miercuri, 30 iunie 2021

Prefaţă la Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell
Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa Editorului

Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi, astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez) - mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea călătorie.

După ce i-am povestit visul, mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi mi-a adus un exemplar al romanului Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după ce-mi oferise să citesc Eroul cu o mie de chipuri, mi-a adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu. M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976, într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell, ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala Notre-Dame de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când treceam de intrarea principală a Catedralei Notre-Dame de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei Toccata de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic, încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.

Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont Saint-Michel, la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră, contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă, ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.

În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei, aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect reflectate, bineînţeles, într-o imagine răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb orbitor, reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.

Ne simţeam ca şi cum am fi trecut printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut printr-o uşă de sticlă şi ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "Nine Men's Morris".

Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit într-o plimbare, aventurându-ne pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care, demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al barului. Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul mi-a spus:
- Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)

Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.

Departe, în inima pădurii în care grupul nostru s-a preumblat după prânz, ne-am aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de ciupercuţe Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea, ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.

Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi le-a folosit pentru a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor într-un turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil. Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului Graal.

Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până atunci stătuse ascuns, şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă, trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau să-şi arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi mi-am imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare, fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă în adâncuri.

A doua zi am plecat să vizităm Mont Saint-Michel şi ne-am cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o bătrână m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!

La întoarcerea în ţară, i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.

În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell s-a aşezat tăcut într-un colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte Saint-Michel în negura nopţii, ridicându-se misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra. Am mers cu maşina unui fotograf de la National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.

M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior", mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.

Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând să-şi ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică. (Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin, care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)

Tremurul mi-a revenit mai târziu, la Paris, când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi care-i susţin greutatea, m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California, s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!

Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i s-a alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!

Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce, Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell, A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a scris-o împreună cu Henry Morton Robinson. The Coach with Six Insides este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte, foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului, atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea Irlandei ("a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").

La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele, l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul Open Eye, am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe care obişnuiam să-l frecventez, care anunţa că la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.

M-am înscris imediat la seminar.

Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de neabătut. Campbell se trezea dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a dus-o aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi, cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei informaţii pe care ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat) mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.

"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că le-am auzit.

După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până să-mi iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988, după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia, m-am întors în America şi, aflându-mă la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987, aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la The Power of Myth. După moartea acestuia, l-am visat în felul următor:
Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase, invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca un vis.

În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum, treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o "uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea pentru mine.

În 2010 mi-am încheiat activitatea la Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell (găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate notiţele pe care Campbell le-a folosit de-a lungul timpului pentru a-şi pregăti prelegerile şi a-şi scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele conferinţe la care a participat în Europa.

Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi însemnări ale lui Campbell.

Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în această colecţie. Este intitulată "A Study of the Dolorous Stroke", o temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "Tărâmului pustiit". Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză, aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez faptul că nu s-au făcut modificări pentru actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte precum savage sau primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică, La Pensée sauvage.

În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de pornire studiile mitului arthurian.

Prima idee este că acele studii i-au deschis porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New York-ul pentru a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "A Study of the Dolorous Stroke", era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera de-o viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de cărturari şi-au dedicat eforturile explorării textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer, Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey care, în 1859, traducând un exemplar din Panchatantra, a demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.

Timpul petrecut la München l-a determinat pe Campbell să-şi îndrepte atenţia spre Est, păstrându-şi totuşi această focalizare de-a lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938 Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în 1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei celtice, cât şi a celei orientale.

A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi", explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol, trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare dintre psihologie şi mit, care a început să-l preocupe de pe când se afla la München:
"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea [...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde faţă de această ţară".

Cea de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont, Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea erosului cu agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar, amor implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei, niciuna dintre persoane nu-şi pierde individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să-şi sacrifice propria identitate.

Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate într-o amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său preferat, Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din Parzival, pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată marginalia, de unde concluzionez că Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.

L-am auzit pentru prima dată pe Campbell depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei, într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am făcut-o împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.

Am citit Die Parzivalfrage, subliniind pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram, neauzindu-l analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi Renée Kahane au dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.

Apoi, când l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care mi-a fost de un inestimabil ajutor) să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din Die Parzivalfrage, cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui, ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor într-un turn de păducei înfloriţi.

În afară de Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva documente-cheie din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice, eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (Drachenkampf) şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar influenţa pe care Frobenius a avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din Das Zeitalter des Sonnengottes şi Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.

Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază ideile preluate dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide, Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (l'Église chaldéenne şi l'Église celtique) s-au născut ambele din Biserica-Mamă din Ierusalim (l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (Le Saint Graal est le lien entre elles) de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat; greco-romană; celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din 1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.

Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943, în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial), "spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a numit-o "o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe noi, fireşte, este The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "Four Romances", care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental, care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile pe care le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.

Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care le-am folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "Arthurian Tradition" (I.6.3), "The Grail Legend" (I.6.4), "The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "Grail Mythology" (II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar intitulat "Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "Psyche and Symbol", care mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în The Celtic Consciousness. În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.

(Evans Lansing Smith)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu