* Mihai Zamfir, „În așteptare”, roman, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 420 pag.
În ultimele decenii s-a adunat un sector de bibliotecă plin cu povești ale caselor bucureștene și ale celor care le-au locuit. Cartea cu titlul chiar „Povestea caselor”, publicată în 1999 de Uniunea Artiștilor la editura ei, Simetria, stă alături de lunga serie de istorii orale adunate de la urmașii proprietarilor de drept de Victoria Dragu Dimitriu (cea mai bună cunoscătoare, casă cu casă, a vechilor cartiere ale aristocrației și burgheziei bucureștene) și publicate la Editura Vremea, de cele două volume ale lui Andrei Pippidi, „Case și oameni din București”, de „Casele vieților noastre” (ambele la Humanitas) și de multe altele. Patrimoniul arhitectural al Capitalei, care a supraviețuit războaielor, cutremurelor, naționalizării, demolărilor, nepăsării edililor ignoranți și chiriașilor stă dovadă mareelor istoriei românești, efectelor asupra generațiilor succesive. Profesorul universitar Mihai Zamfir – care pentru mine e în primul rând autorul celei mai bune istorii a literaturii române de la G. Călinescu încoace: „Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române”, în două volume, publicate la Polirom – a ales să dea formă romanescă poveștii unei case în acest al cincilea roman al lui. În așteptare conturează, prin locatarii vilei din Intrarea Vergului nr. 6, imaginea societății românești din anii premergători și din timpul nemaisperatei schimbări survenite în 22 decembrie 1989. (Ideea nu e nouă, a folosit-o, de exemplu, într-un roman foarte bun, Trei etaje, tradus și la noi acum patru ani, scriitorul israelian Eshkol Nevo, pentru realitățile țării sale.) Personajul central al lui Mihai Zamfir, axul povestirilor rotite pe o rază de timp dintre 1987 și 1990, e o casă cu parter, două etaje și mansardă construită în 1929 de două familii prietene în zona cu străduțe liniștite dintre Piața Rosetti, Bulevardul Domniței (rebotezat Hristo Botev) și Călărași. Structurată cronologic și pe nivelele vilei, epica plasează în fiecare din cele patru apartamente câte o familie sau câte un om singur, având reprezentativitate pentru categorii mai largi și purtând în genealogie cam toată istoria secolului 20. În ordinea vârstelor, locatarul de la etajul I, inginerul Gheorghe Dissescu, fiul coproprietarului inițial, și-a trăit toată viața în această casă și rememorează în anii de chinuitoare lipsuri ai ceaușismului târziu, vremurile bune ale copilăriei și adolescenței sale, dar și persecuțiile „urii de clasă” ce au urmat. La etajul I, după emigrarea celuilalt coproprietar, s-a instalat cu pile oculte Nicolae Airinei, profesor de marxism, oportunist și informator al Securității, care îi datorează comunismului o ascensiune socială și privilegii nemeritate. E de admirat că Mihai Zamfir nu își simpatizează sau antipatizează personajele, povestește doar fapte și simțăminte complexe. La mansardă locuiește tânărul Christian Zippa, cercetător la Institutul de Literatură, îndrăgostit până la obsesie maladivă de ieșeanca Veronica, o cochetă misterioasă pentru care, sub pretextul unei lucrări de specialitate, face dese călătorii la Iași. În sens invers, de la Iași la București, vine după divorț sora vitregă a lui Christian, Ileana, o femeie de 40 de ani care ocupă fostele camere de servitori de la parter și îi dedică fratelui toate resursele ei neconsumate de dragoste. Locatarii din cele patru apartamente așteaptă cu exasperare câte ceva (pe lângă dispariția lui Ceaușescu și condiții mai suportabile de trai, amorul și sexul ocupă un loc considerabil în roman), iar evenimentele de la sfârșitul lui 1989, așa cum sunt trăite de fiecare, reușesc să convingă și să emoționeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu