Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) în dialog cu Fabian Anton
Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec
Editura Vremea, 2018



*****
Prezentare

O minunată epopee a personalităţilor marcante din cultura română a ultimilor o sută de ani se împleteşte cu istoria vieţii monahale de la Mănăstirea Văratec, într-o carte de dialoguri între Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) şi Fabian Anton.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga - un nume cu rezonanţă în viaţa culturală a României. Fabian Anton a stat de vorbă cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe vremea când aceasta era deja retrasă din lume, la Mănăstirea Văratec, sub numele de Maica Benedicta. Iar dialogurile sunt extrem de sugestive pentru cei dornici să pătrundă în universul literar românesc.

Convorbirile dintre Maica Benedicta şi Fabian Anton au avut loc în perioada anilor 1999-2004, însă ideea acestui proiect datează de peste 40 de ani, când Zoe Dumitrescu-Buşulenga abia avea gândul de a se muta la mănăstire. Nu orice mănăstire, ci Văratec, un adevărat leagăn al culturii române. Pe aici şi-au oprit pasul cei mai de seamă oameni ai României, de la scriitori şi poeţi până la pictori şi membri ai Casei Regale a României. Întâmplările evocate în acest volum îi au în centru pe Mihail Sadoveanu, Regina Maria a României, Gala Galaction, Veronica Micle, George Topârceanu, Vasile Alecsandri, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Ion Creangă şi mulţi alţii. Sunt evocate şi mari figuri ale vieţii monahale, mari duhovnici şi maici de o spiritualitate desăvârşită, dar şi doctorii, pictorii, poeţii şi oamenii de seamă ai României ce s-au oprit pentru o clipă sau mai mult la Mînăstirea Văratec.

Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec are un format clasic, este tipărită pe hârtie de calitate, iar textul savuros, redat în dialoguri antrenante, este însoţit de câteva pagini ilustrate cu mari români aflaţi în trecere pe la Văratec.

Maica Benedicta şi-a dorit ca prin acest volum să redea Mănăstirii Văratec locul de cinste între cele mai importante locuri de pelerinaj din România, exprimându-şi speranţa că astfel "vom lăsa drept moştenire celor ce vor veni o carte «ca o mătase veche, care a fost rochia unei fete de pe vremea valsului»".

Fragment

Fabian Anton: Doamnă Buşulenga, pentru început v-aş ruga să povestim celor ce ne vor citi cum a luat fiinţă acest volum. Ieri am colindat împreună, timp de aproape o oră, cimitirul Văratecului...
Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): Într-adevăr. Am considerat că este timpul să facem asta.

F.A.: De ce? Pentru ce motiv ne spuneaţi aseară că "fiecare pelerin ar trebui să treacă, măcar o dată, prin cimitirul Văratecului"?
M.B.: Absolut. Fiindcă cimitirul Văratecului este realmente fabulos, cine vine pentru prima dată aici se poate lămuri ce a însemnat această mănăstire doar având câteva clipe de reculegere la mormintele maicilor, ale duhovnicilor şi ale personalităţilor ce şi-au găsit odihna veşnică aici. Fiindcă vorbim despre o necropolă extrem de importantă, o necropolă a maicilor, ierarhilor şi marilor duhovnici de altădată.

F.A.: De aici a şi pornit proiectul nostru...
M.B.: Da. Mi-am spus nu de acum, ci de prin 1975, de când m-am decis să ne stabilim aici, că va veni odată timpul să las în urma mea şi o carte despre marile personalităţi ale Văratecului, despre duhovnicii, maicile, doctorii, pictorii, poeţii oamenii de seamă ai României ce şi-au oprit o clipă pasul la această mănăstire...

F.A.: Aveţi, bănuiesc, pregătite deja câteva nume despre care aţi dori să vorbim...
M.B.: Sigur că da. Sunt mulţi, foarte mulţi, dar m-am gândit să încercăm ca pe măcar o mică parte din ei să-i aducem între paginile unui volum. De vom reuşi, vorba lui Ibrăileanu, vom lăsa drept moştenire celor ce vor veni o carte "ca o mătase veche, care a fost rochia unei fete de pe vremea valsului"...

F.A.: Frumos spus. Cu cine v-aţi gândit să începem aceste convorbiri?
M.B.: Aş propune, pe cât vom putea, să parcurgem cronologic uliţa aceasta a pelerinilor de seamă ai Văratecului. Şi să începem, zic, cu "acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice"... Ştii la cine mă refer?

F.A.: Să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună:

"Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri."

M.B.: Să începem deci cu Alecsandri...

F.A.: Nu ştiam că Alecsandri a ajuns la Văratec.
M.B.: Crede-mă că nu au habar de asta majoritatea maicilor de aici, aşa că de ce am fi datori noi să ştim mai multe... Însă, într-adevăr, "regele poeziei", "veselul" Alecsandri a poposit şi el la Văratec. Şi nu oricum, ci într-o companie dintre cele mai alese.

F.A.: Povestiţi-ne, vă rog, ce ştiţi despre acest pelerinaj...
M.B.: În urmă cu vreo 40 de ani, era, cred, prin 1960, bunul meu prieten, istoricul literar Augustin Z.N. Pop, pe atunci cercetător principal la Biblioteca Academiei Române, mi-a şoptit că în arhiva Alecsandri există o referire la pelerinajul poetului făcut cândva la Văratec. Ştia că mă interesează acest subiect, deşi pe vremea aceea nu veneam foarte des aici.

F.A.: Aşadar, de la Z.N. Pop aţi aflat de existenţa unor mărturii despre pelerinajul lui Alecsandri. Erau consemnate într-un volum?
M.B.: Nu. Era un manuscris. Pe atunci doar un simplu manuscris. Abia apoi a fost publicat şi în volume. Dar Z.N. Pop mi-a spus despre existenţa acestui manuscris redactat într-o impecabilă limbă franceză şi păstrat în secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei. Şi atunci am decis că trebuie să-l cercetez.

F.A.: În manuscrisul ăsta se spune şi când anume a ajuns Alecsandri la mănăstirea Văratec?
M.B.: A ajuns prin mai 1846, pe când marele poet nici nu împlinise 25 de ani.

F.A.: Spune şi cu ce ocazie?
M.B.: Se bănuieşte că a pornit în acest pelerinaj pentru a lăsa impresia tuturor, şi mai ales tatălui său, că nu-i păsa deloc de apropiata călătorie a Elenei Negri. Deşi, după cum o dovedesc câteva note din carnetul manuscrisului francez, făcute pe ultima filă, unde există două variante de itinerarii, ambele anulate, cel de-al doilea coincizând cu itinerariul parcurs de Elena Negri înainte de a se întâlni cu Alecsandri, la Triest, marele poet nu-i rămăsese deloc indiferent.

F.A.: Spuneaţi că a sosit la Văratec "într-o companie din cele mai alese". Daţi-ne mai multe detalii vă rugăm.
M.B.: Ne dă chiar el aceste informaţii. După notarea itinerariilor despre care v-am vorbit, chiar pe fila următoare, Alecsandri începe relatarea pelerinajului făcut la mănăstirile nemţene. Porneşte, aşadar, la mănăstirea Neamţ, la Văratic şi la Agapia însoţit de fraţii Rosetti, Jora, Vârnav, de fratele său Iancu, Alecu Russo, un anume Tornburg şi Costache Negri.

F.A.: Să lămurim puţin pe cei ce vor citi acest volum. Fraţii Rosetti erau, de fapt, din familia Răducanu-Rosetti, mai exact fraţii Răducanu, Lascăr şi Mitică Rosetti.
M.B.: Exact.

F.A.: Toţi erau fii ai hatmanului Răducanu Rosetti, cel înmormântat la biserica Sfântul Spiridon. Genealogiile ne spun că erau 12 fraţi, iar cei patru băieţi, Răducanu Rosetti, Alecu, Lascăr şi Dumitru, zis Mitică, s-au numărat printre figurile cele mai importante ale societăţii moldovene ale acelor timpuri, jucând un rol de seamă în evenimentele din 1848 şi în pregătirea Unirii. Marele logofăt Răducanu Rosetti, pomenit în acest pelerinaj, nu este nimeni altcineva decât tatăl celebrului memorialist Radu Rosetti. Lascăr se afirmase în epocă drept un strălucit om politic, fiind ministru de Finanţe şi cunoscut drept "unul din rarii români germanofili". Iar fratele lui, Mitică, ce nu era deloc o mare figură publică, are un scurt portret întocmit de nepotul său din care aflăm că era "un vânător pătimaş şi un trăgător minunat". Jora provenea şi el dintr-o renumită şi străveche familie moldovenească ce a dat ţării o serie de comandanţi de oşti, de dregători şi cărturari, dintre care antecesorii săi cei mai apropiaţi, tatăl şi bunicul, luaseră parte, alături de marile personalităţi ale secolului trecut, la principalele evenimente istorice ale timpului. Vârnavii sunt boieri din Moldova de Sus, de prin secolul XVI. Numele de aici a fost, deseori, identificat ba cu junimistul Gheorghe Vârnav-Liteanu, ba cu omul politic Iorgu Vârnav-Liteanu, ministru plenipotenţiar la Berlin în timpul Războiului de Independenţă, deşi ambii aveau numai 6 ani când Alecsandri pornea în acest pelerinaj. Aşa că cel mai probabil poetul se referă la doctorul şi omul politic Constantin Vârnav. Ori poate, deşi mai puţin probabil, fiind o figură nu foarte populară în epocă, la scriitorul basarabean Teodor Vârnav, un funcţionar la judecătoria din Hotin, autor al unui interesant volum de amintiri. Despre Alecu Russo şi Costache Negri nu are rost să mai amintim aici, sunt nume încă prezente în cultura română. O să dăm câteva detalii însă despre acel Tornburg...
M.B.: Într-adevăr, de când am citit manuscrisul am tot încercat, fără succes, să aflu cine era.

F.A.: Nici nu prea aveaţi de unde afla fiindcă istoria şi cărţile i-au cam stâlcit numele. În realitate este vorba de Karl Jonas Tornberg, un farmacist suedez.
M.B.: Extraordinar.

F.A.: Era fiul farmacistului Karl Tornberg Karlsson şi absolvise Facultatea de Farmacie în 1824. Documentele ni-l arată apoi angajat ca ucenic de spiţer la farmacia "Ugglan" din Stockholm şi ceva mai târziu într-o farmacie din Sankt Petersburg. Ca farmacist de campanie va fi apoi menţionat şi în documentele despre Războiul ruso-turc din 1828-1829. Rămas un timp în Turcia, unde se va căsători cu o grecoaică, va ajunge în cele din urmă în Ţările Române odată cu ocuparea Moldovei de către trupele Rusiei Ţariste şi instituirea administraţiei militare ruse conduse de contele Pahlen. La 31 martie 1832, ajuns în Iaşi şi trecut în acte ca "slujbaş rus", Tornberg va fi numit administrator al spitalelor militare din localitate şi va primi aprobare pentru a deschide în oraş spiţeria "Steaua Polară". Era născut în 1804, deci avea vreo 42 de ani când a pornit alături de Alecsandri în acest pelerinaj.
M.B.: Superb. De unde aţi găsit toate aceste amănunte? Este foarte posibil să aveţi dreptate, la el să se refere Alecsandri, fiindcă în descrierea pelerinajului îi spune poetului "că el este suedez, şi nu neamţ". În această distinsă companie vor pleca la drum, părăsind Iaşiul într-o caleaşcă elegantă, ajungând la Târgu-Frumos uzi până la piele de ploaia ce-i prinsese pe drum şi care-i rătăcise prin fel şi fel de drumeaguri timp de două ore. Seara rămân la Târgu-Neamţ, unde vor trage la un han şi apoi vor pleca să viziteze "fortăreaţa", cum numeau ei cetatea Neamţului. Acolo, în Târgu-Neamţ, se vor întâlni întâmplător şi "cu mare bucurie" cu o mână de maici de la Agapia şi Văratic venite probabil la târguieli.

La mănăstirea Neamţ vor asista la "slujba apei sfinţite", o informaţie ce mi-a permis, cu ajutorul măicuţei Pelaghia, care mi-a pus la dispoziţie celebrul, rufosul său calendar cu datele Paştelor, să aflu şi data exactă a acestui pelerinaj. Fiindcă apele se sfinţesc la Bobotează, pe 6 ianuarie, şi la Izvorul Tămăduirii, în vinerea din Săptămâna Luminată, adică vinerea ce urmează după Paşte. Cum în 1846 Paştele a picat pe 19 aprilie, Alecsandri înseamnă că a ajuns aici pe 23 aprilie 1846. Dar să-l lăsăm chiar pe Alecsandri să ne povestească:

"A doua zi ajungem la Neamţu pentru a asista la slujba apei sfinţite. Mulţime de ţărani, de negustori şi de trăsuri înhămate moldoveneşte. Mare zgomot de clopote, de bice, de strigăte ale vizitiilor, de cerşala săracilor. Daruri poporului. Toţi pelerinii sunt hrăniţi şi găzduiţi timp de trei zile pe seama mănăstirii. Scene populare. Obiceiuri bătrâneşti. Masă bună. Poftim la dânsa. Măriuca de la Pipirig, frumoasă munteancă, pe care o fac fericită cumpărându-i un şirag de perle. Curiozităţile mănăstirii. Gropniţa, biblioteca, clopotele, casa de nebuni, bucătăria, brutăria, trapeza, tezaurul etc., etc. şi stareţul Neonil."

F.A.: Stareţul Neonil era vestitul arhimandrit Neonil Buzilă?
M.B.: Exact. Un mare Părinte înduhovnicit şi statornic ce, prin 1846, fusese deja pentru a treia oară ales la conducerea mănăstirii Neamţului. Îl aduseseră tocmai de la Vorona, unde fusese surghiunit. De altfel, Părintele Neonil este, noi ştim, şi cel ce a construit spitalul din Târgu-Neamţ. Asta pe la 1850-1852. Poate tocmai d-aia Părintele Ioanichie Bălan, minunatul Părinte Ioanichie, scria: "În această scurtă perioadă, deşi suferind, reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi culturală. Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi fiu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti."

Vor porni apoi spre Văratec, unde vor sta timp de două zile, fiind găzduiţi de maica Evghenia Negri, sora scriitorului şi omului politic Costache Negri. Iată:

"Plecaţi în aceeaşi zi de la Neamţu, mergem la mănăstirea Văratec, unde petrecem două zile în tovărăşia lui Negri, care a Arhimandritul Neonil Buzilă (1789-1853), mare stareţ al mănăstirii Neamţ. venit pentru a-şi vedea sora, înainte de a pleca la Viena. Râsete nesfârşite, nebunii, extravaganţe, cântece de dragoste, cântece bisericeşti. Locuim la Eugenia. Luăm parte, cu Negri, la o slujbă de noapte. Tablou nocturn. Impresii triste. Biserica, plină de călugăriţe îmbrăcate în negru, pare un mormânt vast locuit de umbre."

După o scurtă vizită la Agapia, vor reveni la Văratec, de unde, a doua zi, însoţiţi de o parte din maicile mănăstirii, vor pleca spre Târgu-Neamţ.

Aceasta este, cred, una din primele consemnări ale unei mari personalităţi ce soseşte în pelerinaj la minunatul Văratec. Era în primăvara anului 1846. În iarna aceluiaşi an, marele compozitor şi pianist Franz Liszt poposeşte la Timişoara pentru a susţine trei concerte în clădirea Teatrului Naţional. Patru ani mai târziu avea să se nască Eminescu.

Rudolf Bergner

M.B.: Cum în proiectul ăsta al nostru trebuie musai pomenit şi Bergner, un austriac simpatic ce s-a tot perindat prin Regat, prin Sibiu şi prin Maramureş, ajungând în cele din urmă şi în Moldova. Îl vom găsi astfel în Bacău, Roman, Miclăuşeni, Iaşi şi Botoşani, de unde va porni apoi spre Vatra Dornei şi Bistriţa, oprindu-se în Piatra Neamţ, de unde nu va ezita să viziteze şi să încondeieze în jurnalul său cele mai celebre vetre monahale de aici.

Va ajunge aşadar şi la mănăstirea Neamţ, o vatră monahală ce adăpostea pe atunci 100 de călugări, unde singurul lucru ce îi va părea interesant vor fi slujbele din biserică. Găseşte aici monahi ce vieţuiesc în indolenţă şi foamete, în chilii sărăcăcioase al căror unic mobilier sunt câteva stinghii "acoperite cu blănuri şi vomă", ce ţin loc de pat.

F.A.: El când a vizitat mănăstirea Neamţ?
M.B.: Pe la 1884 deja era semnalat acolo.

F.A.: Şi tot atunci ajunge şi la Văratec?
M.B.: Da. Cum în jurnalul său nu menţionează nicio altă mănăstire în afară de Văratec şi Neamţ, mărginindu-se să spună doar că în cele trei mănăstiri din jurul Neamţului se nevoiesc peste 270 de monahi şi monahii, presupun că cei ce l-au însoţit au preferat să-i arate atunci cele mai mari mănăstiri ale zonei. Altfel nu-mi explic de ce a ajuns numai la Neamţ şi la Văratec...

F.A.: A dat mai multe amănunte despre ce a găsit când a ajuns aici?
M.B.: Iată:

"În plin şes, pe nişte uliţe groaznice, zorim spre mănăstirea de maici Văratec. Deseori trăsura noastră este cât pe ce să se răstoarne cu tot cu bagaje, dar din fericire scăpăm teferi, taman la timp pentru a ne bucura de graţioasa privelişte ce ni se înfăţişează. Văratecul, aşezat aproape de lanţul muntos al Carpaţilor, răsare din înălţimi întunecoase, cu cele 6 turle şi o sumedenie de chilii îngrămădite unele în altele. Ni se spune că ceea ce vedem nu este decât începutul, fiindcă, în stânga şi în dreapta lor, printre tufe şi prin pădure, mai sunt alte 50-60 de chilii.

Observăm că, faţă de mănăstirea Neamţ, aici oaspeţii nu sunt găzduiţi laolaltă, în arhondaric, ci în chilii «de sine», unde gătesc, citesc, se odihnesc sau îşi fac pravila nederanjaţi de nimeni, doar slujbele de la sfânta biserică reunind maicile de aici. Păşim pe poarta Văratecului şi dintr-odată în faţa noastră ni se arată o altă privelişte decât pustia monahală de la Neamţ, semn că aici se simte cum conduce «o mână de femeie».

În mijlocul curţii, împodobită cu peri ce mărginesc două izvoare, tronează biserica principală înconjurată de vreo 20 de chilioare ce formează un atrăgător patrulater. De jur-împrejur pomi fructiferi, de jur-împrejur flori. Ceva mai sus de biserică suntem conduşi la chilia unei măicuţe, o chilie cu două cămăruţe cât un degetar, adăpostind un război de ţesut şi un divan pe care şade turceşte o maică ce ţese.

Ne aduce iute stofa abia ţesută şi, deşi abia o atingem, vedem de la o poştă că-i trainică şi măiestrit lucrată. Ni se arată apoi şi cealaltă cameră a chiliei, un budoar cu un perete ocupat de două divane mari pe care se odihnesc 12 pernuţe, iar vis-à-vis de el o comodă înţesată cu bibelouri, dulceţuri, porţelanuri şi pahare de cristal.

Maicile de la Văratec au chipuri îmbujorate şi neîntinate. Viaţa tihnită de aici pare să le priască, făcându-le pe câte unele chiar zglobii mai ales de în jurul lor răsare şi vreun cavaler. Pentru multe dintre aceste maici, banii par a fi singurul lucru care contează cu adevărat şi singurul lucru pe care-l regretă la despărţirea de noi este faptul că bunul Dumnezeu le-a înzestrat cu numai două mâini."

F.A.: Minunat text... A fost publicat?
M.B.: El l-a publicat la câţiva ani de la vizita în România. De tradus însă nu l-a tradus nimeni la noi. Vi l-am citit aşa cum mi-a sunat la o primă vedere...

F.A.: Avem mai multe date despre acest Bergner?
M.B.: Nu ştiu foarte multe. Era născut la Leipzig, prin 1860. Bergner era un pseudonim, numele lui real fiind Karl Heinrich Rudolf.

F.A.: Avea deci vreo 27 de ani când a ajuns la Văratec...
M.B.: Da. El era doctor de meserie. Locuia în Viena. Cu câţiva ani înainte de vizita în Moldova, după cum am spus, ajunge la Sibiu. Nu ştiu cum şi de ce acolo. Scrie însă despre asta. Şi publică. Jurnalele de la noi preiau imediat poveştile lui scrise "cu destulă iubire de adevăr, ce au risipit o mulţime de informaţii mincinoase, preocupări tradiţionale învechite şi au îndemnat pe mulţi străini să vină şi să facă studii etnografice la faţa locului, nu numai între patru pereţi, la lumina licuritoare, citindu-i pe Sulzer, Eder şi pe adversarii interesaţi numai a ne înnegri şi chiar a face să dispărem dacă s-ar putea din societatea celorlalte popoare."

La Sibiu învaţă româneşte, se împrieteneşte cu saşii şi cu ungurii, călătoreşte prin satele din împrejurimi trăgând de limbă ţăranii pentru a le afla viaţa şi obiceiurile. Ba chiar reuşeşte să îşi încropească şi o mică bibliotecă, volume în română şi germană ce-l vor ajuta mai târziu să-şi îndrepte paşii şi spre alte zone ale ţării noastre.

Se va întoarce apoi la Viena şi, după doi ani, va reveni aici. Avertizat de amicii săi români şi germani "să nu cumva să alunece şi el precum au alunecat alţi străini ce au judecat o ţară întreagă numai după Capitală" şi nici "să nu facă tot soiul de comparaţii exagerate între România, Germania, Franţa şi Ungaria", Bergner va sta la noi aproape jumătate de an, ajungând cu excursiile sale tocmai în Bulgaria vecină. În cele din urmă se va stabili, timp de câţiva ani, în Apuseni, unde se va stinge din viaţă la numai 39 de ani, în urma unui accident.