miercuri, 30 iunie 2021

Peştele din noi (II)

 

Neil Shubin
Peştele din noi
O călătorie în istoria de 3,5 miliarde de ani a corpului omenesc
Editura Herald, 2020

traducere din limba engleză de Walter Fotescu


***

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

Fragment
Capitolul 11. Sensul tuturor lucrurilor (continuare)

Trecutul nostru de vânători - culegători: Obezitate, boli de inimă şi hemoroizi

În decursul istoriei noastre ca peşti am fost prădători activi în vechile oceane şi cursuri de apă. În trecutul nostru mai recent ca amfibieni, reptile şi mamifere, am fost fiinţe active vânând orice de la reptile la insecte. Chiar şi mai recent, ca primate, am fost animale arboricole active, hrănindu-ne cu fructe şi frunze. Primii oameni au fost vânători-culegători activi şi, în cele din urmă, agricultori. Aţi observat aici o temă recurentă? Firul comun este cuvântul "activ".

Vestea proastă este că cei mai mulţi dintre noi îşi petrec o mare parte a zilei nefiind deloc activi. În momentul acesta stau aşezat şi dactilografiez această carte, iar unii dintre voi stau la fel în timp ce o citesc (exceptându-i pe virtuoşii care o citesc în sala de fitness). Istoria evoluţiei noastre de la peşti la primii oameni nu ne-a pregătit în niciun fel pentru acest nou regim. Multe din maladiile vieţii moderne poartă amprenta coliziunii dintre prezent şi trecut.

Care sunt principalele cauze de deces la oameni? Patru din primele zece cauze - bolile cardiovasculare, diabetul, obezitatea şi atacul cerebral - au o anumită bază genetică şi, probabil, una istorică. Multe dintre dificultăţi se datorează aproape sigur faptului că avem un corp construit pentru un animal activ, dar stilul de viaţă al unui cartof.

În 1962, antropologul James Neel a abordat această idee din perspectiva regimului nostru alimentar. Formulând ceea ce a devenit cunoscut ca ipoteza "genotipului chibzuit", Neel a sugerat că strămoşii noştri umani au fost adaptaţi pentru o existenţă de tip prosperitate-penurie. Ca vânători-culegători, primii oameni vor fi cunoscut perioade de abundenţă, când vânatul mişuna şi vânătoarea avea succes. Aceste perioade de belşug erau întrerupte de vremuri de foamete, când strămoşii noştri aveau considerabil mai puţină mâncare.

Neel a emis ipoteza că această alternanţă opulenţă/foamete şi-a pus amprenta atât pe genele noastre, cât şi în bolile pe care le contractăm. În esenţă, Neel a propus că, în perioadele de abundenţă, corpurile strămoşilor noştri le-au permis să economisească resurse pe care să le folosească în perioadele de foamete. În acest context, depozitele de grăsime devin foarte utile. Energia din alimentele pe care le mâncăm este distribuită în aşa fel încât o parte susţine activităţile noastre curente, iar o parte este depozitată, de exemplu, în grăsime, pentru a fi folosită mai târziu. Distribuirea aceasta funcţionează bine într-o lume care alternează între prosperitate şi penurie, dar ea eşuează lamentabil într-un mediu în care alimente consistente sunt disponibile 24/7. Obezitatea şi maladiile asociate - diabetul legat de vârstă, hipertensiunea arterială şi bolile de inimă - sunt o consecinţă naturală. Ipoteza genotipului chibzuit ar putea explica de asemenea de ce ne plac alimentele grase. Ele au o valoare ridicată în ceea ce priveşte conţinutul energetic, lucru care în trecutul nostru îndepărtat ar fi reprezentat un avantaj categoric.

Stilul de viaţă sedentar ne afectează şi în alte moduri, fiindcă sistemul nostru circulator a apărut iniţial în animale mai active.

Inima noastră pompează sânge, iar acesta este purtat la organe prin artere şi se întoarce la inimă prin vene. Fiind mai apropiate de pompă, presiunea sângelui din artere este mult mai mare decât în vene. Aceasta poate fi o problemă pentru sângele care trebuie să se întoarcă la inimă din picioare. Sângele din picioare trebuie să urce la deal, ca să zicem aşa, prin venele din picioare şi apoi până în piept. Dacă sângele are o presiune prea mică, el nu va urca până sus. Dispunem de două structuri anatomice care ajută sângele să urce. Prima structură este alcătuită din mici valve care permit sângelui să urce, dar îl împiedică să coboare. Cealaltă structură sunt muşchii picioarelor. Când mergem îi contractăm, iar contracţia aceasta serveşte la pomparea sângelui în sus prin venele picioarelor. Valvele unidirecţionale şi pomparea efectuată de muşchii picioarelor permit sângelui să urce de la picioare la piept.

Sistemul acesta funcţionează impecabil la un animal activ care-şi foloseşte picioarele ca să meargă, să alerge şi să sară. El însă nu funcţionează bine într-o fiinţă mai sedentară. Dacă picioarele nu sunt îndeajuns întrebuinţate, muşchii nu vor pompa sângele în sus prin vene. Pot apărea probleme dacă sângele stagnează în vene, fiindcă stagnarea cauzează deteriorarea valvelor. Aceasta este cauza varicelor. Când valvele se degradează, sângele stagnează în vene. Venele devin tot mai mari, umflându-se şi urmând trasee întortocheate în picioare.

Inutil să mai spunem, aranjamentul venelor poate fi sursa unor reale dureri în posterior. Şoferii de camion şi alte persoane care stau aşezate lungi perioade de timp au o predispoziţie îndeosebi spre hemoroizi, un alt preţ de plătit în schimbul unei vieţi sedentare. În lungile ore petrecute în poziţia aşezat, sângele stagnează în venele şi spaţiile din jurul rectului. Stagnarea sângelui duce la formarea hemoroizilor - astfel, ni se reaminteşte într-un mod neplăcut că nu am fost construiţi pentru a şedea prea mult şi, mai ales, nu pe suprafeţe moi.

Trecutul ca primate: vorbirea nu e ieftină

Vorbirea are un preţ piperat: asfixia şi apneea în somn ocupă un loc de frunte pe lista problemelor pe care suntem nevoiţi să le suportăm pentru a ne bucura de darul vorbirii.

Producem sunete articulate controlând mişcările limbii, ale laringelui şi ale părţii din spate a gâtului. Toate acestea sunt modificări relativ simple ale proiectului de bază al unui mamifer sau al unei reptile. Aşa cum am văzut în Capitolul 5, laringele uman este alcătuit mai ales din cartilaje ale arcului branhial, corespunzând cu barele branhiilor la rechini sau la peşti. Partea din spate a gâtului, care se extinde de la ultimul molar până imediat deasupra laringelui, are pereţi flexibili care se pot deschide şi închide. Pentru a vorbi articulat, ne mişcăm limba, modificăm forma gurii şi contractăm un număr de muşchi care controlează rigiditatea acestui perete.

Apneea în somn este un compromis potenţial primejdios pentru capacitatea de a vorbi. În timpul somnului, muşchii gâtului se relaxează. La majoritatea oamenilor, aceasta nu constituie o problemă, dar la unii pasajul poate intra în colaps, astfel încât trec perioade relativ lungi de timp fără respiraţie. Aceasta, fireşte, poate fi foarte periculos, mai ales la oamenii cu boli de inimă. Flexibilitatea gâtului, atât de utilă pentru capacitatea noastră de a vorbi, ne face susceptibili la o formă de apnee în somn care rezultă din obstrucţia căilor respiratorii.

Un alt compromis al acestui proiect este asfixia. Gura noastră duce atât la trahee, prin care respirăm, cât şi la esofag, aşa încât folosim acelaşi pasaj pentru a înghiţi, a respira şi a vorbi. Aceste trei funcţii pot intra în conflict, de pildă, atunci când o bucată de mâncare rămâne în trahee.

Trecutul ca peşti şi mormoloci: sughiţul

Acest neajuns îşi are rădăcinile în istoria noastră comună cu peştii şi mormolocii. Dacă există vreo consolare pentru faptul că sughiţăm, aceea este că împărtăşim suferinţa aceasta cu multe alte mamifere. Pisicile pot fi stimulate să sughiţe trimiţând un impuls electric către o mică porţiune de ţesut din trunchiul lor cerebral. Se crede că zona aceasta din trunchiul cerebral este centrul care controlează reflexul complicat pe care-l numim sughiţ.

Reflexul sughiţului este un spasm stereotip implicând un număr de muşchi din peretele corpului, diafragmă, gât şi laringe. Un spasm în unul sau doi dintre nervii importanţi care controlează respiraţia face ca muşchii aceştia să se contracte. Rezultatul este o inspiraţie foarte bruscă. Pe urmă, după aproximativ 35 de milisecunde, o clapă de ţesut din spatele laringelui (epiglota) închide partea superioară a căilor respiratorii. Inhalarea rapidă urmată de o scurtă închidere a tubului produce "hic-ul".

Problema este că rareori sughiţăm doar o singură dată. Opriţi sughiţurile după primele cinci sau zece şi aveţi o şansă decentă să puneţi capăt întregului acces. Rataţi acea fereastră şi accesul de sughiţ se poate prelungi în medie până la şaizeci. Inhalarea de dioxid de carbon (respirând în binecunoscuta pungă de hârtie) şi întinderea peretelui corpului (printr-o inspiraţie adâncă urmată de apnee) pot pune capăt rapid sughiţurilor la unii dintre noi. Dar nu la toţi. În unele cazuri patologice sughiţurile se pot prelungi extrem de mult. Cel mai lung acces de sughiţ neîntrerupt la o persoană a durat din 1922 până în 1990.

Tendinţa de a sughiţa este o altă influenţă a trecutului nostru. Sunt două aspecte la care trebuie să ne gândim. Primul este ce anume cauzează spasmul nervilor care declanşează sughiţul. Al doilea este ce controlează acel "hic" distinct, succesiunea abruptă inspiraţie-închiderea glotei. Spasmul nervilor este un produs al istoriei noastre ca peşti, în timp ce sughiţul propriu-zis este rezultatul istoriei noastre comune cu animale precum mormolocii.

Mai întâi peştii. Creierul poate controla respiraţia fără niciun efort conştient din partea noastră. Cea mai mare parte a activităţii are loc în trunchiul cerebral, la graniţa dintre creier şi măduva spinării. Trunchiul cerebral trimite impulsuri nervoase către principalii muşchi respiratori. Respiraţia decurge conform unei scheme. Muşchii pieptului, diafragmei şi gâtului se contractă într-o ordine bine definită. În consecinţă, partea aceasta a trunchiului cerebral e cunoscută sub numele de "generatorul central de scheme". Regiunea aceasta poate produce scheme ritmice de activare a nervilor şi, în consecinţă, a muşchilor. O serie de asemenea generatori în creier şi măduva spinării controlează alte comportamente ritmice, precum înghiţitul şi mersul.

Problema este că, la origine, trunchiul cerebral a controlat respiraţia la peşti; el a fost recondiţionat pentru a funcţiona la mamifere. Rechinii şi peştii osoşi au o porţiune a trunchiului cerebral care controlează contracţia ritmică a muşchilor în gât şi în jurul branhiilor. Toţi nervii care controlează aceste zone provin dintr-o porţiune bine definită a trunchiului cerebral. Putem vedea acest aranjament al nervilor chiar şi la unii dintre "cei mai primitivi" peşti din registrul fosil. Ostracodermii, din roci vechi de peste 400 de milioane de ani, păstrează mulaje ale creierului şi nervilor cranieni. La fel ca în peştii actuali, nervii care controlează respiraţia pornesc din trunchiul cerebral.

Aceasta funcţionează foarte bine la peşti, dar pentru mamifere este un aranjament nefericit. La peşti, nervii care controlează respiraţia nu trebuie să meargă foarte departe de trunchiul cerebral. Branhiile şi laringele în general înconjoară zona aceasta a creierului. Noi, mamiferele, avem o altă problemă. Respiraţia noastră este controlată de muşchi din peretele toracelui şi de diafragmă, muşchiul plat care separă toracele de abdomen. Contracţia diafragmei controlează inspiraţia. Nervii care controlează diafragma ies din creier la fel ca la peşti şi părăsesc trunchiul cerebral în apropierea gâtului. Nervii aceştia, nervul vag şi cel frenic, pornesc de la baza craniului şi străbat cavitatea toracică pentru a ajunge la diafragmă şi porţiuni ale pieptului care controlează respiraţia. Acest traseu întortocheat creează probleme; într-un proiect raţional, nervii nu ar fi pornit din dreptul gâtului, ci al diafragmei. Din păcate, tot ce interferează cu unul dintre aceşti nervi poate să le blocheze funcţionarea sau să provoace un spasm.

Dacă traseul ciudat al nervilor noştri este produsul istoriei noastre ca peşti, sughiţul propriu-zis probabil că este produsul istoriei noastre ca amfibieni. Sughiţul este un comportament respirator unic prin care o inhalare bruscă de aer este urmată de coborârea epiglotei. Se pare că sughiţul este controlat de un generator central de scheme din trunchiul cerebral: să stimulăm această regiune cu un impuls electric şi vom stimula sughiţul. E logic ca sughiţatul să fie controlat de un generator central de scheme, deoarece, la fel ca în alte comportamente ritmice, în timpul sughiţului se produce o succesiune de evenimente.

Se dovedeşte că generatorul de scheme răspunzător pentru sughiţ este practic identic cu unul existent în amfibieni. Şi nu în orice amfibieni, ci în mormoloci, care folosesc atât plămâni, cât şi branhii pentru a respira. Mormolocii folosesc acest generator de scheme atunci când respiră prin branhii. În acea împrejurare, ei vor să pompeze apă în gură, gât şi prin branhii, fără ca apa să le intre în plămâni. Pentru a împiedica acest lucru, ei coboară epiglota, clapa care astupă tubul respirator. Iar pentru a coborî epiglota, mormolocii au un generator central de scheme în trunchiul lor cerebral, astfel încât o inspiraţie este urmată imediat de coborârea epiglotei. Ei pot să respire cu branhiile mulţumită unei forme extinse de sughiţ.

Paralelele dintre sughiţul nostru şi respiraţia branhială la mormoloci sunt atât de vaste, încât mulţi au sugerat că cele două fenomene sunt unul şi acelaşi lucru. Respiraţia branhială la mormoloci poate fi blocată de dioxidul de carbon, la fel ca şi în cazul sughiţurilor noastre. Putem de asemenea bloca respiraţia branhială prin dilatarea peretelui toracelui, la fel cum putem opri sughiţul inspirând adânc şi ţinându-ne respiraţia. Poate că am reuşi să blocăm respiraţia branhială la mormoloci dacă i-am pune să bea un pahar cu apă în timp ce stau cu capul în jos.

Trecutul ca rechini: herniile

Predispoziţia noastră spre hernii, cel puţin acelea inghinale, rezultă din distorsionarea unui corp de peşte până la transformarea lui într-un mamifer.

Peştii au gonade care li se extind spre piept, apropiindu-se de inimă. Mamiferele nu au aşa ceva şi în aceasta constă problema lor. Este un lucru foarte bun faptul că gonadele noastre nu sunt situate cât mai sus în piept şi aproape de inimă (deşi, poate că depunerea Jurământului de credinţă ar deveni o experienţă cu totul aparte). Dacă gonadele noastre ar fi în piept, nu am fi capabili să ne reproducem.

Despicaţi burta unui rechin de la gură până la coadă. Primul lucru pe care-l veţi vedea este ficatul, un munte de ficat. Ficatul rechinilor este enorm. Unii zoologi cred că mărimea ficatului contribuie la flotabilitatea rechinului. Îndepărtaţi ficatul şi veţi găsi gonadele extinzându-se până aproape de inimă, în zona "pieptului". Aranjamentul acesta e tipic pentru majoritatea peştilor: gonadele se găsesc în partea anterioară a corpului.

În noi, la fel ca în majoritatea mamiferelor, aranjamentul acesta ar fi dezastruos. Masculii produc continuu spermatozoizi pe toată durata vieţii. Spermatozoizii sunt mici celule mofturoase care au nevoie exact de nivelul adecvat de temperatură pentru a se dezvolta corect în cele trei luni cât trăiesc. Dacă este prea cald, spermatozoizii sunt malformaţi; dacă este prea frig, aceştia mor. Masculii mamiferelor au un mic dispozitiv ingenios pentru controlul temperaturii aparatului producător de spermatozoizi: scrotul.

Aşa cum ştim cu toţii, gonadele masculine se găsesc într-un săculeţ. În pielea săculeţului testicular sunt muşchi care se pot extinde şi contracta în funcţie de schimbările de temperatură. Muşchi se găsesc şi în canalele spermatice. În acest fel se explică şi efectul unui duş rece: scrotul se va strânge mai aproape de corp când este frig. Întreaga formaţiune se ridică şi coboară în funcţie de temperatură. Aceasta este o metodă de a optimiza producţia unor spermatozoizi sănătoşi.

Legănarea scrotului serveşte de asemenea ca semnal sexual la multe mamifere. Dacă vom cântări, pe de o parte, avantajele fiziologice de a avea gonade în afara peretelui corpului şi, pe de altă parte, beneficiile ocazionale pe care le oferă aceasta la găsirea unei perechi, avantajele de a avea un scrot înclină în favoarea îndepărtaţilor noştri strămoşi mamifere.

Problema cu acest aranjament este că tuburile care duc sperma la penis au un traseu sinuos. Sperma se deplasează de la testicule în scrot prin canalul spermatic. Canalul iese din scrot, se îndreaptă în sus spre talie, face o buclă deasupra pelvisului, apoi traversează pelvisul şi străbate penisul. De-a lungul acestui traseu complex, sperma primeşte fluide seminale de la un număr de glande conectate la canal.

Motivul acestei rute absurde se găseşte în istoria dezvoltării şi a evoluţiei corpului omenesc. Gonadele umane îşi încep dezvoltarea aproape în acelaşi loc ca cele ale rechinilor: sus, aproape de ficat. Pe măsură ce cresc şi se dezvoltă, gonadele coboară. La sexul feminin, ovarele coboară din secţiunea mediană până în apropierea uterului şi a trompelor uterine. În acest mod, ovulul nu trebuie să străbată o distanţă mare pentru a fi fecundat. La sexul masculin, coborârea merge şi mai departe.

Coborârea gonadelor, în special la sexul masculin, creează un punct slab în peretele corpului. Pentru a vizualiza ce se întâmplă când testiculele şi canalul spermatic coboară pentru a forma un scrot, imaginaţi-vă că împingeţi cu pumnul o foaie de cauciuc. În exemplul acesta, pumnul vostru devine echivalentul testiculelor, iar braţul, al canalului spermatic. Problema este că aţi creat un mic spaţiu în locul unde se află braţul. Acolo unde cândva foaia de cauciuc era un simplu perete, aţi format acum un alt spaţiu, între braţ şi foaia de cauciuc, unde pot să alunece lucrurile. Este ceea ce se întâmplă în esenţă în multe tipuri de hernii inghinale la bărbaţi. Unele dintre acestea sunt congenitale - când o parte din intestin coboară împreună cu testiculele. Mai există şi hernii inghinale dobândite - când ne contractăm muşchii abdominali, intestinele presează peretele corpului. O slăbiciune în peretele corpului înseamnă că intestinele pot să scape din cavitatea corpului şi să fie comprimate alături de canalul spermatic.

Femeile sunt mult mai rezistente decât bărbaţii, mai ales în partea aceasta a corpului. Peretele abdominal la sexul feminin este mult mai puternic decât la bărbaţi, fiindcă femeile nu au un tub enorm care să le traverseze peretele abdominal. Acesta constituie un avantaj dacă vă gândiţi la presiunile enorme la care sunt supuşi pereţii corpului femeii în timpul sarcinii şi la naştere. Un tub prin peretele corpului ar fi fost exact ce mai lipsea. Tendinţa bărbaţilor de a face hernii este un compromis între trecutul nostru ca peşti şi prezentul nostru ca mamifere.

Trecutul microbian: bolile mitocondriale

Mitocondriile există în fiecare celulă din corpul nostru, îndeplinind un număr remarcabil de funcţii. Sarcina lor cea mai evidentă este să transforme oxigenul şi zaharurile într-o formă de energie pe care o putem folosi în interiorul celulelor. Alte funcţii includ: metabolizarea toxinelor în ficat şi regularizarea diverselor funcţii ale celulelor. Observăm mitocondriile numai atunci când lucrurile nu merg bine. Din păcate, lista bolilor cauzate de funcţionarea defectuoasă a mitocondriilor este extraordinar de lungă şi de complexă. Dacă există o problemă în reacţiile chimice în care se consumă oxigen, producerea de energie poate fi afectată. Disfuncţia poate fi limitată la ţesuturi individuale, de pildă ochii, sau poate afecta toate sistemele din corp. În funcţie de localizarea şi gravitatea disfuncţiei, se poate întâmpla orice, de la infirmitate la moarte.

Multe dintre procesele vitale la om reflectă istoria mitocondriilor noastre. Reacţia în lanţ de evenimente chimice în urma cărora zaharurile şi oxigenul sunt transformate în energie utilizabilă şi dioxid de carbon a apărut în urmă cu miliarde de ani; versiuni ale acestei reacţii încă se mai pot vedea în diverse microorganisme. Mitocondriile poartă în ele trecutul acesta bacterian: cu o întreagă structură genetică şi microstructură celulară similare cu ale bacteriilor, este un fapt general acceptat că au apărut iniţial din microorganisme independente în urmă cu peste un miliard de ani. În fapt, întregul aparat generator de energie al mitocondriilor a apărut în unul din aceste tipuri de bacterii străvechi.

Trecutul organismelor bacteriene poate fi folosit în avantajul nostru pentru a studia bolile mitocondriilor - de fapt, printre cele mai bune modele experimentale pentru studiul acestor boli sunt bacteriile. Este o metodă eficientă, deoarece cu bacteriile putem face tot felul de experimente care nu sunt posibile cu celulele umane. Unul dintre studiile cu cele mai mari provocări a fost efectuat de o echipă de oameni de ştiinţă din Italia şi Germania. Boala pe care au studiat-o ucide invariabil copiii care se nasc cu ea. Numită cardioencefalomiopatie, este rezultatul unei modificări genetice care întrerupe funcţia metabolică normală a mitocondriilor. Studiind un pacient care avea boala, echipa europeană a identificat un loc în ADN care prezenta o modificare suspectă. Având cunoştinţe despre istoria evoluţiei vieţii, ei şi-au îndreptat apoi atenţia către microorganismul numit Paracoccus denitrificans, calificat adesea drept o mitocondrie independentă fiindcă genele sale şi tiparele reacţiilor chimice sunt atât de similare cu ale mitocondriilor. Gradul de similaritate a fost evidenţiat de echipa europeană. Cercetătorii au produs în genele bacteriei aceeaşi schimbare pe care au observat-o la pacientul lor uman. Ceea ce au descoperit este foarte verosimil, odată ce ne cunoaştem istoria. Aceştia au reuşit să simuleze la o bacterie părţi ale unei boli mitocondriale umane, cu practic aceeaşi schimbare a metabolismului. Astfel, au folosit în avantajul nostru o parte a istoriei noastre de mai multe miliarde de ani.

Exemplul cu microorganismele nu este unic. Judecând după Premiile Nobel pentru medicină şi fiziologie acordate în ultimii treisprezece ani, aş fi putut numi cartea aceasta Musca din noi, Viermele din noi sau Drojdia din noi. Cercetări de pionierat asupra muştelor au obţinut în 1995 Premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirea unui set de gene care construiesc corpul omenesc şi corpul altor animale. Nobelul pentru medicină în 2002 şi 2006 a fost acordat pentru progrese semnificative în genetica umană şi în domeniul sănătăţii rezultate din studierea unui viermişor cu aspect insignifiant (C. elegans). Similar, în 2001, analize dibace ale drojdiilor (inclusiv cea folosită în brutărie) şi aricilor de mare au obţinut Nobelul pentru medicină, aruncând o lumină mai bună asupra unor aspecte fundamentale de biologie celulară. Acestea nu sunt descoperiri ezoterice făcute pe vieţuitoare obscure şi neimportante. Cunoştinţele dobândite din studiul drojdiei, al muştelor, viermilor şi, da, al peştilor, ne explică modul de funcţionare al corpului omenesc, cauzele multora dintre bolile de care suferim, dar şi cum putem dezvolta mijloacele care să ne ajute să trăim o viaţă mai lungă şi mai sănătoasă.

Epilog

Ca părinte a doi copii, am petrecut în ultima vreme mult timp în grădini zoologice, muzee şi acvarii. Este o experienţă stranie pentru mine să vin ca vizitator în locurile acestea în care am fost implicat timp de decenii, lucrând la colecţiile muzeelor şi ocazional ajutând la pregătirea unor expoziţii. În timpul excursiilor de familie, am ajuns să realizez cât de insensibil am devenit prin vocaţia mea la frumuseţea şi complexitatea sublimă a lumii şi a corpului omenesc. Predau şi scriu despre milioane de ani de istorie şi despre lumi vechi şi bizare, iar de obicei viziunea mea este detaşată şi analitică. Acum experimentez ştiinţa împreună cu copiii mei, chiar în acele locuri în care m-am îndrăgostit prima oară de ea.

De curând, am trăit un moment special împreună cu fiul meu la Muzeul Ştiinţei şi Industriei din Chicago. Am mers frecvent acolo în ultimii trei ani, datorită pasiunii sale pentru trenuri, dar şi fiindcă în mijloc este o machetă imensă de cale ferată. Am petrecut nenumărate ore la acea expoziţie, urmărind modele de locomotivă în scurta lor călătorie de la Chicago la Seattle. După un număr de vizite săptămânale la acest sanctuar al "obsedaţilor" de trenuri, am mers cu Nathaniel în părţi ale muzeului pe care nu le vizitasem nici în aventurile noastre feroviare, nici în ocazionalele incursiuni printre tractoarele şi avioanele în mărime naturală. În partea din spate a muzeului, în Centrul Spaţial Henry Crown, coborau din tavan modele ale planetelor, iar în vitrine erau expuse costume spaţiale şi alte suveniruri ale programului spaţial din anii 1960 şi 1970. Avusesem impresia că în spatele muzeului voi vedea obiecte banale, care nu-şi găsiseră locul în expoziţiile importante din faţă. Unul dintre exponate era o capsulă spaţială uzată care se putea vizita la exterior, dar puteai şi să arunci o privire înăuntru. Nu atrăgea atenţia; părea mult prea mică şi rudimentară pentru a fi ceva realmente important. Placheta era ciudat de formală şi a trebuit s-o citesc de mai multe ori înainte să-mi dau seama: acesta era Modulul de Comandă original al lui Apollo 8, vehiculul care-i purtase pe James Lovell, Frank Borman şi William Anders în prima călătorie a oamenilor până la Lună şi înapoi. Aceasta a fost nava spaţială al cărei parcurs îl urmărisem în vacanţa de Crăciun din clasa a treia şi iată-mă, treizeci şi opt de ani mai târziu, împreună cu fiul meu, privind obiectul real. Fireşte că era uzată. Vedeam cicatricele călătoriei şi ale ulterioarei sale întoarceri pe Pământ. Nathaniel nu era deloc interesat, aşa încât am încercat să-i explic ce a fost acel obiect. Dar nu puteam vorbi; vocea mi-era sugrumată de atâta emoţie, încât cu greu puteam rosti un singur cuvânt. După câteva minute mi-am revenit şi i-am spus povestea călătoriei Omului pe Lună.

Totuşi, povestea pe care nu i-o pot spune până când nu va creşte mai mare este motivul pentru care mi-a pierit glasul de emoţie. Povestea adevărată este că Apollo 8 este un simbol pentru puterea ştiinţei de a explica universul şi a-l face cognoscibil. Rămâne discutabil în ce măsură programul spaţial a avut o motivaţie ştiinţifică sau politică, dar faptul central rămâne la fel de clar în prezent cum a fost în anul 1968: Apollo 8 a fost produsul optimismului esenţial care alimentează ştiinţa autentică. El exemplifică felul în care necunoscutul nu trebuie să fie o sursă de suspiciune, frică sau refugiere în superstiţie, ci o motivaţie pentru a continua să punem întrebări şi să căutăm răspunsuri.

Aşa cum programul spaţial ne-a schimbat viziunea despre Lună, paleontologia şi genetica ne schimbă viziunea despre noi înşine. Pe măsură ce ajungem să ştim mai mult, ceea ce părea cândva distant şi intangibil devine accesibil înţelegerii şi la îndemâna noastră. Trăim într-o epocă a descoperirilor, când ştiinţa dezvăluie funcţiile interne ale unor făpturi atât de diferite precum meduzele, viermii şi şoarecii. Începem să întrezărim soluţia unuia din cele mai mari mistere ale ştiinţei - deosebirile genetice care disting oamenii de alte fiinţe vii. Asociaţi aceste cunoştinţe noi şi redutabile cu faptul că unele dintre cele mai importante descoperiri în paleontologie - noi fosile şi noi instrumente cu ajutorul cărora să le analizăm - s-au produs în ultimii douăzeci de ani, şi adevărurile istoriei noastre ne vor apărea cu tot mai mare precizie. Privind în urmă la miliardele de ani de schimbări, tot ceea ce pare nou sau unic în istoria evoluţiei vieţii este în realitate material vechi care a fost reciclat, recombinat, reorientat sau modificat într-altfel pentru utilizări noi. Aceasta este povestea fiecărei părţi din noi, de la organele noastre de simţ şi până la capul nostru, de fapt, întregul plan al corpului.

Ce înseamnă miliardele de ani de istorie pentru vieţile noastre actuale? Din înţelegerea modului în care corpul nostru şi mintea noastră au evoluat din părţi comune cu alte fiinţe vii, vor veni răspunsuri la întrebări fundamentale cu care ne confruntăm - despre funcţionarea organelor noastre interne şi locul nostru în natură. Cu greu mi-aş putea imagina un demers mai frumos sau mai profund din punct de vedere intelectual decât acela de a identifica originile noastre ca oameni, dar şi remediile la multe dintre bolile de care suferim, adânc cuibărite în unele dintre făpturile cele mai umile care au trăit vreodată pe planeta noastră.


Librărie: Libris


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu