJ "face propagandă în cartierele rău famate din marile oraşe", în special în Paris şi în "suburbiile Lyonului, oraşul de unde provin mai mulţi islamişti implicaţi în nenumărate cazuri legate de terorism". Fostul director adjunct Jean‑François Clair, veteran al agenţiei, îmi spunea în 2002 că până la trei sferturi din islamiştii radicali ai Franţei aveau legături cu mişcarea TJ. Graţie "complicităţii pasive dintre mujahedini şi autorităţile din centrele Tabligh", raportul DST din 2005 consideră "moscheile Tabligh" ca "medii potrivite recrutorilor care caută militanţi pregătiţi pentru acţiuni violente".

Dar se pare că militantul lyonez încheie tranziţia de la islamism la jihadism în 1993, în Algeria, nu multă vreme după discuţia pe care a avut‑o cu Loch. El îi spusese cercetătorului german că "singurul lucru pe care‑l doresc este să plec din Franţa pentru totdeauna". "Unde m‑aş duce? Înapoi acasă, în Algeria. Nu‑mi găsesc locul aici. Tot ce‑i trebuie unui angajator este să afle că ai fost în închisoare. Dacă lipseşte ceva la locul de muncă, eu sunt cel acuzat."

Şi în Algeria s‑a dus, găsind acolo, dacă nu un cămin, atunci o misiune. Pe când şi‑a vizitat familia în Mostaghanem, satul său natal, Kelkal a luat legătura direct cu GIA. Un deceniu mai târziu, atacatorii cu bombă din Madrid vor urma un traseu similar de radicalizare în Tetuan, oraşul lor natal marocan. Kelkal dorea să se alăture mişcării de rezistenţă a GIA "în regiunea Mostaghanem, unde un unchi al său era unul dintre importanţii militanţi islamişti. Dar i s‑a spus că ar fi mai folositor în Franţa". Mohammad Sidique Khan, după cum vom vedea, s‑a întors şi el în străvechiul lui cămin pentru a lansa jihadul şi a primit instrucţiuni similare, ca şi alţi aspiranţi jihadiştii anglo‑pakistanezi, cărora li s‑a spus că ar fi mai utili în Europa. Sunt exemple ale lecţiei dure primite de mulţi postmigranţi înstrăinaţi: anume că ţara lor de origine nu mai era casa lor.

Revenit în Lyon, Khaled a început să imite luptătorii de gherilă algerieni. Adora acum videocasetele jihadiste. Inspirat de ele, Kelkal se antrena pe dealurile din apropiere cu prietenul său din copilărie Karim Koussa, care se dusese în Pakistan să lupte cu sovieticii şi fusese recrutat acolo de GIA. Nu mulţi ani mai târziu, Sidique Khan şi tovarăşii săi cu care a efectuat atentatele din Londra se antrenau şi ei pe dealurile din West Yorkshire jucând paintball ca în casetele pe care se străduiau să le imite.

Cariera teroristă a lui Khaled a început în vara lui 1995. Pe 11 iulie, Kelkal şi prietenul său Koussa l‑au asasinat pe militantul algerian Abdelkader Sahraoui, unul dintre cofondatorii FIS islamist, care criticase public violenţele GIA din Franţa. Două săptămâni mai târziu, Kelkal amplasa o bombă în aglomerata staţie de metrou Saint‑Michel de pe malul sudic al Senei.^[iii] Explozibilul a detonat canistrele cu benzină pline cu nituri şi cuie, omorând opt oameni şi rănind peste o sută. În 26 august 1995, poliţia a descoperit amprentele lui Kelkal pe o bombă de mare putere neexplodată pe traseul din nordul Lyonului a trenului de mare viteză TGV (Train à grande vitesse). Acea descoperire l‑a transformat pe Kelkal în "cea mai căutată persoană din Franţa". S‑a declanşat o vânătoare de oameni, în care au fost antrenaţi peste 800 de ofiţeri de poliţie şi soldaţi. După ce l‑au urmărit pe Kelkal trei zile prin pădurile din afara Lyonului, urmăritorii lui l‑au găsit şi l‑au împuşcat. Televiziunea franceză a transmis schimbul final de focuri în care telespectatorii i‑au putut auzi pe jandarmi strigând "Termină‑l!" Următorul cadru arăta un lunetist lovind cadavrul lui Khaled cu piciorul pentru a se convinge că a murit. Transmisiunea a provocat revolte în toată Franţa, inclusiv incendierea maşinilor în cartierul lui Khaled. În mahalalele musulmane din Franţa, Kelkal, care a făcut ca protagonistul postmodern al filmului À bout de souffle^[iv] regizat de Jean‑Luc Godard să pară blajin şi chibzuit, a devenit pentru unii un nou tip de antierou de avangardă.

Printre lucrurile lui Khaled, anchetatorii au descoperit numărul de telefon al lui Rachid Ramda, membru GIA, un algerian căruia i se acordase azil în Marea Britanie în 1992. Francezii l‑au acuzat că a fost "finanţatorul, şeful logistic şi coordonatorul" atacurilor orchestrate de Kelkal şi grupul lui.

Clair, adjunctul şefului DST, mi‑a explicat că publicaţia GIA Al-Ansar furniza indicaţii operaţionale codificate de la Londra la Paris. Francezii au cerut extrădarea lui, însă tribunalele britanice au refuzat vreme de 10 ani această cerere, invocând temerile că Ramda va fi supus torturii înainte de a fi judecat. Această acuzaţie, făcută chiar în perioada în care Londra găzduia zeci de membri proeminenţi ai GIA şi alţi jihadişti, i‑a înfuriat pe oficialii francezi care au botezat atunci oraşul "Londonistan". După un deceniu de relaţii otrăvite între cele două maluri ale Canalului Mânecii, Ramda a fost extrădat în decembrie 2005, iar în martie 2006 a fost condamnat la Paris la 10 ani de închisoare pentru implicarea sa în atentatele lui Kelkal. Dacă Khaled Kelkal era vestitor al vremurilor noi, era deopotrivă o excepţie. GIA era o organizaţie takfiri (takfir înseamnă anatema). Cei consideraţi takfiri sunt milenarişti care predică violenţa unde chiar şi al‑Qaida o interzice (vezi Prefaţa şi capitolele 4 şi 10). GIA practica violenţa în masă împotriva tuturor "necredincioşilor", iar printre aceştia se numărau chiar şi musulmanii care nu‑i susţineau brutalitatea (printre "apostaţi" se aflau chiar şi rivalii lor jihadişti). Al‑Qaida a repudiat GIA în 1996, după cum a criticat vehement un alt adept takfiri, Musab al‑Zarqawi, violentul lider al grupării numite uneori al‑Qaida din Irak şi a rupt relaţiile cu ISIL (Statul Islamic) în 2014. Mai mult, în următorul deceniu, alianţa între jihadiştii străini şi reprezentanţii alienaţi ai postmigraţiei, adică a outsider‑ilor cu cei din interior, va deveni rară în Franţa în comparaţie cu Marea Britanie. În parte ca o consecinţă a ofensivei sale timpurii, unii ar putea spune premature, în Franţa, acea ţară oferea un mediu mai puţin favorabil legal şi de securitate pentru o astfel de mişcare. Înarmate cu judecători şi procurori antitero, tribunal şi poliţie făcute la comandă, cu un sistem judecătoresc inchizitorial şi cu un public susţinător al statului, autorităţile franceze au putut să prevină apariţia a "de două‑trei ori mai mulţi" Kelkali, conjuncţia comună dintre outsider‑ii străini şi postmigranţii alienaţi. Însă dacă nu terorismul islamic urma să cutremure Franţa, o va face o altă formă de furie a postmigranţilor.

---

[i] "Nu am făcut şcoală ca să încarc camioane" (în lb. franceză, în original) (n.tr.).

[ii] Fils de France, aluzie la titulatura dată urmaşilor regelui Franţei (n.tr.).

[iii] La Rive Gauche, în franceză. Zona artistică şi intelectuală a Parisului. Zona de la nordul Senei se numeşte Rive Droite (n.tr.).

[iv] Cu sufletul la gură (1960), film despre un criminal hoinar (interpretat de Jean‑Claude Belmondo) şi prietena sa americană (rol jucat de Jean Seberg) (n.tr.).