Pereţi albi

 

Tatiana Tolstaia
Pereţi albi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Raluca Davicenco
 

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020) şi volumul de povestiri Lumi eterice (2019).

*

Pereţi albi este cea mai cuprinzătoare colecţie de proză scurtă a Tatianei Tolstaia, reunind povestiri din Pe prispa aurită şedeam... şi Somnambul prin ceaţă. În acest volum, autoarea îi poartă pe cititori prin universul banal şi totuşi fascinant al celor năpăstuiţi de soartă. Cele douăzeci şi şapte de povestiri ne strecoară în lumile nebănuite ale orfanilor, ale iubirilor pierdute, ale filozofilor absurdului, ale poeţilor care noaptea scriu şi ziua mătură străzile şi ale celor săraci cu duhul.

Tolstaia îşi analizează personajele cu ironie şi candoare deopotrivă, în structuri narative miniaturale care amintesc pe alocuri de basmele de demult. În povestirile ei, razele fantasticului irump uneori prin ţesătura plictisitoare a realităţii şi aruncă o lumină asupra vieţilor celor uitaţi, ignoraţi, nesocotiţi, ale căror chipuri vor stărui în amintirea cititorilor multă vreme după ce lectura a fost sfârşită.

"Proza Tatianei Tolstaia este unică. Scriitoarea îmbină cu talent exagerările comice şi satira vicleană cu izbucnirile lirice şi fantezia bogată, iar efectul este de-a dreptul fermecător." (National Post)

"Vocea Tolstaiei este absolut excepţională, cu o notă de stranietate care estompează graniţa dintre poezie şi proză, cu magie şi descrieri cu parfum de altădată..." (The New York Times)

"Tolstaia îşi demonstrează geniul în aceste douăzeci şi şapte de povestiri, care cuprind satiră politică, născociri suprarealiste, frânturi de realitate urbană şi drame domestice, cu precădere din perioada socialistă... Copii, bătrâni, oameni obişnuiţi care se zbat zi de zi - Tolstaia citeşte în inimile tuturor. Remarcabil!" (Kirkus Reviews)

"Tolstaia pune în mişcare mecanismele unui limbaj magnific construit din straturi colocviale şi idiomatice şi, în aceeaşi manieră, juxtapune banalul şi supranaturalul. Harul acestei scriitoare constă în ticluirea unei harababuri de metafore pestriţe, cărora le lipsesc structura, traiectoria sau arcul narativ, însă care ne trântesc în mijlocul universului ei, zămislit din pânza unui verbiaj orbitor." (The Boston Phoenix)

Fragment

Cea mai iubită

Noaptea, Leningradul este învăluit în suflul primăverii. Vântul râului, vântul grădinii şi vântul de piatră se încolăcesc într‑o spirală viguroasă şi gonesc prin şanţurile goale ale străzilor, sparg geamurile mansardelor cu câte‑o pală puternică, ridică mânecile umede ale rufelor întinse pe sârme între căpriorii caselor. Vânturile se izbesc de pământ şi se înalţă din nou, îşi iau zborul şi stârnesc mirosurile de granit şi frunze înmugurite, pe care le poartă apoi spre marea îndepărtată unde, pe o corabie călăuzită de‑un luceafăr, un călător neadormit care navighează de la un capăt la celălalt al nopţii îşi va ridica fruntea, va trage în piept ofranda vântului şi va gândi: "Pământ."

Însă la începutul verii, oraşul începe să chinuie sufletul. Serile palide te găsesc la fereastră, deasupra străzilor care se golesc din clipă‑n clipă, şi vezi cum felinarele se aprind unul câte unul, încet, domol - în urmă cu o secundă erau toate stinse, parcă moarte, iar acum, deodată, ca nişte stele bolnave, tehnologice, punctele de mangan trandafiriu se aprind şi se umflă, cresc şi se aţâţă tot mai mult, până când se revarsă şi strălucesc în deplinătatea albeţii lor moarte şi lunare. În tot acest timp, în afara oraşului, iarba a început deja să se ridice tăcută din pământ şi, fără să le pese de noi, copacii foşnesc şi grădinile îşi schimbă florile. Undeva, departe, se întind drumuri albe şi prăfoase, pe marginea cărora cresc violete micuţe, iar vara freamătă leneşă printre vârfurile mestecenilor matusalemici.

Altundeva, tot în depărtări, izba îmbătrâneşte şi se prăbuşeşte într‑o rână. Greutatea zăpezii din februarie i‑a zdrobit acoperişul, iar crivăţul i‑a dărâmat hornul dublu. Ramele ferestrelor au crăpat şi ele, iar cioburile ca nişte diamante cad pe jos, pe covorul de flori moarte, neîngrijite de doi ani, pe talmeş‑balmeşul de tulpini frânte - cad cu un clinchet de clopoţel, dar n‑are cine să le audă. N‑are cine să plivească urzicile şi talpa‑gâştei, să măture acele de pin de pe prispa şubredă, n‑are cine să deschidă obloanele cu vopseaua coşcovită, care scârţâie din toate balamalele.

Cândva, Jenecika se ocupa de toate astea. Parcă şi acum o văd şchiopătând de‑a lungul potecii spre grădină, cu primul mănunchi de mărar în mână, ridicat spre ceruri ca o torţă. Poate că se mai plimbă pe aici şi acum, numai că nu o vedem. Poate că cimitirul chiar nu e locul potrivit pentru ea - pentru oricine altcineva, da, dar nu pentru ea. La urma urmei, voia să trăiască veşnic, până s‑or usca mările. Nu i‑a trecut niciodată prin minte că ar putea vreodată înceta din viaţă şi, la drept vorbind, noi eram la fel de încredinţaţi de nemurirea ei - la fel de încredinţaţi ca de a noastră, fireşte.

Demult, tare demult, în tărâmurile îndepărtate ale visurilor, atunci când copilăria domnea peste pământ, vânturile dormeau liniştite în codrii albaştri şi Jenecika trăia... Iar acum, din ierbarul vremurilor trecute, care se îmbogăţeşte în fiecare an cu specii verzi sau pestriţe, insipide sau viu colorate, memoria învie cu drag aceeaşi frunză presată: prima dimineaţă petrecută la izbă.

În prima dimineaţă petrecută la izbă, prispa umedă, acoperită cu geamuri, înoată încă în umbrele verzi, subacvatice. Uşa de la intrare e deschisă larg, iar prin ea pătrunde un vânt rece dinspre grădină. Găleţile sunt scoase afară şi răsună a gol, gata pentru o fugă la lacul neted şi orbitor, unde lumea se oglindeşte cu susul în jos la primele ore ale dimineţii. Găleata veche gâlgâie, iar un ecou îndepărtat îi răspunde. O umpli cu polonice de tăcere netedă, rece, nemişcată, şi stai o vreme aşezat pe trunchiul unui copac căzut.

Curând vor începe să se audă claxoanele maşinilor care gonesc prin faţa porţilor izbei şi din care se vor revărsa turiştii, gemând şi oftând. Un camion închiriat va întoarce pe poteca îngustă, împădurită şi înfundată, zgâriat de crengile de arţar, scuturând florile de soc, care se rup cu un oftat de fum albastru, şi‑apoi tac. Tăcerea care se aşterne este străpunsă numai de bubuitul panourilor de lemn laterale ale camionului, coborâte ca să dezvăluie cu neruşinare mormanele de bagaje, încoronate cu un scaun vienez întors cu susul în jos.

Apoi, o maşină intră gonind pe porţi, iar dindărătul portierei larg deschise se iţeşte o mână puternică şi ridată, sprijinită într‑un baston, apoi un picior într‑un pantof ortopedic înalt, cu nasturi de sus până jos, apoi o pălăriuţă de paie cu o panglică neagră, şi apoi, în sfârşit, se arată şi Jenecika cea zâmbitoare, care imediat strigă veselă:
- Uite ce‑a înflorit liliacul! Valizele mele!

Însă şoferul plictisit aşteaptă deja cu genţile de pânză în mâini. Jenecika intră grăbită în casă, se minunează de parfumul grădinii, deschide nerăbdătoare obloanele şi, cu mâini puternice de marinar, trage ramurile de liliac înăuntru. Bucheţelele reci şi mov foşnesc trufaşe. Apoi Jenecika se repede la bufet şi descoperă că, peste iarnă, şoarecii i‑au spart ceaşca favorită, apoi deschide uşile umflate ale dulapului care oftează în silă, în ale cărui profunzimi umede şi râncede comoara Jenecikăi şi‑a petrecut nopţile de ianuarie, însoţită doar de un fursec uitat şi cenuşiu.

Jenecika se plimbă apoi prin toate camerele, care încă nu s‑au dezmorţit de la soare. Începe să despacheteze şi să ne împartă cadourile învelite în hârtie foşnitoare, scoate din valize pastă de fructe şi prăjituri, apoi îndeasă vaze cu buchete de flori sălbatice prin toate cotloanele, îşi agaţă fotografii cu chipurile noastre zâmbitoare deasupra patului. Apoi şterge biroul de praf şi umple rafturile cu manuale, dicţionare şi caiete de dictare. Nu ne va permite nici măcar o zi de trândăvie. Ne va aşeza în fiecare zi pentru o oră de lecţii special gândite pentru vârsta fiecăruia.
- Noi ne numim Legiune, n‑ai cum să ne dăscăleşti pe toţi! spunem noi ţopăind prin jurul Jenecikăi.
- Ba cum să nu pot, răspunde ea calmă, căutând călimara cu cerneală.
- Fie‑ţi milă de noi, ne milogim. Cum spune şi Puşkin, suntem scârboşi, leneşi, ne‑curioşi...
- Toţi veţi fi oameni educaţi când o să creşteţi.
- N‑o să creştem! Suntem sclavii burţilor noastre! Suntem cetăţenii Regatului Întunecat! Ia cărţile şi dă‑le foc!
- Staţi liniştiţi, ne descurcăm noi, spune Jenecika şi ne înşfacă pe fiecare în parte şi ne sărută zgomotos, cu o dragoste convulsivă pe care noi o acceptăm cu indulgenţă - fie, las' să ne iubească.

Deja îşi târăşte prima victimă spre biroul plin de manuale, spunându‑i veşnica vorbă:
- Să ştii că tot eu am învăţat‑o şi pe maică‑ta. Eu şi bunică‑ta eram prietene în copilărie...

Iar pe pieptul ei înfăşurat în faldurile rochiei, aparatul auditiv începe să ţârâie ca o privighetoare - un aparat auditiv care, nu se ştie de ce, nu funcţionează niciodată prea bine. În fine, iată‑ne din nou puşi la lecţii, cu exerciţii şi dictări. Aşezată în fotoliul scârţâitor de răchită, cu piciorul bolnav sprijinit de baston, Jenecika încearcă să ne transforme în oameni educaţi cu vocea ei cumpătată. Iar noi, în îndărătnicia noastră de copii, încercăm s‑o momim. Ne strecurăm în camera în care primul prizonier se ofileşte cu caietul de dictare în faţă, ne ghemuim în spatele fotoliului ei - spatele ei aplecat, rochia ei de bumbac, mirosul ei de săpun, scârţâitul ratanului - şi profităm de surzenie ca să‑i suflăm răspunsuri greşite sau indecente prizonierului cuprins de hohote înfundate, sau îi dăm bileţele prin care îi sugerăm să ne răsculăm împotriva stăpânei plantaţiei, până când, într‑un târziu, Jenecika îşi dă seama ce se întâmplă şi alungă spionii cât ai zice peşte.

Şi, dincolo de ferestre, dincolo de geamul colorat, se întinde liniştea florilor, a umbrelor de sub pini şi a lacului nemişcat, albastru ca cerul amiezii. Strălucirea apei se ghiceşte printre frunzele învăluite în razele soarelui, care se răsucesc ca nişte talazuri micuţe şi scânteietoare... Dar noi suntem închişi în casă - stăm în jurul mesei acoperite cu sugative verzi şi piuneze ruginite peste iarnă. Petele de cerneală încep să semene cu un curcubeu liliachiu foarte oficial. Iar tot ce spune Jenecika este plictisitor, corect, bătrânesc. Ce bine‑ar fi să iasă în grădină sau să plece să bea cafea!
- Jenecika, cât mai durează?
- Subliniază subiectul cu o linie, iar predicatul, cu două...
- Jenecika, trece vara!

Fotoliul oftează prelung, ochii albaştri se întorc către noi cu reproş, iar vocea liniştită grăieşte:
- Semănaţi la tinereţe, ca să aveţi ce culege la bătrâneţe. Leneşul praznic visează. Hărnicia aduce pâine...

Ooof, nu are şi ea chef de altceva?!

Seara păleşte domol, praful de pe drum se răceşte, câinii latră în depărtări. Noi stăm lungiţi în paturi, cu capul pe perne răcoroase, ascultând gemetele şi zumzetul zilei pe sfârşite, şoaptele uşilor, râsetele înfundate. Din pod - mai luminoase ca umbrele, mai tăcute decât praful - se pogoară visele, înălţându‑se în valuri străvezii şi confundând ce‑a fost cu ce n‑a fost nicicând.

Ciocănind, scârţâind şi foşnind, orbecăind prin lumina crepusculară a casei, Jenecika îşi croieşte drum spre paturile noastre, se aşază lângă noi şi începe să depene o poveste nesfârşită despre vremuri de demult, despre copii pe care i‑a şcolit şi i‑a iubit, despre vânturile care îi împrăştiaseră în toate zările: unii au dispărut, alţii au crescut şi au uitat de ea, unii au trecut în nefiinţă. Visele roiesc deasupra noastră ca o umbră caldă. Din norul de parfum de săpun şi mentă, numai vocea ei se aude, la început înţelegătoare şi blândă, apoi drăgăstoasă şi mătăsoasă, apoi extaziată, apoi alene ca o binecuvântată zi de iunie.

Năluci străvezii plutesc în apele somnolente, din care se iveşte un băiat - un băiat din alte timpuri, cu ochii negri şi părul bălai, care în urmă cu mulţi, mulţi ani, stătea şi el lungit într‑un pat ameţitor de îndepărtat, la fel de alb ca al nostru, şi asculta murmurele, bolboroselile, exclamaţiile şi şoaptele Jenecikăi -, o barcă plutind pe valurile moleşelii. Pleoapele lui deveneau tot mai grele şi se închideau, degetele lui se relaxau, buzele lui necuvântătoare se despărţeau... Căci băiatul cu ochi negri era mut. Pentru asta i se ceruse Jenecikăi să vină: ca să‑i plângă de milă, să‑l iubească, să aibă grijă de el - să‑i îngâne cântece de leagăn şi basme despre codrii întunecaţi, despre pisică şi lup, despre cei şapte iezi orfani -, iar în vreme ce băiatul adormea, muţenia lui se contopea cu muţenia nopţii, iar visul lui înălţa pânzele şi pornea spre mare pe sub bolta scundă a viselor.

Jenecika era în casa noastră din vremuri imemoriale, iar prin bezna copilăriei, încă îi mai zăresc privirea azurie aplecată peste mine în ziua în care ursitoarele cele bune se adunau, după datină, cu daruri şi urări de bine în jurul nou‑născutului. Nu mai ştiu ce mi‑a ursit Jenecika: printre darurile bogate ale vieţii, darul ei mic şi modest s‑ar fi putut lesne rătăci, sau poate că ea nu adusese niciun dar, numai pe ea însăşi, numai strălucirea statornică a iubirii ei şi liniştea izvorâtă din sufletul pur şi curat.

Odată, i‑a dăruit uneia dintre noi, uneia dintre fetele ei, o cutiuţă frumoasă: somptuoasă, căptuşită cu satin, plină de plicuri albastre pentru scrisori de amor. Stânjenită peste poate, a deschis smucit capacul cutiei, încordând balamalele de mătase. Pe interiorul acestui capac, departe de ochi iscoditori, scrisese cu caligrafia ei limpede de profesoară: "Dacă vrei sfatul meu, iată‑l - nu‑ţi dori să fii cea mai frumoasă, ci cea mai iubită." Fireşte că i‑am ascultat sfatul, dar nu ne‑am ales cu nimic, cum nu s‑a ales nici Jenecika.

Gura ei nu era făcută pentru sărutări. Nu. Era o gură pedagogică, stearpă, formală, care câştigase odată cu vârsta o garnitură unică de riduri care trădau, fără doar şi poate, bunătate, sinceritate şi simplitate - buzele ei ştiau numai să împartă acele adevăruri plictisitoare, de netăgăduit şi pline de cele mai bune intenţii: "La nord e frig, la sud e cald. Dimineţile de mai sunt mai frumoase decât ceaţa de noiembrie. Soarele, lăcrămioarele şi buclele aurii sunt lucruri minunate. Tornadele, broscoii şi cheliile sunt lucruri urâte. Iar trandafirii... trandafirii sunt cea mai frumoasă creaţie de pe faţa pământului."

Jenecika respecta întotdeauna o rutină, fireşte. Făcea gimnastică în fiecare dimineaţă. Indiferent de anotimp, ţinea noaptea fereastra întredeschisă şi se încăpăţâna să se trezească devreme - nu fiindcă îi plăcea cenuşiul umed de la crăpatul zorilor, ci fiindcă simţea că, la orele acelea, putea să‑şi găsească de treabă. Luxul trândăvelii îi era pur şi simplu străin, nu cunoştea o boabă de cochetărie, joaca îi părea de pe altă lume, intriga, de neînţeles. De asta fugise Hymen (notă: în mitologia greacă, zeu al ceremoniilor nupţiale şi fiu al zeului Apollo şi al muzei Calliope) toată viaţa de ea, nu fiindcă se temuse de aparatul ei auditiv sau de pantoful ortopedic. Nu, astea apăruseră mai târziu - după război, după ce o bombă explodase aproape de ea, când Jenecika împlinise deja cincizeci de ani. Nu acesta a fost motivul. La urma urmei, chiar şi betegii şi surzii se pot căsători şi întemeia familii. Sufletul contează! Iar sufletul Jenecikăi era... ei bine, cum nu se poate mai simplu.

Dacă de obicei sufletele oamenilor sunt construite în chip de labirinturi întunecate - astfel încât fiecare sentiment care intră printr‑un capăt iese pe celălalt ciufulit şi vai de el, orbit de strălucirea soarelui şi cu o dorinţă nebună de a face cale întoarsă printre tenebre - apoi sufletul Jenecikăi era mai degrabă o ţeavă netedă, fără străduţe lăturalnice, fără fundături, cotloane secrete sau, Doamne fereşte, oglinzi înşelătoare. Iar chipul ei se asemăna sufletului: ochi albaştri şi simpli, un nas rusesc necomplicat. Chipul ei ar fi fost frumos, dacă nu ar fi existat cale atât de lungă între nas şi buza de sus. Părul scurt, pufos, coafat în stilul "fum" - când era tânără, îl purta în cozi împletite, desigur.

Jenecika purta rochii simple de muselină şi lenjerie curată şi mohorâtă, lipsită de zorzoane. Iarna îmbrăca un palton ponosit de bumbac vătuit, pe care‑l numea "blană", şi îşi acoperea capul cu o pălărie înaltă de boier. Fie vară, fie iarnă, purta mereu un şirag de mărgele de chihlimbar, nu de frumuseţe, ci pentru sănătate, fiindcă era convinsă că mărgelele emanau un soi de electricitate protectoare.

Toată viaţa ei a predat rusă, fiindcă, dacă stai să te gândeşti, cum s‑ar fi putut altfel?

Cel mai mult îi plăcea să ofere cadouri. În miezul copilăriei mele stau iernile petrecute în apartamentul nostru din Leningrad - cineva suna la sonerie şi dindărătul uşii se iveau chipul zâmbitor şi ochii mijiţi ai Jenecikăi, apoi pantoful ortopedic care se târşâia uşor pe parchet, apoi întregul ei trup sprijinit în baston. Jenecika intra îmbrăcată în "blana" ei, cu pălăria înaltă de boier pe cap, cu părul tapat, cu obrajii de vârsta a doua îmbujoraţi de la frig şi cu braţele pline de cutii cu prăjituri şi alte legăturici misterioase.

Fugeam cu toţii s‑o întâmpinăm în vestibul. Zâmbitoare şi tăcută, Jenecika ne împărţea cadourile, apoi, cu bastonul în mâna dreaptă şi pălăria înaltă de boier în mâna stângă, începea să‑şi desfacă nasturii paltonului greoi. Eliberat de sub povara materialului, aparatul auditiv de pe pieptul ei, plin de strigăte, râsete şi de plescăiturile pupăturilor noastre, o anunţa cu întârziere: "Ce‑ai mai întinerit, Jenecika! Ce bine arăţi!" După ce îşi pieptăna coafura "fum" şi îşi aranja mărgelele de chihlimbar la oglindă, Jenecika începea să ne împartă darurile - pentru adulţi, cărţi serioase şi trebuincioase care vor fi frunzărite şi apoi aşezate pe raft, spre a nu mai fi deschise vreodată, iar pentru noi, flaconaşe de parfum, jurnale sau fleacuri nemaipomenite, rămase dinainte de revoluţie: statuete, broşe brodate, cupe antice cu mânerele rupte - în fine, tot felul de mărunţişuri care taie răsuflarea oricărei fetiţe.

Este incredibil cum lucruşoarele astea fragile şi uşor de pierdut au rezistat cu timpul. Maşina de tocat a timpului macină lucrurile mari, trainice, care ocupă mult spaţiu - dulapuri, piane, oameni -, însă pierde din vedere nimicurile perisabile care au fost aduse pe lume ca să zgârie ochii snobilor şi să fie batjocorite, de pildă căţeluşi de porţelan, ceşti miniaturale, vaze minuscule, inele, desene, fotografii la minut, cutii, note, fleacuri de tot felul. Apartamentul micuţ de la periferie al Jenecikăi era înţesat cu tot soiul de astfel de mărunţişuri, în vreme ce surorile ei - cele trei de aici şi cea de‑a patra, care trăise o bună bucată de vreme în Helsinki, peste mări, dincolo de apele cenuşii şi triste - dispăruseră fără urmă. Numai pe noi ne mai avea Jenecika.

După ce împărţea toate darurile şi primea sărutările, Jenecika lua cartoanele de prăjituri şi se ducea în salon ca să bea cafea. Fireşte că prăjiturile erau dintre cele mai bune, aduse din nord. O dureau amarnic picioarele, Jenecika stătuse ore în şir la coadă în beciul acela magic în care se strângeau toţi acoliţii raiului zaharos pe pământ, unde doamnele impacientate îşi croiau drum cu coatele, ţinând strâns între degetele tremurătoare câte un foietaj pudrat şi - împinse din toate părţile către coloana acoperită cu oglinzi către propria reflexie agitată - fremătau ca nişte roibi de basm, iar nările lor ridicau spirale duble de zahăr pudră care se aşezau, într‑un târziu, pe gulerele de vulpe argintie.

Jenecika deschidea apoi cutia în care ascunsese monarhicele foietaje Napoleon şi Alexandru - alături de acestea, asemenea Falsului Dmitri I, se infiltrase şi dispreţuitul colac de turtă dulce, veşnica prezenţă la fiecare bufet. Nimeni nu mânca turta dulce, însă Jenecikăi şi turta asta i se părea ceva nemaipomenit - întruparea rumenă a unui vis sfărâmicios din nopţile de neuitat, petrecute în ghearele foamei, din vremea blocadei.

Până se sfârşesc prăjiturile, Jenecika îmi captează toată atenţia, însă apoi - of! - mă plictiseşte. Ne povesteşte cu lux de amănunte despre sănătatea ei, despre cartea pe care o citeşte acum, despre florile care cresc extraordinar de bogate vara la casa unui prieten care locuieşte pe lângă staţia Peri (de la staţie o iei drept înainte, faci la stânga, încă o dată la stânga, şi intri în a doua casă), dar care iarna nu se văd, fiindcă pământul e acoperit cu zăpadă care cade din cer, aşadar nu poate creşte nimic în lunile acelea. Dar imediat ce vine primăvara, când zilele se lungesc şi nopţile se scurtează, şi soarele începe să încălzească totul, iar frunzele înmuguresc, ei... atunci fireşte că îmbobocesc şi florile.

Mă strecor tiptil din cameră şi mă duc în bucătărie: acolo‑i viaţa adevărată! Menajera Marfa bea ceai cu liftiera. Marfa este o ţărancă înaltă, cheală şi şireată, care a ajuns la uşa noastră după război. Ea ştie absolut totul, ştie mai multe decât oricine.
- Şi el îi zice: "Cucoană, fii şi dumneata atentă la valiza mea!", da? Îi promite că se întoarce repede, cât ai zice peşte. Aşa că ea se învoieşte şi se pune lângă valiză. Omul se ridică şi dus a fost. Ei bine, trece o oră, trec două, femeia se plictiseşte şi trebuie oricum să plece acasă. I s‑a acrit de la aşteptat. Se gândeşte că ar fi bine să ducă valiza la poliţie, dar... ce‑ar fi să arunce o privire înăuntru mai întâi? Aşa că o deschide.

Marfa ridică sprâncenele sus de tot şi împunge cubuleţele de zahăr cu cleştişorul.
- Ei, şi apoi? întreabă liftiera speriată.
- Ei, uite‑aşa! Na beleaua! Ea se gândea că o da poate peste nişte bijuterii. Când colo, ce să vezi... O căpăţână de bărbat cu mustăţi!
- Un cap tăiat?!
- Întocmai. O căpăţână drăguţă, cu tot cu mustăţi. Un nene oarecare, nu prea bătrân. Iar căpăţâna îi spune să închidă valiza şi să nu‑şi mai bage nasul unde nu‑i fierbe oala!
- Maică Precistă! Căpăţâna i‑a spus asta?
- Da. Ei bine, femeia se sperie şi fuge de‑i sfârâie călcâiele. Iar căpăţâna zbiară după ea: "Închide valiza la loc, tâmpito, altfel ai dat de dracu'!" Şi‑apoi începe s‑o înjure de mama focului.
- Nu te cred!
- Ba să crezi, drăguţă! La mijloc era o gaşcă de tâlhari. Lăsau căpăţâna într‑o valiză, apoi puneau pe cineva care stătea la coadă să aibă grijă de valiză, iar căpăţâna asculta tot ce se vorbea şi reţinea unde îşi ţinea cutare ascunşi nişte bani sau niscaiva coţi de pânză.
- Deci asta făceau!
- A cui era căpăţâna? întreb eu îngrozită.
- Ce‑ţi pasă ţie? Du‑te la joacă... Aia, cum o cheamă... încă n‑a plecat? Aia cu mărgelele?

Marfei nu îi place Jenecika, nu îi plac nici paltonul ponosit, şiragul ei de mărgele, nasul ei rusesc...
- Ce nas... mai degrabă furtun! Dacă aveam eu un corn ca ăla, suflam din el de sărbători! Trrruuut‑trrruuut! Ce mai doaaamnă este ea! Toarnă aceleaşi gogoşi de fiecare dată, bla, bla, bla...

Marfa râde, râde şi liftiera, politicos aşa, cu mâna ridicată la gură, râd şi eu alături de ele, trădând‑o astfel pe biata Jenecika, care nu bănuieşte nimic. Dumn... Jenecika să mă ierte! Dar cam aşa e, mereu trăncăneşte - bla, bla, bla...
- Şi‑am mai auzit încă una, începe Marfa.

Însă îndărătul ferestrelor s‑a lăsat un albastru mai închis, iar lumea s‑a strâns în vestibul să o conducă pe Jenecika. Obosiţi, sărim toţi să o sărutăm, un pic stânjeniţi că ne‑am plictisit aşa de tare, însă Jenecika, cu sufletul ei pur, nu a observat nimic de‑a lungul serii.

Unul dintre noi o însoţeşte până la staţia de tramvai, câtă vreme cei rămaşi în casă îi petrec din priviri: printre fulgii care cad uşor, sprijinită în baston şi cu pălăria ei înaltă pe cap, Jenecika îşi târşâie încet picioarele spre locuinţa singuratică.

Iar tramvaiul o va purta pe lângă întinderi pustii, troiene, garduri, pe lângă fabricile scunde de cărămizi, care răcnesc turbate în bezna oţelită a iernii, pe lângă clădirile zdrobite de război. Şi undeva, la periferie, unde încep câmpurile îngheţate, un olog zbârcit se va rostogoli prin vagoanele zăngănitoare şi întunecate, va întinde un acordeon şi va începe să schelălăie: "Vai şi‑amar de mine, mi‑s beteag bătrân, sărac, dă nene şi mie‑un gologan, că‑s om şi eu şi vreau să beau, să mânc...", iar basca lui jegoasă se umple cu copeicile călduţe şi pline de ruşine ale călătorilor.

Fulgii cad de‑acum mai gros, iar plapuma de nea se aşază temeinic, felinarele se clatină, iar lumina lor tremurătoare călăuzeşte făptura mică şi slăbită a Jenecikăi. Crivăţul acoperă cu zăpadă urmele paşilor ei.

Dar Jenecika a fost şi ea tânără cândva! Să ne imaginăm - cerul de deasupra ei nu era cu mult mai alb decât acum şi aceiaşi fluturi negri şi catifelaţi zburau deasupra tufelor superbe de trandafiri, iar iarba foşnea la fel de mătăsos sub talpa de pânză a Jenecikăi când păşea pe alee, cu valiza în mână, către primul ei elev, băiatul mut, cu ochii negri şi părul bălai.

Părinţii lui erau frumoşi şi bogaţi, fireşte. Aveau o casă mare, iar casa cuprindea şi o seră cu piersici, iar tânăra Evghenia Ivanovna, care tocmai terminase şcoala cu diploma de excelenţă, fusese fotografiată printre piersicii înfloriţi - un chip îmbietor, un zâmbet plăcut, două cozi împletite, remarcabile prin faptul că se îngroşau cu cât se apropiau de brâu. Deşi fotografia s‑a îngălbenit de‑acum, florile de piersic şi zâmbetul Jenecikăi încă se văd bine - însă elevul ei mut s‑a şters cu totul. Noi mai vedeam doar o pată ghemuită la genunchiul Jenecikăi.

Când Jenecika a călcat pentru prima oară pragul familiei de demult, băiatul îşi putea rosti numai numele: Buba. Restul lumii era scufundat în tăcerea lui, deşi îi auzea şi îi iubea pe toţi. Sigur, o iubea mai ales pe Jenecika, fiindcă mereu stătea pe lângă ea, o privea cu ochii lui negri şi îi mângâia obrajii cu palmele mici.

Povestea lui ar fi smuls lacrimile oricui. Părinţii cei bogaţi ai băieţelului plângeau şi îşi ştergeau nasurile în batiste dantelate, în vreme ce medicul bărbos al familiei, pe care îl plăteau cu sume exorbitante ca să‑l examineze pe Buba, îşi dădea îngăduitor acordul cu privire la noua doică, deşi i se părea cam urâţică. Însă Jenecika nu plângea şi nu îl compătimea pe copil. Profesionistă până‑n măduva oaselor, a gândit repede un program zilnic de la care nu avea să devieze în toţi anii petrecuţi cu acea familie. După o vreme, spre uimirea părinţilor şi invidia medicului bărbos, băieţelul a început să vorbească - încet şi firav, trăgând mereu cu ochiul la Jenecika cea serioasă şi atentă, uitând până a doua zi toate cuvintele învăţate de cu seară, amestecând literele şi rătăcindu‑se în furtuna de propoziţii. Însă, cu toate astea, băieţelul a început să vorbească, ba chiar să scrie nişte mâzgălituri de cuvinte. Cel mai bine îi ieşea litera ijiţa (V) - cea mai puţin folosită şi mai inutilă literă din tot alfabetul chirilic rusesc.

La recomandarea Jenecikăi, părinţii cei bogaţi au cumpărat jocuri loto cu duzina, iar dimineaţa, tânăra se trezea cu un ciocănit la uşă: băieţelul era gata de joacă şi o aştepta cu o cutie de loto sub braţ, care zornăia la fiecare mişcare, plină cu pătrate mici de carton pe care erau scrise cuvinte negre, înşelătoare şi alunecoase: "minge", "pasăre", "cerc".

Odată, Jenecika şi‑a luat concediu ca să‑şi viziteze surorile la Petersburg - nu‑i era scris să o vadă pe cea de‑a patra, cea mai iubită, care trăia în îndepărtatul Helsinki. Chemată de urgenţă înapoi la casa cu piersici printr‑o telegramă, i‑a găsit pe părinţii cei bogaţi plângând în batiste, pe medicul bărbos cocoţat pe culmile unui triumf liniştit, iar pe băieţel... tăcut. Filmul fragil al cuvintelor se ştersese din memoria lui cât fusese Jenecika plecată. Muntele înspăimântător de cuvinte huruitoare se prăbuşise peste el cu o bufnitură asurzitoare şi dezarticulată. Şi numai când Jenecika şi‑a desfăcut grăbită valiza de pânză şi a scos mingea lucioasă pe care i‑o cumpărase, numai atunci a strigat băieţelul cu veselie: "Lună, lună!"

N‑au mai lăsat‑o pe Jenecika să plece după acea întâmplare - nu mai putea să‑şi viziteze surorile la Petersburg. Însă surorile au început să o viziteze la casa cu piersici. Totuşi, sora ei favorită n‑a reuşit nici atunci să se desprindă de Helsinki. Aşa că nu a venit niciodată în vizită.

Părinţilor micuţului mut le‑a fost o vreme frică ca nu cumva Jenecika să se mărite şi să părăsească familia de piersici - o frică lipsită de fundament: tinereţea a plutit pe lângă Jenecika şi a plecat mai departe fără să atragă atenţia nimănui. Sigur au existat bărbaţi pe care i‑a îndrăgit şi care s‑au perindat prin viaţa ei - ca atunci când întorci un caleidoscop, aştepţi ceva timp, şi un ciob de sticlă galbenă cade pe partea opusă şi înfloreşte ca o stea spartă. Însă niciunul dintre aceşti bărbaţi nu i‑a cerut Jenecikăi mai mult decât o prietenie caldă şi adevărată. Nimeni nu se mistuia cu gândul la Jenecika, şi nimeni nu ţinea prietenia cu ea secretă - cum ai putea ascunde amiciţia cu o făptură atât de pură, respectabilă şi vrednică? Oricine poate spune că Jenecika este un om extraordinar de bun, iar ceilalţi îi vor răspunde în cor: "Ah, da, nemaipomenit de bun! E unică! Foarte onestă! Şi decentă. Conştiincioasă peste poate! Un suflet de cleştar!"

În viaţa Jenecikăi a existat totuşi şi o iubire scurtă, pipernicită, neîndestulătoare. Cineva a tulburat cândva sufletul de cristal al Jenecikăi - poate pentru o săptămână, poate pentru o viaţă întreagă. Noi însă nu am întrebat‑o niciodată despre acea iubire. Însă mereu când ne povesteşte despre viaţa ei şi despre cine i‑a fost elev înainte de război, o singură întâmplare răsare cu jale printre ani, o singură întâmplare îi taie răsuflarea şi o face să şovăie, iar vocea ei calmă tremură întotdeauna pe aceeaşi vorbă: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." I‑a spus cineva vorba asta la ora trei, într‑o după‑amiază de februarie, înaintea războiului, într‑o clădire călduroasă de lemn. La vremea aceea, Jenecika preda rusă într‑o şcoală liniştită de croitorie, vegetând printre meri şi grădiniţe de legume, undeva la periferia oraşului. Când se desprindeau din studiul subtilităţilor Lenjeriei feminine, ediţia de iarnă, şi al bolerourilor, nenumărate generaţii de tinere croitorese se cufundau în izvoarele înviorătoare şi ordonate ale gramaticii ruse, însă toate uitau chipul Jenecikăi după ce absolveau. Croitoresele se împrăştiau în toate cele patru zări, iubeau, năşteau, coseau, călcau rufe, cântau, îşi trimiteau bărbaţii la război, plângeau, îmbătrâneau şi mureau. Însă nu uitau niciodată lecţiile predate cu încăpăţânare de Jenecika, chiar şi‑n paturile conjugale îşi aminteau perfect prefixele negative, chiar şi pe patul de moarte ştiau să analizeze morfologic şi sintactic o propoziţie.

Jenecika călătorea spre croitorese prin ceaţa zorilor cenuşii cu tramvaiul degerat. Alerga, înfrigurată şi rumenă, către biroul încălzit şi acoperit cu placaje de lemn, unde îşi căuta grăbită iubitul - un profesor de istorie ursuz şi adus de spate. El trecea pe lângă ea fără s‑o bage în seamă, iar ea nu cuteza să se uite în urma lui. Obrajii îi ardeau, mâinile îi tremurau puţin când deschidea manualele, însă el se plimba prin aceeaşi clădire şi se gândea la ale lui. Aceasta a fost marea ei iubire.

Nimeni n‑a ştiut şi nimeni nu va şti vreodată ce cuvinte de amor i‑a transmis ea telepatic în vreme ce el stătea în picioare lângă fereastra cancelariei şi privea spre curtea înzăpezită, unde vrăbiile se clătinau ca murele pe ramuri. Poate că tânjea să îi spună ceva sincer, serios şi deloc remarcabil, poate voia să îi ceară ceva mărunt - observă‑mă, iubeşte‑mă -, dar cine spune lucrurile astea cu voce tare? Nimeni nu ştia de unde venise profesorul de istorie, dar sigur venise de undeva. Oacheş, taciturn... Oamenii spuneau că ar fi fost gazat în Primul Război Mondial. Tuşea înfundat pe coridoarele de lemn, apucându‑se de pieptul scofâlcit şi înfăşurat în cămaşa de soldat, şi fuma. Fuma în vestibulul rece, unde moţurile de vată se iţeau din uşile capitonate, unde un soare rozaliu şi fragil se frângea de florile mov de gheaţă de pe pervazul degerat. Acum îşi încălzea mâinile la soba de teracotă, mai fuma o ţigară, apoi pleca să le predea istorie croitoreselor. Tusea şi vocea lui egală se ghiceau dindărătul uşilor închise.

Acesta este bărbatul care i‑a furat inima Jenecikăi, însă niciunul dintre ei nu i‑a făcut vreo declaraţie celuilalt. Şi, la urma urmei, ce era Jenecika pentru el? O simplă colegă. Între ei nu s‑a petrecut nimic, în afară de o înşiruire de căni, în care ea îi turna ceai în cancelarie după isprăvirea orelor. Mâinile îi tremurau şi genunchii i se înmuiau din pricina propriei nesăbuinţe. Nebunie, nebunie... Aceea nu era o cană oarecare, ci o cană a iubirii, deghizată cu iscusinţă într‑o cană a prieteniei. Jenecika le turna ceai tuturor profesorilor, însă nu punea nimănui zahăr cât îi punea profesorului de istorie. Cana lui era bleumarin şi ciobită, cu marginea neagră. Nu albastră, bleumarin. Asta‑i tot. Iar el bea ceaiul şi încuviinţa mulţumit: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." Iar amorul Jenecikăi - copil pribeag, îmbietor şi desculţ - dansa nebun de fericire.

Asta a fost tot, tot şi nimic mai mult. Curând după aceea, profesorul de istorie a dispărut, aşa că noi nu mai avem pe cine întreba.

Departe, mult în afara oraşului, peste câmpurile pustii şi îngheţate, peste crângul de arini, departe de drumurile mari, prin pădurea de pini şi poienile de iarbă colilie, abandonată şi împresurată de tufele de liliac, izba noastră îmbătrâneşte. Broasca cheii rugineşte, prispa putrezeşte, ciulinii înăbuşă rândurile de flori, iar rugii spinoşi de mure se îndepărtează de gard şi împânzesc toată grădina, apoi, mai îndrăzneţi ca niciodată, se împletesc cu urzicile şi dau naştere unui gard viu înţepător.

Noaptea, vântul se ridică şi bate aprig deasupra lacului părăsit, apoi se umple cu praful ceţos şi murmurul întinderilor nesfârşite şi pustii şi smulge o tablă de pe acoperiş, pe care o zăngăneşte o vreme... şi o aruncă în grădină. Buruienile îndoite de vânt şuieră, iar fructele de pădure şi seminţele plantelor sălbatice se împrăştie pe pământul umed şi cuprins de beznă, semănând sumbru discordie şi vrajbă. Iar noi eram convinşi că Jenecika e nemuritoare.

Niciunul dintre noi n‑a stat să asculte sfârşitul poveştilor ei, aşa că nimeni nu ştie ce s‑a ales de băieţelul mut - am aruncat toate cărţile primite de la ea, pe care nu le‑am citit vreodată -, i‑am tot promis că mergem să o vizităm la apartamentul ei din Leningrad, însă nu am făcut‑o niciodată, iar pe măsură ce creşteam, căutam tot mai multe motive să nu intrăm în casa ei singuratică şi rece. Ce se mai bucura când se întâmpla să mergem la ea! Alerga încolo şi încoace veselă peste măsură, şi, deşi eram cu un cap mai înalţi decât ea, ne înşfăca cu mâinile ei mici şi zbârcite şi ne pupa de ne înăbuşea, apoi se năpustea de la masă la aragaz, unde plăcinta cu mere bolborosea deja, apoi iarăşi de la aragaz la masă, pe care întindea o faţă de masă festivă, ancorată cu o vază cu trandafiri de toamnă! Şi cât de repede întindea cuvertura şifonată de mătase pe pat, o cuvertură palidă ca petala zdrenţuită a unui trandafir enorm, lăsat în urmă de august şi posedat de un spectru prăfos şi casnic, o cuvertură atât de subţire, încât nu putea fi întinsă pe pat cu o aruncare scurtă şi smucită, fiindcă mai tare se şifona, plutind indiferentă pe aripile aerului cald şi stătut din casă, tremurând din toate aţele, odată cu zumzetul camioanelor care treceau pe stradă.

După ce îi mâncam plăcinta cu mere, plecam simţindu‑ne stânjeniţi şi uşuraţi în egală măsură. Afară, trăgeam în piept cu recunoştinţă şi plăcere aerul tomnatic, râdeam la orice, căutând lacom din priviri dragostea ce avea să vină din clipă‑n clipă - dragostea veşnică, adevărată, sinceră şi unică -, în vreme ce dragostea care ne privea de deasupra, sprijinită de tocul ferestrei, ni se părea prea simplă şi banală. Însă Jenecika, slavă cerului, nu ghicea nimic din toate astea, ci aştepta nerăbdătoare sosirea verii şi întâlnirea cu izba, cu florile, cu noi, cei dragi.

 Librărie: Libris