miercuri, 30 iunie 2021

SELECȚIA „FORMULA AS”

 

* Yoko Ogawa, „Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica”, traducere și note de Raluca Nicolae, Editura Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 272 p.

Se tot deplânge pierderea prestigiului scriitorilor în favoarea postărilor de pe Net care ar nivela „de­mocratic”, prin like-uri, viziunea lumii prin prisma artei. Numai că scrisul e un revelator crud: iradierea marii culturi scoate la iveală, ca pe o hârtie cu fi­ligran, marca interioară a celui ce se expune public în calitate de creator sau comentator și adesea aceas­ta e o caricatură stupidă. Din fericire, mai exis­tă destui oameni pentru care compania cărților și discernământul valorilor sunt o sursă de plăcere („Ce bine te simți când admiri pe cineva” îi scria Flaubert lui Turgheniev în 1876). O admir pe scrii­toarea japoneză Yoko Ogawa (n. 1962) de când i-am citit romanul „Profesorul și menajera”, tradus la Humanitas în 2015 și pe care vi l-am recomandat cu entuziasm atunci. Admirație și plăcere reînnoită acum grație acestei noi cărți, axată tot pe o aventură a cunoașterii, a puterilor minții de a descoperi în sine adâncimi și înălțimi care dau intensitate și sens exis­tenței. Dacă în „Profesorul și menajera” era vorba despre matematică, despre lumea fascinantă a cifrelor și importanța relației maestru-discipol, acum Yoko Ogawa are ca subiect jocul de șah, confruntarea jucătorului cu propriile limite fizice, mentale, psihice. Mai mult decât un sport cu reguli fixe, șahul e un univers com­plex, a cărui frumusețe o împarți cu adver­sarul – tovarăș de aventură și în care fiecare partidă poate deveni, în funcție de știința, imaginația și curajul jucătorilor, un poem. Eroul pe care povestea îl urmărește de la naștere și până la moarte e un băiat născut cu buzele lipite și care, după o operație, deși poate vorbi, preferă tă­cerea și izolarea. Orfan crescut de bunici, se însoțește de prieteni imaginari: puiul de elefant Indira, adus pentru a atrage clienți la ultimul etaj al unui mall și care, crescând, n-a mai putut fi coborâtă cu liftul și a rămas captivă acolo, la înălțime, sau fetița Mira, înțepenită în spațiul îngust dintre zidurile a două clădiri. Copilului marginalizat de colegii din școala primară norocul îi scoate în cale un alt marginal, un obez ce locuia într-un autobuz dezafectat, împreună cu motanul lui, Pion. Acesta îl inițiază pe puști în jocul de șah, îi devine Maestru și îl învață că vic­toria în competiție nu depinde doar de cât de inteligent ești și nici de noroc: „Pe tabla de șah iese la iveală adevăratul caracter al unui jucător (…). Filosofia, emo­ții­le, educația, personalitatea, eul, dorințele, memoria, viitorul – totul e la vedere. Nu poți ascunde nimic. Șahul e o oglindă care-ți spu­ne sute de povești despre om”. Fascinat de joc, băiatul se face remarcat în competiții cu adulți și așa ajunge să fie numit, da­torită staturii sale mărunte, Micul Alehin. După modelul a­uto­matului de șah fabricat în 1789 de baronul von Kempelen pentru împărăteasa Maria-Tereza (care s-a dovedit o escrocherie, fi­indcă în interiorul lui se ascundea un pitic șahist), la Clubul de șah din oraș e adusă ca atracție o păpușă mecanică, un manechin al cărui angrenaj poate fi mânuit din interior să mute piesele. Acest rol îi revine Micului Alehin care, pliat la propriu în spațiul strâmt din cutia de sub tabla de șah, învinge tot felul de parteneri, de la amatori la mari maeștri. Își antrenează astfel mintea și sufletul, prin puterea raționamentului și a iubirii, fără pic de meschinărie egoistă. „Cred că n-o să putem călători în voie în universul șahului decât dacă ne vom elibera de noi înșine, dacă ne vom depăși dorința de a învinge cu orice preț” – spune o bătrână doamnă, partenera fa­-vorită de joc a Micului Alehin. În romanul lui Yoko Ogawa nimeni nu e rău, lupta nu se dă între pozitivi și negativi, iar învingătoare e mereu inte­ligența emoțională.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu