miercuri, 30 iunie 2021

Introducere la O viaţă secretă

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă

Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Am făcut cunoştinţă cu colonelul Ryszard Kuklinski în anul 1992, într-un apartament de hotel din Reston, statul Virginia. Când am intrat în cameră, el stătea într-un colţ lângă o fereastră, cu o ţigară atârnându-i din gură. S-a întors şi m-a salutat cu un zâmbet larg. Nu ştiam prea multe despre el. Citisem că fusese un ofiţer important în timpul mandatului lui Wojciech Jaruzelski ca ministru al Apărării, în Polonia comunistă, şi că fusese o sursă importantă pentru CIA în ceea ce priveşte evenimentele din Polonia anilor 1980-1981, evenimente ce au dus la instituirea legii marţiale şi la zdrobirea sindicatului independent Solidaritatea. În ziua aceea am aflat, însă, ceva ce nimeni nu dezvăluise vreodată în exteriorul Agenţiei: Kuklinski cooperase cu Occidentul împotriva Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia timp de nouă ani, într-o operaţiune clandestină, incredibil de vastă şi de periculoasă. Kuklinski mi-a spus că furnizase CIA-ului zeci de mii de pagini de documente secrete ale Kremlinului şi ale Tratatului de la Varşovia, incluzând planuri sovietice de război în Europa, informaţii despre noi sisteme de armament, buncăre sovietice secrete şi pregătiri ale URSS-ului de invadare a Poloniei. Aşa cum a spus ulterior un oficial CIA, materialele lui "au fost de referinţă, standardul etalon".

Decisesem să iau legătura cu Kuklinski după ce citisem într-o carte despre CIA, scrisă de Bob Woodward şi intitulată Veil: The Secret Wars of the CIA, 1981-1987, o scurtă descriere a rolului jucat de el în obţinerea de către SUA a documentelor privind introducerea legii marţiale. Neştiind cum să-l contactez, i-am trimis o scrisoare prin biroul de relaţii publice al CIA. Agenţia îl proteja pe Kuklinski în condiţii de înaltă securitate şi din motive temeinice: în perioada comunistă un tribunal militar îl judecase, în contumacie, şi-l condamnase la moarte pentru trădare (ulterior, pedeapsa a fost redusă la douăzeci şi cinci de ani de închisoare). Mandatul pentru arestarea lui continua să fie valabil în Polonia.
- Cred că va trebui să-mi devoalez activitatea, mi-a spus el încă de la începutul primului nostru interviu. Care mi-a fost motivaţia, care au fost obiectivele mele şi consecinţele acestora. Şi după aceea să judecăm, pe baza faptelor mele, în ce a constat "trădarea" mea.

De la bun început a fost clar faptul că Kuklinski, care s-a ocupat în Statul Major General polonez de pregătirea pentru război cu Occidentul, fusese motivat de ideologie. El era un polonez mândru şi nutrea o furie intensă faţă de URSS, care preluase controlul Poloniei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, impusese ţării un regim comunist şi transformase efectiv armata poloneză într-o subsecţiune a forţelor armate sovietice. Până în 1972, când avea patruzeci şi doi de ani, Kuklinski fusese promovat constant şi se credea că va ajunge general. Dar el a decis să facă un pas extraordinar, care i-a pus în pericol atât propria viaţă, cât şi securitatea familiei sale. Am vrut să ştiu de ce a făcut asta. Aşa a început o serie de interviuri neobişnuite, desfăşurate în camere de hotel anonime şi într-o locuinţă privată din suburbiile Washingtonului. La începutul fiecărei întâlniri, nu ştiam de unde sosea Kuklinski sau unde pleca după aceea şi nu mi s-a spus numele pe care-l folosea în afara întâlnirilor noastre. Sesiunile au fost aranjate de CIA, care iniţial a delegat un reprezentant să participe la interviuri, acesta neîncercând să influenţeze cu nimic dialogul cu Kuklinski. (După ce am decis să scriu această carte, am continuat de-a lungul anilor să-l intervievez pe Kuklinski, telefonic şi personal, fără ca Agenţia să mai fie prezentă la întâlniri.)

În 1992, am publicat două articole, în Washington Post şi Post Magazine, în care scriam despre activităţile lui Kuklinski împotriva Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia. În Polonia, articolele respective au dus la o dezbatere vehementă asupra înţelesului termenului "patriotism". După ce trădase regimul comunist, Kuklinski era patriot sau trădător? "Ziarele consacră pagini întregi subiectului, emisiunile TV nu vorbesc despre altceva, iar oamenii se ceartă pe tema asta în autobuze", scria pe atunci, din Varşovia, colega mea de la Post, Blaine Harden.

În pregătirea cărţii, am solicitat CIA-ului acces la dosarele operaţiunii. Acestea includeau telegrame şi rapoarte pregătite de ofiţeri CIA, transcrierile întâlnirilor lor cu Kuklinski şi scrisorile adresate de el Agenţiei. Datorită lor, aş fi beneficiat de o relatare contemporană a îndelungatei activităţi clandestine a lui Kuklinski şi aş fi putut scrie o naraţiune cronologică, care să nu se bazeze exclusiv pe amintirile celor implicaţi. Doream în mod special să mă concentrez pe latura umană a operaţiunii: interacţiunea dintre Kuklinski şi americanii cu care colaborase. Mi se spusese, de exemplu, despre o serie de scrisori personale ce fuseseră schimbate în cursul operaţiunii între Kuklinski şi "Daniel", ofiţerul de caz CIA căruia polonezul i s-a destăinuit într-un fel în care n-o putea face cu nimeni, nici chiar cu propria sa familie.

Solicitarea mea a dus la discuţii lungi cu CIA-ul, în ceea ce priveşte condiţiile de accesare a documentelor. Mulţumită unei noi politici de deschidere, iniţiată de fostul director Robert M. Gates şi continuată de succesorii săi, CIA acorda ocazional acces la dosarele sale, dar numai în condiţii speciale. De exemplu, un autor trebuia să obţină o autorizaţie de securitate şi să fie de acord cu citirea manuscrisului, înainte de publicare, de către un comitet special de revizuire, care putea solicita ştergerea unor anumite informaţii ce puteau dăuna securităţii naţionale sau puteau dezvălui surse şi metode ale Agenţiei.

Am înţeles motivele unor asemenea proceduri, iar în cazul Kuklinski exista o îngrijorare aparte, deoarece era un caz relative recent, şi nu am vrut ca Agenţia să-mi revizuiască şi, eventual, să-mi cenzureze manuscrisul înainte de publicare. De aceea am făcut o contrapropunere: să angajez o persoană care deţinea deja o autorizaţie de securitate şi care să cerceteze dosarele în locul meu. Însemnările acestei persoane şi orice ar fi copiat aceasta ar fi fost astfel trecute prin procedura de revizuire, iar ştergerile necesare s-ar fi făcut înainte ca eu să primesc materialele. După aceea le puteam folosi fără restricţii. În esenţă, doream ca CIA să fie o sursă pentru cartea mea şi, ca orice altă sursă, putea încerca să controleze informaţiile pe care mi le furniza, dar nu putea determina modul cum va fi utilizat materialul în final.

Persoana pe care doream s-o angajez pentru cercetarea arhivei era Peter Earnest, fost ofiţer de caz CIA, actualmente pensionar, care lucrase treizeci şi şase de ani în Agenţie, dintre care mai bine de două decenii în operaţiuni clandestine. El fusese, de asemenea, directorul pentru relaţii cu mass-media şi purtătorul de cuvânt CIA; ştia cum funcţionează presa şi era respectat de reporter pentru abordarea sa directă. Peter ar fi lucrat în numele meu, el cunoscând în acelaşi timp regulile Agenţiei.

M-am prezentat la biroul de relaţii cu publicul din cadrul CIA, care, după o lungă deliberare, a fost de acord cu propunerea mea. Dându-i-se un birou în cadrul Diviziei Sovietice / Est-europene la sediul CIA de la Langley, activitatea lui Peter a durat mai bine de un an, el scotocind în toată această perioadă prin zeci de cutii şi producând în final 750 de pagini de însemnări brute şi fişe. Acestea au inclus frecvent extrase lungi din cablograme, note informative, transcrieri, scrisori şi propriile sale descrieri privitoare la diverse aspecte ale operaţiunii. Au rezultat aproximativ şaptezeci de dosare, toate cu coperte portocalii, etichetate cu numele cazului, numărul dosarului şi datele conţinute. Multe însemnări erau scrise pe hârtia fragilă originală, însă dosarele conţineau şi fotografii, examinări operaţionale ale siturilor, hărţi şi schiţe ale locurilor unde aveau să fie amplasate cutii poştale oarbe sau unde urmau să se desfăşoare activităţi clandestine.
- Făcând toată această treabă, am simţit un mic fior arheologic, şi-a amintit Peter. Ştiam că nimeni nu atinsese de multă vreme documentele acelea.

Totuşi, materialele nu proveneau dintr-o epocă atât de îndepărtată. Pe măsură ce Peter se afunda tot mai mult în proiect, era adesea vizitat de persoane din Divizie care fuseseră oarecum implicate în caz.

Când am primit, în final, materialele aprobate pentru folosire, ele au oferit o imagine rară asupra unei operaţiuni de spionaj cu totul singulară, incluzând declaraţiile lui Kuklinski şi scrisorile sale către CIA, în cei nouă ani de cooperare cu SUA. Mi-au confirmat în mare parte relatările pe care Kuklinski mi le făcuse anterior şi mi-au oferit piste pentru întrebări suplimentare.

Datele şterse de comitetul de revizuire înainte ca materialul să-mi fie trimis au fost discrete şi nu cred că au afectat tabloul de ansamblu. Nu toate documentele pe care le-am primit plasau Agenţia într-o lumină pozitivă, ceea ce sugera că examinarea lor fusese imparţială. De asemenea, cred că, prin interviuri ample cu Kuklinski şi alţii, am reuşit să completez multe discontinuităţi. Desigur, au existat domenii importante pe care nu le-am putut explora pe deplin şi care pot fi în general clasificate ca "surse şi metode" ale Agenţiei. După ce a parcurs dosarul complet, Peter Earnest a spus că nu crede că în el există ceva care să contrazică ideea centrală: faptul că Kuklinski a fost motivat de convingerile sale politice, că a acţionat într-un mod în care credea că-şi va ajuta ţara şi că a adus prejudicii însemnate Uniunii Sovietice şi Tratatului de la Varşovia. Această carte este, aşadar, un soi de experiment şi se alătură altor volume scrise de autori ce au căutat modalităţi de a evita revizuirea înainte de publicare, în interesul realizării unor lucrări substanţiale şi independente, bazate parţial pe materiale CIA.

Probabil că în SUA nu există o instituţie mai controversată decât Agenţia Centrală de Informaţii, care a fost criticată în mod justificat de-a lungul anilor pentru comploturi de asasinare a unor lideri din întreaga lume, abuzuri ale drepturilor civile, operaţiuni incompetent executate, eşecuri în obţinerea de informaţii şi incapacitatea de a elimina spioni ce lucrau împotriva Statele Unite. Recent au fost reluate dezbateri despre eficacitatea capacităţilor spionilor CIA, în special după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 şi războiul purtat de administraţia Bush în Irak.

Cazul Kuklinski spune o altă poveste, arătând că operaţiunile de spionaj pot avea succes atunci când sunt gestionate cu grijă scrupuloasă şi cu imaginaţie. Operaţiunea dezvăluie o latură puţin cunoscută a CIA-ului: aceea a unor ofiţeri de caz care au intrat în Agenţie pentru că au fost atraşi de provocările şi intrigile prezente în cadrul operaţiunilor sub acoperire şi de ideea de serviciu public. CIA este primul chip pe care SUA îl oferă celor care, precum Kuklinski, sunt inspiraţi de idealuri occidentale. Dacă Agenţia nu reuşeşte să efectueze asemenea operaţiuni, Statele Unite pierd o modalitate importantă de înţelegere a naţiunilor, regimurilor şi grupărilor ostile Occidentului.

Într-o perioadă în care pericolele epocii Războiului Rece s-au diminuat şi când Rusia se străduieşte să-şi împace trecutul comunist cu înaintarea ezitantă spre un sistem mai democratic, este greu uneori să ne reamintim ce a însemnat prezenţa trupelor sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia gata de acţiune la graniţele Europei. După cum a subliniat Kuklinski, dacă URSS-ul ar fi invadat Europa, probabil că Statele Unite ar fi răspuns cu arme nucleare ce ar fi vizat trupe sovietice care treceau prin Polonia. Informaţiile lui au oferit un sistem esenţial de avertizare timpurie pentru Occident şi, a considerat el, pentru Polonia, care era sortită distrugerii în cazul oricărui tip de atac sovietic.
- Chiar dacă am fi învins, ce am fi câştigat? a spus el într-un interviu.

Deşi avansase într-un post înalt şi delicat în cadrul Statului Major General polonez, Kuklinski era, în multe privinţe, un polonez tipic, într-o ţară a cărei moştenire include simboluri puternice: ostaşi eroici, Biserica Catolică şi un imperiu vast care se întindea odinioară în Europa Centrală şi de Est. Dar moştenirea aceea rămăsese în mare parte un mit, deoarece graniţele Poloniei au continuat să se schimbe odată cu stăpânii ei. De la sfârşitul anilor 1700 şi până în 1918, Polonia a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, astfel încât, practic, n-a mai existat ca ţară. A reapărut apoi ca stat independent, dar a fost ocupată din nou, în 1939, când a invadat-o Germania nazistă; mai târziu, sovieticii au preluat controlul asupra ei. Istoricul Simon Schama mi-a spus cândva că polonezii se văd pe ei înşişi ca pe un soi de hologramă politică.
- Ba sunt vizibili, ba sunt invizibili. Şi au constant sentimentul că identitatea lor naţională depinde, de fapt, de susţinerea unei credinţe interioare împotriva celor care spun: "vă îngăduim ca naţiune, dar numai dacă acţionaţi ca satelit al nostru".

Chiar şi în perioada comunistă, polonezii nu au acceptat niciodată pe deplin aservirea. Ei au continuat să meargă la biserică. Mulţi şi-au păstrat gospodăriile agricole private, rezistând presiunilor de a se alătura celor colective, înfiinţate de stat. Au ascultat Radio Europa Liberă şi au întreţinut cu asiduitate toate contactele posibile cu prieteni sau rude din Occident. Ştiau că într-o bună zi ţara lor va fi eliberată, deşi înţelegeau că asta nu se va realiza fără luptă din interior. Asta a fost convingerea lui Kuklinski şi aşa se explică acţiunile sale. Cazul lui ne aduce aminte, într-un mod atât de puternic, cât de greu le-a fost ofiţerilor din perioada comunistă, care erau inspiraţi de valori occidentale să trăiască vieţi patriotice.

În ziua aceea, în acea cameră de hotel din Virginia, Kuklinski a subliniat că el nu se considera un spion sau o cârtiţă a americanilor; el simţise mereu că acţiona în numele ţării sale şi că, de fapt, "racolase" Statele Unite pentru a lupta împotriva conducerii comuniste a Poloniei şi a URSS-ului.
- La început m-am întrebat dacă aveam dreptul moral să procedez aşa, mi-a spus. Eram polonez. Înţelegeam că polonezii trebuie să fie liberi şi că singura ţară care ar fi putut susţine lupta pentru libertatea lor. Pe de altă parte, eu am oferit foarte multe informaţii importante şi va exista întotdeauna întrebarea dacă cineva are acest drept, pe baza propriei sale decizii individuale, mai ales dacă sunt implicate interesele întregii ţări şi poate vieţile a milioane de oameni. A fost o dilemă, dilema mea morală, dar am devenit convins că aveam nu numai dreptul, ci şi obligaţia morală.
(Benjamin Weiser, 11 noiembrie 2003)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu