miercuri, 30 iunie 2021

et in Golania ego. 30 de ani de la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii

 

Silvia Colfescu, Cristian Bădiliţă
et in Golania ego
Editura Vremea, 2020




*****
Intro

Un album foto de excepţie, cu imagini în premieră, realizate de Silvia Colfescu la faţa locului, în zilele lui iunie 1990. Albumul este dedicat momentului Piaţa Universităţii din urmă cu 30 de ani. Postfaţa este semnată de Cristian Bădiliţă.

"Se împlinesc 30 de ani de atunci. Această carte este dedicată celor care au stat peste 50 de zile în Piaţă, celor care au cântat Imnul Golanilor şi au cerut să fie împlinite idealurile pentru care s-a murit în decembrie 1989, celor care au suferit în 13-15 iunie 1990, celor care au murit atunci. Ca să nu uităm acele zile de o speranţă fără egal, sfârşite cu un moment de disperare nesfârşită" (Silvia Colfescu)

Fragment
30 de ani de la cea mai mare manifestaţie anticomunistă din România

Anul 1990 a început sub semnul speranţei şi al incertitudinii. După pierderea a peste 1.000 de vieţi omeneşti, după apariţia Partidelor - care nu ştergeau amintirea partidului unic -, după închegarea ciudatului Parlament ce evoca adeseori o cuşcă cu maimuţe, după ce Frontul Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, a dat repetate asigurări că va organiza alegeri libere la care nu va participa ca partid, s‑a conturat din ce în ce mai precis certitudinea duplicităţii FSN şi a intenţiei lui de a se prezenta la alegeri. Cum deţinea toate pârghiile puterii, era limpede că va câştiga. O campanie de manipulări de o intensitate copleşitoare s‑a dezlănţuit asupra populaţiei. Cu foarte puţine şanse, partidele istorice reînfiinţate au încercat să‑i ţină piept, organizând manifestaţii şi încercând să lămurească oamenii. Inutil. Sensibile la sloganurile familiare din vremea comunismului, între care celebrul "Noi nu ne vindem ţara!", largi pături ale populaţiei au aderat la demagogia versaţilor urmaşi ai PCR, ignorând sfaturile raţiunii. După marea manifestaţie a partidelor din 28 ianuarie 1990, urmată de contramanifestaţia FSN din 29 ianuarie 1990, apele se aleseseră deja.

Cu o lună înaintea alegerilor din 20 mai 1990, neliniştea pentru viitor a determinat grupuri de revoluţionari, de studenţi, de oameni care intuiau primejdia, să se adune spontan în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva participării la alegeri a FSN. Dacă în primele momente, în 22 aprilie 1990, nu se afla în piaţă decât o mână de oameni, vestea s‑a răspândit ca fulgerul şi, încă de a doua zi, au început să se adune în fiecare seară în medie 50.000 de oameni, deseori mult mai mulţi. Ca răspuns la insulta proferată la adresa celor din piaţă de preşedintele Ion Iliescu, care i‑a numit "golani", manifestanţii şi‑au făcut din injurie un titlu de glorie. Piaţa Universităţii a căpătat numele de Golania, manifestanţii şi‑au prins în piept etichete prin care‑şi clamau calitatea de "golan", a apărut Imnul Golanilor, compus de Cristi Paţurcă şi ţâşnind în fiecare seară din mii de piepturi, mica ţară a libertăţii s‑a împodobit cu desenele şi cu sloganurile ei, scrise pe cartoane, pe pânză sau, mai simplu, pe zidurile Universităţii. Balconul de pe colţul clădirii s‑a transformat în tribuna de la care se adresau pieţei cei care aveau forţa de a cristaliza în cuvinte idealurile ei, cei care conduceau corul de mii de glasuri. Un moment special, dincolo de religie, era rostirea rugăciunii Tatăl Nostru, care înălţa în comuniune mulţimea îngenunchiată.

Victoria în alegeri a FSN în 20 mai 1990, "Duminica orbului", a descurajat o parte dintre manifestanţi. Rândurile s‑au rărit. În corturile precare, construite pe esplanada din faţa teatrului Naţional, greviştii foamei şi‑au continuat protestul. În ciuda calomniilor, în dispreţul unui rezultat electoral obţinut prin manipulare, în disperare de cauză. Nerăbdători să pună capăt unui protest care cucerise simpatia internaţională, noii guvernanţi au recurs la forţă. În noaptea spre 13 iunie 1990, forţele de ordine s‑au dezlănţuit asupra manifestanţilor care vegheau în piaţă; s‑a aflat că şi‑au pierdut atunci viaţa un număr dintre ei, dar nici astăzi nu se ştie cu certitudine câţi. Scenariul prin care autorităţile au încercat să‑şi motiveze demersul includea incendierea unui autobuz al jandarmeriei şi a unor automobile parcate pe străzi, incendii izbucnite în mod misterios în sediile poliţiei, violenţe de stradă. Mai târziu au fost date în vileag discuţiile dintre şefii jandarmeriei şi subordonaţii lor, din care a reieşit clar că incendierile s‑au făcut la ordin, de către jandarmi înşişi şi că populaţia a reacţionat paşnic, fără violenţă. Pentru înfricoşarea bucureştenilor, autorităţile au adus în Capitală mii de mineri din Valea Jiului, înarmaţi cu bâte, pe care i‑au asmuţit asupra oamenilor nevinovaţi. Au fost atacate sediile partidelor, reşedinţele conducătorilor acestora, Universitatea, redacţiile ziarelor de opoziţie. Scenele atroce filmate în special de corespondenţii străini au contribuit esenţial la deprecierea prestigiului abia câştigat al României în ochii Europei şi ai lumii.

Cele 53 de zile ale existenţei Golaniei rămân în amintirea "cetăţenilor" ei ca un timp în afara timpului, o reverberaţie a luminii zilelor de 21‑22 decembrie 1989, un moment al promisiunilor şi al speranţelor. O sămânţă care aşteaptă vremea încolţirii, în nădejdea unor roade îndelung visate. Poate că vom avea parte de aceste roade mai devreme sau mai târziu. Sau poate că nu. Depinde de noi.

(Silvia Colfescu)

***

Welcome to Golania, un stat în stat, ca Vaticanul în mijlocul Romei - păstrând proporţia -, un stat care are imnul lui, cetăţenii lui, apărătorii lui şi care‑şi întemeiază dăinuirea pe ceva atât de sfânt, încât nici nu i se poate contesta singularitatea şi măreţia. Aşa cum Vaticanul a concrescut în jurul mormântului apostolului Petru, şi Golania şi‑a aflat rădăcinile pe asfaltul sfinţit de sângele morţilor din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. După 15 iunie 1990, mulţi s‑au străduit să arunce Golania în uitare. Dar ea trăieşte, nu numai în sufletul golanilor de‑atunci, ci şi în rădăcinile de sub asfalt şi nu aşteaptă decât o undă de conştiinţă şi de încredere în noi înşine, ca să dea muguri noi.

Cetăţenii primei Zone Libere de Neocomunism a României.


Eram mulţi...


Graniţele Zonei Libere de Neocomunism erau precis trasate: spre Dalles, treceau pe locul unde în 22 decembrie 1989 se înălţase vremelnic "Baricada de la Inter". Artişti necunoscuţi, cu mâini mai mult sau mai puţin îndemânatice, aduceau în fiecare zi afişe şi desene în care îşi turnau sentimentele. Era un limbaj universal, toţi cei care treceau pe lângă ele le înţelegeau. Sentimentul de fraternitate în cuget şi simţiri era nou şi copleşitor. Poate de aceea alergau bucureştenii în fiecare zi să se cufunde în această baie de comuniune. Şi poate pentru că înţelegeau că neocomunismul are viaţă lungă şi că trebuie să se bucure de fiecare clipă a acestor zile unice.


Librărie: Libris

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu