miercuri, 30 iunie 2021

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Mihai Zamfir, „În aș­teptare”, roman, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 420 pag.

În ultimele decenii s-a adunat un sector de bibliotecă plin cu povești ale caselor bucureștene și ale celor care le-au locuit. Cartea cu titlul chiar „Povestea ca­se­lor”, publicată în 1999 de Uni­u­nea Artiștilor la editura ei, Si­me­tria, stă alături de lunga serie de istorii orale adu­nate de la urmașii proprietarilor de drept de Victoria Dra­gu Dimitriu (cea mai bună cunoscătoare, casă cu casă, a vechilor car­tie­re ale aristocrației și burgheziei bucureștene) și publicate la Editura Vremea, de cele două volume ale lui Andrei Pippidi, „Case și oa­meni din București”, de „Casele vieților noas­tre” (ambele la Huma­ni­tas) și de multe altele. Patri­mo­niul arhitectural al Capitalei, care a supraviețuit războaielor, cutre­mu­relor, naționalizării, demo­lă­rilor, nepăsării edililor ignoranți și chiriașilor stă dovadă mareelor istoriei românești, efectelor asu­pra generațiilor succesive. Profe­sorul universitar Mihai Zamfir – care pentru mine e în primul rând autorul celei mai bune istorii a literaturii române de la G. Că­li­nescu în­coa­ce: „Scur­tă istorie. Pa­norama alternativă a litera­tu­rii române”, în două volume, pu­blicate la Polirom – a ales să dea formă romanescă po­veștii unei case în acest al cin­cilea ro­man al lui. În așteptare contu­rea­ză, prin locatarii vilei din In­tra­rea Vergului nr. 6, ima­gi­nea so­cietății românești din anii pre­mer­gători și din timpul nemai­speratei schimbări sur­ve­nite în 22 decembrie 1989. (Ideea nu e no­uă, a folosit-o, de exem­plu, într-un roman foarte bun, Trei etaje, tradus și la noi acum patru ani, scrii­torul is­ra­e­lian Eshkol Nevo, pentru realitățile țării sale.) Per­so­najul central al lui Mihai Zamfir, axul povestirilor rotite pe o rază de timp dintre 1987 și 1990, e o casă cu parter, do­uă etaje și man­sardă cons­truită în 1929 de două familii pri­e­tene în zona cu străduțe liniștite dintre Piața Rosetti, Bulevardul Domniței (rebotezat Hristo Botev) și Călărași. Struc­turată cronologic și pe nivelele vilei, epica pla­sea­ză în fiecare din cele patru apar­tamente câte o familie sau câte un om singur, având reprezen­ta­ti­vitate pentru cate­go­rii mai largi și purtând în ge­ne­alogie cam toată istoria secolului 20. În ordinea vârstelor, locatarul de la etajul I, inginerul Gheorghe Dissescu, fiul coproprietarului inițial, și-a trăit toată viața în această casă și rememorează în anii de chinuitoare lipsuri ai cea­ușismului târziu, vremurile bune ale copilăriei și adolescenței sale, dar și persecuțiile „urii de clasă” ce au urmat. La etajul I, după emigrarea celuilalt coproprietar, s-a instalat cu pile oculte Nicolae Airinei, pro­fe­sor de mar­xism, opor­tu­nist și informator al Securității, care îi da­torează comunismului o ascensiune socială și privilegii nemeritate. E de ad­mi­rat că Mihai Zamfir nu își sim­pa­tizează sau anti­patizează perso­najele, poves­tește doar fapte și simțăminte complexe. La man­sardă locu­iește tânărul Christian Zippa, cer­cetător la Institutul de Lite­ratură, îndrăgostit până la obse­sie maladivă de ieșeanca Vero­nica, o cochetă misterioasă pen­tru care, sub pretextul unei lu­crări de specialitate, face dese călătorii la Iași. În sens invers, de la Iași la București, vine după divorț sora vitregă a lui Chris­tian, Ileana, o femeie de 40 de ani care ocupă fostele camere de servitori de la parter și îi dedică fratelui toate resursele ei ne­con­sumate de dragoste. Locatarii din cele patru apartamente așteaptă cu exasperare câte ceva (pe lângă dispariția lui Ceaușescu și con­diții mai suportabile de trai, amo­rul și sexul ocupă un loc con­si­derabil în roman), iar evenimen­tele de la sfârșitul lui 1989, așa cum sunt trăite de fiecare, reu­șesc să convingă și să emoțione­ze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu