Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
***
Intro
Povestea doctorului Korczak a cunoscut numeroase ecranizări de-a lungul timpului, probabil cea mai reuşită fiind realizată în 1990 de Andrzej Wajda.
Ne aflăm în anul 1940, în Varşovia. Ghetoul evreiesc se află sub teroarea nazistă. Între zidurile acestuia, nenumăraţi oameni au de suferit privaţiuni inimaginabile. Printre ei, copiii de la orfelinatul de acolo. Şi totuşi, în acest întuneric al disperării, un om aduce o licărire de speranţa copiilor. E vorba de dr. Janusz Korczak, directorul orfelinatului, o personalitate de marcă a timpului.
"Nu abandonezi copiii în asemenea vremuri", obişnuia el să spună. Ceea ce a şi făcut, apărându-i până în ultima clipă. El e ajutat în lupta sa pentru binele micuţilor de doi tineri, Mişa şi Sofia, povestea lor de dragoste împletindu-se în mod dramatic cu cea a celorlalţi evrei încercaţi de destin şi de tăvălugul istoriei. Mărturiile lor i-au folosit drept sursă de inspiraţie autoarei pentru crearea acestui tulburător roman-document, în care realitatea şi ficţiunea fuzionează extraordinar. Tema principala a acestuia e viaţa care, în ciuda ororilor războiului, renaşte permanent prin iubire şi jertfă.
Janusz Korczak a fost un pseudonim, adoptat după ce el a devenit un scriitor celebru în Polonia. Pe numele său adevărat Henry Goldszmit, s-a născut în 1879 ca fiu al unui avocat evreu bogat, care împreună cu soţia sa frecventau deopotrivă prieteni polonezi şi evrei în Varşovia de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Korczak a fost un pionier al bunăstării şi psihologiei copilului. În tinereţea sa, la începutul secolului XX, el privise în jur şi începuse să întrebe de ce erau nefericiţi atâţia copii.
Korczak i-a învăţat pe copii şi pe adulţi să se trateze reciproc cu empatie. El era de acord să-i spună unui copil că era ocupat, cu scrisul sau cu cititul, ori că era pur şi simplu obosit, aşa încât copilul se putea eventual juca şi singur pentru o vreme... dar rămânea totuşi permanent disponibil şi la vedere pentru ajutor şi confort, dacă ar fi fost nevoie.
El a înţeles că atunci când naţiunile decid să nu aibă grijă de copii, civilizaţia este pe punctul de a se dezintegra, adică exact ce s-a întâmplat când Reichul nazist a decis să ucidă mii de copii în 1942, la Varşovia, în Polonia şi în toată Europa. Nu poate exista un contrast mai mare decât această decizie teribilă, comparativ cu voinţa lui Korczak de a proteja drepturile şi fericirea copiilor săi, până chiar în ultimul moment când i-a însoţit în lagărul morţii.
Varşovia. 17 ianuarie 1945
Cu
două ore înainte de ivirea zorilor, Mişa stătea pe malul Vistulei şi
privea peste fluviul îngheţat spre Varşovia. Ţinea în mână o fotografie a
Sofiei, nu mai mare decât palma lui. De-a
lungul anilor, o tăiase în jurul conturului, pentru a o face să pară mai
reală. Două găurele în umerii Sofiei trădau locul unde o fixase
deasupra patului său în diversele dormitoare de armată ca pe o icoană
sfântă pentru un credincios. În lumina slabă, ochii deschişi la culoare
ai femeii îl priveau cu seriozitate şi teamă. Ştia restul imaginii pe de
rost: părul blond pieptănat spre spate, trăsăturile frumoase, atât de
subţiri... Au trecut doi ani de când ţinuse ultima dată între palme
chipul cald al Sofiei şi-i sărutase buzele sau
inspirase parfumul slab de migdale al pielii ei. Vântul îl înfioră cu o
rafală necruţătoare, o durere în plus peste cea provocată de absenţa
ei. Îşi ridică gulerul şi strecură poza înapoi în portofelul din
prelată, apoi se lovi cu palmele peste braţe pentru a-şi pune sângele în mişcare.
- Mişa, ia de-aici!
La
câţiva metri depărtare, pe mal, se aflau santinelele sovietice în haine
groase de iarnă, mâncând din gamele metalice. În timp ce vorbeau şi
râdeau tare, aburii se ridicau în aerul îngheţat. Unul dintre ei îi
întinse o sticlă. Mişa se apropie şi trase o duşcă. Tunurile amuţiseră
acum, dar încă se mai simţea mirosul de fum purtat deasupra apei. Ruşii
erau binedispuşi, relaxaţi şi râdeau, comentând cine va dansa în noaptea
aceea cu Irina cea voinică.
Irina, o femeie cu faţă pătrată, corp masiv şi piept proeminent ce-i întindea la maximum ţesătura uniformei, le rânji din semiîntuneric, mâncând cu lingura tocăniţa de fasole.
- Nici măcar nu v-obosiţi să-ntrebaţi! pufni ea şi-şi împinse pelerina înapoi peste un umăr. Pe voi v-aş înghiţi cu fulgi cu tot la micul dejun. Dar dacă e cineva curios, i-aş putea spune "da" lui Mişa.
Îl
privi cu o licărire lacomă în ochi. Mişa era obişnuit ca femeile să se
comporte ciudat în jurul său. Ochii lui de culoarea chihlimbarului
întunecat cu luciri verzui erau la fel de frumoşi ca ai oricărei fete -
cel puţin aşa îi spusese Sofia odată. Era înalt şi cu osatura delicată,
iar uniforma poloneză cu cizme până la genunchi şi pantaloni de călărie
îi conferea un aer de modă veche, aproape aristocratic, dar cu umorul şi
aerul lui degajat, Mişa avea darul de a se împrieteni cu majoritatea
oamenilor. Deşi era polonez - şi în plus evreu - ruşii îl tratau ca pe
unul dintre ei.
Mişa plecă fruntea, în timp ce Irina hohotea amuzată. Era periculos s-o
ai ca iubită pe Irina. Umbla vorba că ultimul ei prieten murise ucis nu
de un glonţ german, ci de unul pornit din pistolul Irinei după o criză
de gelozie.
- Dacă mai găsiţi amici de-ai lui Hitler pe-acolo, transmiteţi-le urările mele cu unul din astea!
Irina îşi mângâie cu palma arma din tocul de pe şold.
Toţi ruşii îl bătură pe spate, generoşi şi cu căldură - eliberatorii Varşoviei.
Ca
parte din grupul de recunoaştere al Armatei 1 poloneze aflată sub
comandă rusă, Mişa intra întotdeauna primul pe teritoriul inamic din
faţă, căutând căi de acces sigure pentru tancuri şi pândind eventuali
soldaţi germani rătăciţi. Astăzi, mica lui unitate avea să fie prima
care va intra în Varşovia. Trecuseră trei ani de când Mişa călcase
ultima dată în oraş.
Şirul de patru jeepuri Willys aştepta la
marginea fluviului acoperit de gheaţă. Printre norii ce se destrămau, se
vedeau crâmpeie de cer negru şi o aşchie de lună metalică. Franek,
şoferul lui Mişa, autodesemnat călăuză şi aghiotant, se afla la volanul
primului jeep, cu clapetele căciulii din blană de oaie trase peste
urechi.
- Grăbeşte-te, până nu murim îngheţaţi! strigă el. Vrem s-ajungem dincolo înainte să se lumineze.
Varşovia
era încă sub imperiul nopţii, dar zorii se întrevedeau deja în spatele
trupelor, ca o linie roşie palidă. Misiunea lor era de a raporta prin
radio situaţia găsită înainte ca infanteriştii polonezi să înceapă
traversarea pe jos după ce se crăpa de ziuă.
Mişa se urcă lângă Franek şi trase portiera, închizând-o
ferm, totuşi vântul rece reuşea să şuiere prin crăpături şi vehiculul
se legăna sub rafale. Îşi scoase pistolul din toc. În faţa lor, Vistula
strălucea alb, o câmpie lungă şi şerpuitoare de zăpadă, mult mai
sclipitoare decât norii ca din vatelină care pluteau deasupra.
Cu răsuflarea ridicându-i-se
în faţă şi aburind parbrizul, Franek se aplecă înainte în clipa când
roţile ajunseră pe suprafaţa acoperită de zăpadă a fluviului. Mişa simţi
cum muşchii i se încordară în mod reflex, totuşi gheaţa care se formase
pe durata unei jumătăţi de iarnă rezistă. Derapând şi zguduindu-se, începură să parcurgă suprafaţa neregulată - patru siluete negre, fără faruri, ce înaintau încet, cu motoarele abia auzindu-se.
Zăpada acoperise camioanele militare arse, cadavrele de cai îngheţate
şi alte grămezi ce proiectau umbre prelungi în lumina spectrală. În
dreapta lor, traversele rupte ale podului Poniatowski se ridicau din
gheaţă sub unghiuri stranii.
- Greu de crezut, spuse Mişa, dar iată-ne - suntem primii eliberatori ai Varşoviei. Mergem acasă.
-
Spui "eliberare" în sensul rusesc al cuvântului? Să stai pe malul opus
şi să zici că aştepţi provizii timp de şase luni, până când Wehrmachtul a
măcinat rezistenţa poloneză, să aştepţi până se retrag germanii şi apoi
să intri în oraş? Un frumos nou început pentru ocupaţia sovietică.
- Ai mai auzit ceva despre fraţii tăi?
Franek clătină din cap.
- Îmi pare rău, spuse Mişa.
De
la serviciul de contrainformaţii, Franek auzise că unul dintre fraţii
lui murise în timpul revoltei din Varşovia. Un altul murise în asaltul
neautorizat al armatei poloneze care încercase să traverseze Vistula şi
să vină în ajutorul Varşoviei asediate, la câteva săptămâni după ce
sosise. Fuseseră respinşi cu pierderi cumplite. Sub zăpada îngheţată se
aflau sute de cadavre din Armata 1 poloneză. Ruşii fuseseră furioşi. Îl
destituiseră pe generalul polonez şi îl înlocuiseră cu unul mai
obedient.
Jeepul se zgudui, intrând cu roţile într-un
făgaş adânc din gheaţă, şi Mişa întinse iute mâna liberă ca să se
prindă de bord. Formele întunecate din spatele lor frânară. Franek roti
volanul, repuse roţile în mişcare şi ocoli grijuliu zona cu făgaşe. Mişa
se uită înapoi. Ceilalţi îi urmau. Îşi dezlipi mâna de metalul rece şi-şi frecă obrajii îngheţaţi. Îl furnica sentimentul lipsei de apărare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să audă o împuşcătură răsunând de pe malul opus.
De acum parcurseseră mai bine de jumătate din întinderea gheţii. Ani de zile, Mişa traversase Vistula în drum spre Varşovia, aşteptându-se
să vadă forma prelungă a oraşului care plutea între cer şi fluviul
larg, turlele şi clopotniţele elegante ale bisericilor sale, fortăreaţa
masivă a palatului.
Toate acele siluete dispăruseră. Când privi
prin binoclu spre malul de care se apropia şi capul de pod din dreapta
lor, nu văzu decât spaţii pustii şi cioturi calcinate în lumina ştearsă.
Fumul întuneca cerul murdar. Întoarse binoclul către capătul podului
distrus.
- Stop, Franek. Stop! Acolo sus, văd o santinelă.
Franek frână brusc. Mişa auzi scârţâitul frânelor jeepului din spate.
Mişa îi trecu binoclul şoferului şi arătă o gheretă alb cu roşu abia vizibilă pe mal.
- Dacă trage, n-avem nici o acoperire aici.
- Nu se mişcă. Cred că nu ne-a văzut.
Franek deschise ferestruica rabatabilă, coborî piedica, ochi şi trase. Zgomotul împuşcăturii reverberă peste gheaţă.
- Rahat! Am tras pe lângă.
Şoferul reîncărcă iute, aşteptându-se ca santinela să-i
răspundă la foc. Ochi şi trase din nou. Soldatul tresări şi un norişor
se ridică din mantaua lui, anunţând impact direct, dar el rămase
sprijinit rigid de ghereta de lemn.
Mişa luă binoclul înapoi.
- Are zăpadă pe umeri.
- Dumnezeule, a-ngheţat în post!
Apropiindu-se
cu grijă de mal, Franek se opri lângă ghereta santinelei. Zorii
începeau să se înfiripeze pe cer şi reflexia zăpezii proiecta o lumină
stranie pe faţa cenuşie a santinelei moarte. O peliculă de chiciură îi
sticlea pe cască şi pe gulerul îmblănit al mantalei. O a doua santinelă
se afla în interiorul gheretei, rezemată de un perete ca un popic
răsturnat, ţinând o puşcă de-a curmezişul pieptului.
- Varşovia e păzită de cadavre, comentă Franek.
Micul
convoi de jeepuri continuă în sus pe cala de lansare, pe lângă
picioarele podului detonat. După ce ajunse în vârf, Franek opri motorul.
Sub
lumina slabă şi rece, în faţa lor se zărea o privelişte care depăşea
orice cuvinte - practic nu era nimic altceva decât o întindere deschisă
sub cerul livid, kilometri de ruine şi moloz acoperite de zăpadă. Nici o
clădire intactă, iar coşurile de fum care mai rămăseseră în picioare
păreau nişte copaci rupţi. Ici şi colo, rămăşiţe neregulate de pereţi
găunoşi, fără ferestre, negre pe fundalul zăpezii luminoase. Ascultară
încordaţi după clicul unei arme, poate vreun lunetist singuratic care-i urmărea, dar nu auziră nimic. O tăcere profundă; până şi aerul era îngheţat şi mort.
- În ce direcţie? întrebă Franek.
Mişa clătină din cap.
- Dacă mergem înainte, ăla era bulevardul Jerozolimskie.
Înaintară încet pe un drumeag îngust printre mormanele de cărămizi şi sfărâmături, hurducându-se
peste moloz. Magazinele şi clădirile de birouri din cartierul comercial
dispăruseră şi în locul lor erau doar ruine şi grămezi de cărămizi şi
praf. Fuioare de zăpadă înălbiseră resturile, iar ruinele înnegrite ale
zidurilor se ridicau ca nişte pietre funerare într-un
cimitir hibernal. Nu se zărea niciun suflet. Părea că trecuseră o mie
de ani de când cumpărători eleganţi şi oameni de afaceri populaseră
bulevardul pe care circulau tramvaie roşii şi limuzine de lux.
La
colţul străzii se opriră - în faţa lor se întindea artera principală.
Bulevardul Marszalkowska le oferea o altă panoramă nesfârşită de clădiri
năruite şi movile de moloz, cu zidurile rămase întregi înnegrite şi
deteriorate de incendii. Franek opri din nou motorul jeepului. Mişa se
încordă, dar nu răsună niciun foc de armă. Niciun lunetist la pândă.
Liniştea neobişnuită zbârli firişoarele de păr de pe ceafa lui Mişa. O
teamă atavică îndesea aerul. Ceva nelegiuit pândea deasupra oraşului în
penumbrele dimineţii de iarnă. Numai morţii ar fi trebuit să zăbovească
în lumea morţii.
- Totuşi cineva ar trebui să fie pe aici, spuse Mişa.
Cuvintele lui sunaseră ca o implorare. Păturile şi ajutoarele medicale pe care le aduseseră pentru civili, înghesuindu-le pe bancheta din spate a jeepului, începeau să pară o glumă macabră.
Urmă o clipă de încordare când jeepul nu reuşi să mai pornească din cauza gerului. Franek trase şocul de două-trei ori şi motorul cârâi ascuţit.
- Nu prea mult, că-l îneci, spuse Mişa, cu vocea mai neliniştită decât se aştepta.
În cele din urmă, motorul porni şi înaintară peste moloz de-a lungul bulevardului Marszalkowska.
Ajunseră într-o
zonă unde dărâmăturile fuseseră curăţate şi existau case mai puţin
avariate. În depărtare, puteau vedea clădiri parţial intacte. Se auzea
zgomotul inconfundabil al unui motor de camion care se îndepărta.
- Probabil că nemţii folosesc clădirile din faţă drept cazarmă, zise Franek.
- S-ar părea că se retrag. Mai bine să continuăm pe jos.
Mişa
deschise grijuliu portiera jeepului, îşi coborî trupul înalt în gerul
teribil şi le făcu semn lui Franek şi celor trei oameni din spate să-l urmeze. Porniră pe lângă un bloc de apartamente, ghemuindu-se,
traversând în fugă unul câte unul următoarea intersecţie. Când trecu şi
ultimul dintre ei, se auzi şuierul şi pocnetul unui glonţ, iar bărbatul
se îndoi din mijloc. Şchiopătă, ţinându-se de
coapsa pe care se întindea o pată întunecată. Mişa scrută cu atenţie
clădirea de vizavi. Pe acoperiş se afla un lunetist. Urmă un schimb de
focuri, apoi lunetistul se prăbuşi. De pe stradă, în faţă, se auziră
strigăte în germană, urmate de vuietul unui camion care se îndepărta.
Sunetul motorului se stinse şi pogorî din nou o linişte adâncă.
- Îi interesează doar să plece, spuse Franek.
Mişa luă legătura prin radio cu sediul central, în timp ce camarazii lui băură din bidonaşe şi bandajară rana celui lovit.
-
Infanteriştii vor trece Vistula peste două ore, îi anunţă după aceea
Mişa. Noi continuăm să efectuăm misiunea de recunoaştere, dar nu ne
angajăm în lupte decât dacă este neapărat necesar. Ne vom împărţi în
două grupe.
Nu exista nicio modalitate de a verifica dacă
străzile din faţă fuseseră minate de armata în retragere, când Mişa,
Franek şi unul dintre transmisioniştii radio porniră spre nord. Un
răsărit roşiatic se lăţea la marginea cerului alb aidoma sângelui care
se scurgea prin bandajul unei răni, dezvăluind tot mai limpede detalii
ale peisajului distrus: un câmp de cruci de lemn în interiorul ruinelor
unei biserici fără acoperiş, spătarul unui pat din fier ridicându-se din zăpadă, un landou răsturnat.
O
luară pe strada Senatorska spre Piaţa Teatrului, sperând să vadă ceva
din Varşovia pe care o cunoscuseră. Nimic... doar şi mai multe
dărâmături. Opera dispăruse şi Primăria fusese rasă de pe faţa
pământului. De-a lungul străzii Midowa până în
Piaţa Castelului, spre altă zonă demolată. Coloana regelui Sigismund
fusese sfărâmată, apărătorul Varşoviei zăcând cu faţa în noroi şi
zăpadă. Piaţa era o întindere de ruine carbonizate, cioturi de clădiri
ca pietre funerare în lumina ternă.
Se îndreptară spre vest pe strada Dluga, pe lângă ruinele fostului parc Krasinskich. Absolut toţi copacii fuseseră tăiaţi. Apropiindu-se de zona ce fusese cândva ghetoul, izolat prin ziduri, Mişa simţi cum inima începe s-i
bată mai tare. Brusc, clădirile avariate de bombe dispărură. Zidul
ghetoului nu mai exista deloc, la fel ca miile de case din interiorul
său. Amuţit, Mişa coborî din jeep. În faţa lui se întindeau kilometri de
teren pustiu, un câmp nivelat, însămânţat de zăpadă şi gheaţă. Toate
cărămizile şi scândurile fuseseră luate, iar pământul fusese bătătorit.
Din ghetou nu mai rămăsese nimic, cu excepţia unei biserici aflate la
aproape un kilometru depărtare, naufragiată într-o mare albă şi îngheţată. În urmă cu trei ani, el şi o jumătate de milion de alţi evrei locuiseră aici, înghesuiţi laolaltă într-o
hărmălaie constantă de voci. Acum se auzea doar zgomotul vântului care
sufla nestingherit peste zona aceasta care fusese demolată şi apoi
complet curăţată. Mişa merse puţin mai departe. Stătea singur în
luminozitatea pustie şi gerul îi pătrundea prin cizme şi mănuşi. Nu
existau alte urme în afară de cele lăsate de el.
Se întoarse la jeep, îngheţat până în măduva oaselor.
- Crezi că avem timp să trecem pe la strada Krochmalna? întrebă el după ce intră în maşină. Dacă nu vrei să rişti...
Franek aprobă din cap şi jeepul porni pe fosta stradă Leszno, acum o cărare spectrală printr-un deşert.
Movile de zidărie blocau strada Krochmalna. Mişa coborî din jeep şi se căţără pe dărâmături, îndreptându-se spre locul unde stătuse şi lucrase ca pedagog cu numai trei ani în urmă. Printr-un miracol, câteva clădiri de pe strada Krochmalna mai erau în picioare. Şi, iată-l!
Orfelinatul era încă acolo. Ferestrele dormitoarelor se spărseseră,
acoperişul dispăruse, faţada era ciuruită de şrapnele, dar
supravieţuise. Inima i se strânse în tăcere. Nu se mai auzeau glasurile
copiilor care strigau şi râdeau când se jucau în curtea din faţa casei.
Mişa auzi paşi în spatele lui. Franek apăru lângă el şi privi clădirea în ruină.
- Am auzit un zvon că doctorul Korczak şi copiii ar fi scăpat. Că s-ar afla undeva în est.
- Da, spuse Mişa. Am auzit şi eu zvonul ăla.
Înălţă
privirea spre ramele goale ale ferestrelor. Cu o durere în piept, se
gândi la ultima zi când îi văzuse pe doctor şi pe copii, căminul de pe
strada Sienna dintre zidurile ghetoului. Mişa fusese plecat toată ziua
din ghetou - făcuse parte dintr-o echipă de
muncă pentru germani, care curăţa cioburi din cazarma aflată în
cartierul Praga sub privirile plictisite ale unui gardian înarmat.
Când se întorsese la orfelinat târziu în după-amiaza
aceea, copiii dispăruseră. Pe mese zăreai căni pe jumătate pline cu
lapte şi felii de pâine reci, pe jos, scaune răsturnate. Jefuitorii
trecuseră deja prin clădire, despicând pernele şi cotrobăind prin
dulapul cu suveniruri ale copiilor, aflate de cealaltă parte a micii
săli de bal din clubul oamenilor de afaceri, care în ultimul an şi
jumătate servise ca dormitor ticsit, sală de clasă şi sală de mese
pentru două sute de copii.
Înainte de război, se plimbase cu Sofia prin Varşovia spre Piaţa Grzybowski, făcând-o să râdă cu poveşti despre copii, copii care erau obraznici şi înţelepţi şi atât de plini de viaţă.
Izbucni în lacrimi gândindu-se că acei copii fuseseră luaţi, că el nu fusese acolo ca să-i
salveze. Stătea în vântul rece care sufla peste ruinele străzii
Krochmalna, cu faţa bătucită ca lemnele purtate de valuri, crestată până
la os de durere.
Citeşte capitolul doi din această carte aici.
Librărie: Libris
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu