miercuri, 30 iunie 2021

Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică - Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020




Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică


Dieu ne nous a pas ordonné de vaincre, mais de ne pas être vaincus (Claudel)


Mulţumesc autorului şi domnului Ion-Andrei Gherasim, preşedinte executiv al Fundaţiei Corneliu Coposu, pentru invitaţia de a scrie cuvântul introductiv al acestei cărţi. E o onoare, dar şi o provocare, căci aparent trebuia făcută o alegere între vocea obiectivităţii şi cea a unei irepresibile subiectivităţi. Până la urmă am lăsat cele două voci să coabiteze, fără însă a se confunda. Nu l-am cunoscut personal pe Corneliu Coposu, dar am avut şansa să citesc despre domnia sa chiar înainte de decembrie 1989 în cartea de memorii a lui Nicolae Carandino, care fusese publicată în exil în 1986 cu titlul "File de Istorie". Fără această mărturie a lui N. Carandino, fără mulţi alţii de la care am receptat diverse mărturii şi analize, fără mărturiile despre experienţele carcerale din familia mea, acest mic eseu nu putea exista. Am să amintesc aici numai câteva nume, cerându-mi iertare celor pe care i-am uitat: Doina Alexandru, Ana Blandiana, Ion-Andrei Gherasim, Dan Grigore, Gh. Gussi, Paul Lăzărescu, Dan Pavel, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Tudor-Călin Zarojanu.

Corneliu Coposu sub lupa Securităţii este o carte pe cât de curajoasă, pe atât de actuală. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât avem mai mare nevoie de cunoaşterea trecutului pentru a înţelege încotro ne îndreptăm. Regimurile totalitare de ieri, tentaţiile totalitare de azi ştiu bine că o condiţie necesară a naşterii Omului Nou este ignorarea trecutului. Şi trecutul însuşi e ambivalent: vrem să ne aducem aminte numai de anumite lucruri. Identitatea unei comunităţi e dată chiar de această întoarcere interesată spre trecut: împreună decidem ce vrem să valorizăm, implicit şi ce vrem să uităm.

Tocmai acest împreună se cristalizează în jurul unei memorii comune, adică a unor evenimente din trecut şi a unor personalităţi. Personalităţile sunt acelea care pot încarna valorile comune. După căderea comunismului, Corneliu Coposu era un candidat ideal pentru a intra în panteonul unei memorii naţionale în acelaşi timp înnoite şi regăsite. Dar tocmai din acest motiv, la apariţia sa pe scena publică, a fost primit cu un cât se putea de ostil foc de întâmpinare din partea statului care nu dorea să se decomunizeze.

"Utopicul" era luat în serios

În 1990, principalul "defect" al foştilor deţinuţi politici, mai ales al celor care participau la lupta politică, era că doreau să dea ei înşişi sens suferinţei lor şi în general memoriei crimelor comunismului. Prin prezenţa lor activă după 1989, aceşti adevăraţi supravieţuitori ne-au dat elementele care ne ajută să înţelegem mai bine cum au traversat perioada totalitară, nu numai ce preţ au plătit, ci şi de ce.

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului. Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar. Şi nu era uşor de găsit justa măsură între supra-interpretarea documentelor şi riscul de a restitui, împreună cu adevărul acestora, şi minciuna intrinsecă intenţionalităţii legate de contextul producerii lor.

Sigur că această metodă răspunde tocmai naturii specifice a confruntării între omul Coposu şi instituţia Securităţii ca parte a Partidului-Stat. E o reuşită datorită atitudinii victimei violenţei totalitare în raporturile sale cu agenţii represiunii. Această atitudine este în centrul problematicii literaturii concentraţionare. Dar aici vorbim mai ales despre momente de dincolo de zidul închisorii. România comunistă însăşi este închisoarea în care trăieşte Corneliu Coposu după ce este "eliberat" din închisoarea propriu-zisă. Şi alege să nu evadeze pentru că are o misiune. O misiune şi o atitudine imposibile de înţeles, absurde chiar din perspectiva autorităţilor comuniste, care-l şi numesc "Utopicul".

Dar, aşa cum o vedem foarte bine pe parcursul acestei cărţi, acest "utopic" era luat foarte în serios de Securitate. Asta o vedem prin complexitatea şi persistenţa supravegherii de până la ultima arestare din 12-15 decembrie 1989. Securitatea, ca forţă represivă a regimului, dorea cu câteva zile înainte de căderea regimului să ştie nu numai ce face Corneliu Coposu, ci şi ce gândeşte, într-un moment în care realitatea geopolitică făcea improbabilă supravieţuirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul deţinut politic era deci luat în serios, dar imposibil de înţeles de cei care îl anchetau: atitudinea sa venea dintr-un registru şi dintr-o lume inaccesibile mental agenţilor respectivi. Totuşi, el era destul de bine cunoscut încât Securitatea să ştie că, după iminentele schimbări, Coposu va avea un cuvânt de spus. Şi a avut.

Statura anticomunistului de cursă lungă

Din 1947, Coposu a devenit o victimă a represiunii unui stat în curs de sovietizare. Dar tocmai asta îi permisese să privească de la începutul perioadei comuniste direct în ochii Securităţii şi, dincolo de ea, în ochii unui Partid-Stat aflat în permanentă impostură. După 1989, statul care reuşise atâta timp să guverneze prin frică se vedea în poziţia de a-i fi lui frică. Nu mai putea recurge la fel de uşor la violenţă pentru ca adevărul imposturii şi al crimelor sale să nu fie spus. Atunci a atacat mediatic credibilitatea celor care puteau spune acest adevăr. Prin poziţia sa de preşedinte al PNŢCD, dar şi prin atitudinea de dinainte de 1989, Corneliu Coposu era probabil cel mai mare pericol pentru cei identificaţi chiar de el ca fiind "criptocomunişti". Iar criptocomuniştii renunţaseră chiar şi la partidul comunist, dar nu puteau renunţa la lupta pentru condiţionarea memoriei colective a perioadei comuniste. Această luptă va deveni singura luptă ideologică semnificativă din viaţa noastră politică după 1990.

Rostirea postcomunistă a adevărului represiunii era numai o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru depăşirea memoriei instituţionale şi colective a comunismului ceauşist. Aceste adevăruri trebuiau puse la baza construcţiei unei noi comunităţi politice, iar asta cerea existenţa unor vectori politici. Corneliu Coposu, alături de câţiva alţi reprezentanţi ai partidelor istorice, era unul dintre foarte puţinii care puteau converti credibil legitimitatea morală de supravieţuitor al represiunii în legitimitate politică.

În consecinţă, nu numai statutul său de victimă a violenţei statale devine o miză politică în sine, ci în general statutul de victimă al foştilor deţinuţi politici devine ţinta atacurilor mass-media controlate de putere. Aceasta identificase pericolul revenirii reprezentanţilor unei elite ce fusese decimată tocmai pentru că era o ameninţare potenţială la adresa elitei statului comunist. La nivelul conducerii Frontului Salvării Naţionale, care reuşise să transforme literalmente peste noapte structurile statului comunist în structuri "revoluţionare", era cunoscut "cazul" Coposu. Toate mijloacele mediatice şi instituţionale ale statului sunt deci mobilizate încă din ianuarie 1990 pentru a-l ataca, minimiza, ironiza, calomnia, ameninţa etc. pe Corneliu Coposu. Arătând astfel că în continuare îl luau în serios. Aceste atacuri nu erau de tip politic, ci erau împotriva memoriei unei altfel de elite, a unui alt tip de om politic şi de partid, împotriva memoriei unei alte Românii. Atunci începe un război imagologic asupra trecutului recent care continuă sub diverse forme şi azi.

Principalele sale coordonate sunt însă diferite. Memoria suferinţelor îndurate de deţinuţii politici din vremea comunismului face parte din memoria colectivă, chiar dacă este departe de a primi locul care i se cuvine în mitologia naţională. În 1990, propaganda oficială împotriva deţinuţilor politici şi a unor dizidenţi anti-FSN distingea România între celelalte state în care regimul comunist tocmai căzuse şi în care, în mod logic, victimele fostului regim erau oficial onorate, nu calomniate. Violenţa simbolică împotriva victimelor comunismului făcea ca statul român să-şi asume simbolic continuitatea cu statul comunist. În 1990 metodele diferă, deşi în 28-29 ianuarie sau 13-15 iunie nu difereau aşa de mult, dar victimele rămân aceleaşi.

Cu astfel de metode, statul post-revoluţionar reuşeşte să împiedice atunci o încă posibilă întâlnire între marea majoritate a românilor şi partea de istorie şi de memorie de care aveau nevoie pentru o schimbare autentică. Dar în paralel se afirmă şi o Românie minoritară anticomunistă, una care are nevoie de mituri. Mitul Corneliu Coposu atunci se naşte. Acesta era nu numai o dublă victimă a statului comunist şi a celui postcomunist, ci şi, plecând de aici, un lider devenit un adevărat mit politic încă din timpul vieţii sale.

Nu este aici locul să mergem mai departe cu descrierea rolului pe care îl are Corneliu Coposu în viaţa politică de după 1989. Trebuie numai subliniată măsura în care reuşeşte să transforme multitudinea de resurse utilizate împotriva sa de către stat înainte şi după 1989 în resurse în favoarea crezului său politic.

Corneliu Coposu nu apare în 1990 ca o victimă şi ca un simplu opozant, ci ca un lider politic care construieşte instituţii, reuşeşte să dea credibilitate proiectului renaşterii PNŢ, apoi face posibilă Convenţia Democratică. Aşa apare şi mitul Coposu, creat de el însuşi, dar şi de o nevoie colectivă a zonei anticomuniste. Nu era deci un mit al colectivităţii naţionale, ci numai a unei părţi a acesteia, a celei neimpresionate de propaganda statală. La nivelul acestei părţi din societate se va naşte o cultură politică anticomunistă ale cărei trăsături au fost definite în bună măsură încă din 1990 de discursul politic al lui Corneliu Coposu. Această parte din societate depăşea semnificativ electoratul efectiv al PNŢCD, ceea ce şi explică de ce Coposu, în ciuda faptului că e preşedintele PNŢCD, e şi principalul element federator al majorităţii forţelor politice şi civice care sunt anti-Iliescu şi anticomuniste. Resursa mitologică hrăneşte liderul politic anticomunist şi reciproc, cerc virtuos cu atât mai remarcabil cu cât nu-l regăsim în viaţa noastră politică de după 1989 decât în cazul de faţă.

Liderul charismatic

Politologii de azi, toţi cei care vor să înţeleagă realitatea postcomunismului, una care produce şi realitatea regimului politic românesc de azi, vor găsi în Corneliu Coposu sub lupa Securităţii o lecţie de atitudine politică, intelectuală, morală şi un comportament care explică charisma paradoxală a omului politic Corneliu Coposu. Charisma sa e paradoxală în raport cu războiul imagologic care s-a dus împotriva sa şi a apropiaţilor săi politici din primele zile postrevoluţionare. Era prezentat mediatic ca depăşit, bătrân, urât estetic şi urât de popor, vânzător de ţară, răzbunător etc. Sicriul îi este simbolic pregătit de manifestanţii anti-opoziţie din 28-29 ianuarie 1990. De la acel sicriu, din TAB-ul trimis de conducerea FSN în care pare că fuge de popor precum Ceauşescu câteva săptămâni înainte, Corneliu Coposu se transformă treptat în cel mai remarcabil om politic român de după căderea comunismului. Această răsturnare de situaţie e o caracteristică a marilor lideri politici.

Charisma sa e paradoxală şi pentru că mass-media de după moartea sa, în rarele momente când îşi reaminteşte de "Senior", nu vorbeşte despre lider, pune accentul pe calitatea sa de victimă a represiunii, a Securităţii, a regimului comunist şi postcomunist. Aceasta este principala caracteristică a felului în care memoria naţională e dispusă să şi-l reamintească pe Coposu. Această memorie naţională e ecoul unui colectiv şi dublu sentiment de vinovăţie: vinovăţia faţă de laşitatea larg majoritară de dinainte de 1989 şi vinovăţia pentru atitudinea la fel de larg majoritară din 1990.

Începutul schimbării de atitudine a avut loc treptat, un rol importat l-a avut serialul Memorialul Durerii, procesul ajungând la apogeu în atmosfera din jurul dispariţiei celui care devine, de data asta pentru majoritatea mass-media, "Seniorul". Dar construcţia noului mit naţional nu a fost numai rezultatul unei autentice emoţii colective, ci şi al unor convertiri ipocrite. Corneliu Coposu a fost în mod artificial depolitizat pentru a fi mitizat şi naţionalizat. O mitizare care ascundea omul politic în favoarea statutului de victimă, în favoarea modelului moral.

Sigur că omul politic Coposu e greu de înţeles în afara acestor caracteristici, în afara suferinţei, în afara relaţiei de moştenitor politic al lui Iuliu Maniu, şi prin acesta a idealurilor naţionale şi a unei legitimităţi istorice. Dar statura sa nu pleacă de la aceste caracteristici. Ci chiar de la faptul că este în primul rând un om politic, cu toată nobleţea azi pierdută a acestei vocaţii. Şi nu unul format în vremuri normale pentru vremuri normale. Circumstanţele excepţionale şi memoria experienţei familiale, laolaltă cu adoptarea unui model politic ca Iuliu Maniu, l-au ajutat să înţeleagă politica drept o producătoare de istorie şi ideea de lider politic ca fiind acela care are drept miză supravieţuirea statală şi a comunităţii naţionale.

Personajul Coposu, aşa cum îl putem citi şi în această carte, nu e o simplă victimă, nu este nici un "utopic", ci este omul politic care are curajul confruntării cu istoria. Un om politic supus represiunii, dar dacă alţii nu ştiau de ce suferă, Corneliu Coposu ştia de ce suferise şi de ce trebuie să sufere câtă vreme regimul comunist supravieţuia.

Credinţa sa creştină e cheia înţelegerii seninătăţii sale în faţa ameninţărilor la care îl supune regimul. Dar nu trebuie să exagerăm vocaţia sa de martir, deşi istoria putea să meargă şi în acea direcţie. Nu a mers. Coposu nu este un sfânt al închisorilor, anticomunismul său nu este numai moral, ci şi politic. Personalitatea sa nu este una radicală. Misiunea pe care o primise de la Maniu făcea din supravieţuirea sa un scop în sine, independent de legitimul instinct de autoconservare. Deşi modelul său politic şi uman e Iuliu Maniu, pentru a-şi îndeplini (pro)misiunea, Coposu nu trebuia să-i împărtăşească soarta tragică.

De altfel, aceasta este o altă caracteristică a marilor lideri: trebuie să creadă în ei, în rolul lor providenţial. Trebuie să ştie să supravieţuiască în condiţii ostile pentru că reprezintă ceva mai mult decât simpla lor persoană. Ceea ce se numeşte "traversarea deşertului" e însă o perioadă cu atât mai dramatică cu cât acest "deşert" e o perioadă totalitară. Atunci devine important să răspundem la întrebarea dacă Coposu s-a "adaptat" vieţii în comunism după ce a fost eliberat.

Regimul îl marginalizează, continuă represiunea sub diverse forme tocmai pentru că prin atitudinea sa arată că rămâne un pericol. Dar refuzul de a accepta minciunile regimului nu face din Coposu un inadaptat: are o viaţă socială, testează prudent limitele libertăţii sale supravegheate şi, mai ales, încearcă să-şi comunice ideile. Coposu, în contextul totalitar, nu este un om revoltat, este un militant al cauzei sale istorice. Charisma pe care o degaja încă de atunci venea din energia cu care îşi apăra punctele de vedere, venea şi dintr-o luciditate politică incontestabilă pe care o împărtăşeşte fără prea multe reţineri.

Toate aceste observaţii ne ajută să înţelegem atitudinea lui Coposu în faţa anchetatorilor aşa cum reiese din lucrarea de faţă. Decisivă este observaţia autorului despre una dintre declaraţiile acestuia: "Prevăzând parcă faptul că aceste declaraţii vor rămâne posterităţii..." (p. 92), observaţie care trebuie completată cu o alta, de data aceasta chiar a lui Corneliu Coposu: "Istoria unui popor este ţesută din biografia conducătorilor ei" (p. 402). Deşi în acel moment Coposu e departe de a fi un conducător, nu ne putem împiedica să vedem în această declaraţie un semn al dorinţei de exemplaritate în raport cu propria sa biografie.

Aşa înţelegem şi cât de absurde rămân acuzaţiile de colaboraţionism aduse lui Corneliu Coposu. Într-o notă din 1968 despre poziţia sa aflăm că vede "falimentul economic şi ideologic al comunismului ca fiind total şi că este convins că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din chiar mijlocul lui şi nu va veni din afară" (p. 185), dintr-o notă din 1980 dată de un informator găsim o altă idee semnificativă pentru atitudinea sa: "Regimul comunist din România chiar dacă va sta la putere 100 de ani, este un regim tranzitoriu; nu s-a cununat cu destinul neamului românesc şi există deasupra Partidului Comunist nişte interese care rămân eterne naţiunii române" (p. 186). Corneliu Coposu nu putea colabora cu regimul comunist atât pentru că nu credea în ireversibilitatea lui, spre deosebire de majoritatea semenilor săi, cât şi pentru că naţionalismul său manist nu putea fi păcălit de discursul naţional-comunist caracteristic regimului Ceauşescu.

În aceste declaraţii vedem o dublă soliditate la nivelul valorilor şi la cel al capacităţii de analiză. E o formă de încredere în sine care-l face pe Coposu să intre într-o formă de joc cu Securitatea, în care testează limitele, nu numai că nu se lasă strivit, dar provoacă. Spre exemplu, tot din nota din 1980, deşi ştie că este urmărit şi că Securitatea îi cunoaşte atitudinea, "face o analiză a situaţiei economice din ţară, arătând corupţia endemică a societăţii româneşti, în special cea din rândul nomenclaturiştilor, lipsa totală de informare a populaţiei şi nevoia tot mai mare de a cunoaşte adevărul". În mod deliberat, un astfel de mesaj în acel context şi indiferent unde ajungea, la prieteni sau la duşmani, la potenţiali opozanţi sau la Securitate, era unul profund disruptiv pentru că venea de la un aparent simplu cetăţean al României Socialiste.

Puterea represivă îl obliga să dea declaraţii despre prieteni, despre cei pe care îi întâlnea, despre ce făcea zilnic. Citind declaraţiile din această carte vedem cum îi protejează pe cei cu care intră în contact, totuşi e legitimă întrebarea dacă nu putea să tacă sau să spună mai puţine lucruri. La asta trebuie adăugată şi întrebarea referitoare la dispoziţia sa de a spune Securităţii părerile sale, care de multe ori erau nişte interesante analize. Nu era asta o formă de a-i ajuta?

Aş vrea aici să mă opresc la două elemente ale unui posibil răspuns. Primul este legat de obiectivul principal al Securităţii. Al doilea priveşte obiectivul principal al lui Coposu însuşi.

Securitatea, ca orice forţă represivă dintr-un stat totalitar, are practic toate informaţiile pe care i le solicită celui anchetat. Obiectivul ei principal este să spargă o nucă tare cum era Corneliu Coposu. Încearcă în sensul ăsta să-l golească de conţinutul potenţial molipsitor al credinţelor sale, al adevărului său. Eşecul a fost evident, ca şi încercarea de a-l compromite. Securitatea nu a putut să-l utilizeze în niciun fel pe Coposu, nici măcar în orb, ceea ce a făcut ca monitorizarea sa să fie permanentă şi vizibilă pentru ca acesta să fie pentru mulţi nefrecventabil din cauza fricii acestora de a intra şi ei... sub lupa Securităţii.

Obiectivul lui Coposu este însă mai important, pentru că îl distinge de multe alte cazuri de victime politice, inclusiv de cele ale unor dizidenţi. Siguranţa sa de sine e în contrast cu complexul de superioritate specific ofiţerului de Securitate. Acesta din urmă ştie că are toate informaţiile, apoi se prevalează şi de un aparent drept de viaţă şi de moarte în raporturile cu cel anchetat.

Securistul avea prin definiţie acest complex de superioritate în faţa lui Coposu, dar răspunsul celui din urmă ţine mai mult de retorica politică decât de aceea a unei victime. Prin această subtilă insolenţă, Coposu-cel-din-arhive demonstrează măsura în care complexul de superioritate al anchetatorului nu e justificat şi că luciditatea istorică a fost tot timpul de partea celui aparent infinit de slab. La fel de infinit pe cât primului îi părea că va dura comunismul. Anticomunismul lui Coposu nu a făcut să cadă comunismul, dar reuşeşte o serie de mici victorii în confruntarea directă cu agenţii regimului şi, plecând de la disimetria raportului între anchetatul Coposu şi anchetator, ne semnalează spectaculos fragilitatea puterii celor care aveau atunci toată puterea.

Coposu vede în anchetator un biet agent al unui stat totalitar, prin agent pe acel stat îl priveşte în ochi şi îi spune cu insolenţă adevărurile sale. Pe de o parte, îl îneacă pe anchetator în mici adevăruri făcute să ascundă adevărul său profund. Pe de altă parte, transmite mesaje, analize şi idei către oamenii reali din spatele instituţiilor formale. Ştie că şi la nivelul acelui stat există o fragilitate, implicit şi o umanitate ireductibilă, o formă de raţionalitate dincolo de aparenţa triumfului omului nou. Această umanitate regăsită şi raţionalitate chiar vor doborî totalitarismul. Viitorul preşedinte PNŢCD a folosit statutul său de perpetuu anchetat pentru a transmite acele mesaje care mergeau în sensul trezirii acestei minime raţionalităţi cu potenţial antitotalitar.

Deşi analiza sa era lucidă la nivel istoric, comunismul colapsând din interior, fenomenul nu a fost similar la nivelul comunismului românesc. Dar acest tip de atitudine ne spune ceva important despre tipul de om politic care a fost Corneliu Coposu după 1989. Şi-a transmis mesajele cu consecvenţă chiar atunci când ele păreau politic contraproductive, pentru că nu se adresau unei populaţii de alegători, ci unui popor care trebuia şi el să-şi regăsească treptat umanitatea.

Modelul moral şi riscurile (de)mitizării

Trăim într-o perioadă istorică a suspiciunii. Trecutul e tărâmul de vânătoare al pseudo-cercetătorilor care nu caută adevărul, ci micile detalii artificial scoase din context care bruiază înţelegerea. Implicit fac imposibilă, chiar atunci când este cazul, admiraţia şi existenţa modelelor. Probabil că în raport cu acest tip de risc, autorul ne vorbeşte despre dorinţa sa de a-l "reabilita" pe fruntaşul ţărănist. Pe fond nu avem nevoie de dosarele Securităţii pentru a şti cine a fost Corneliu Coposu. În această carte vedem însă că până şi prin lupa deformantă a acestei instituţii se vede caracterul său şi ne impresionează ideea că el însuşi a lăsat pentru viitor, pe vremea când nu ştia că se va putea exprima liber, expresii ale libertăţii sale de conştiinţă în context totalitar.

În acest sens, e semnificativă concisa autoevaluare pe care şi-o face în testamentul său politic scris în 1994 şi dat publicităţii în 2018: "Cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să-mi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de Patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate".

Asta ne ajută mai bine să citim coerenţa atitudinii sale înainte şi după 1989. Când, la începutul anilor 1990, se vede cu preşedintele I. Iliescu sau cu şeful SRI V. Măgureanu (amândoi ajungând mai târziu să se laude cu aceste întâlniri), el priveşte în faţă, chiar dacă într-un alt context, acelaşi sistem. Confruntarea sa cu Securitatea şi cu structurile statului comunist are loc de la naşterea acestora şi durează şi după dispariţia lor oficială, de fapt transformarea în forme instituţionale care niciodată nu i-au fost prietene liderului naţional-ţărănist. Putem spune că această confruntare continuă şi azi, pentru că statura fostei victime a represiunii politice rămâne agasantă pentru "moştenitorii Securităţii". Într-o lume a antimodelelor politice, modelul politic Coposu rămâne periculos.

Această inevitabilă luptă pentru memorie subliniază măsura în care marele merit al lui Corneliu Coposu e unul politic: a reprezentat în lupta politică un tip de legitimitate insuportabilă pentru puterea neo-nomenclaturistă. Monarhismul său din 1990 suna strident în acel context, dar aşa completa tipul de legitimitate pe care-l încarna. Atitudinea faţă de Coposu era atunci o hârtie de turnesol şi asta a condus la definirea întregului spectru politic. În confuzia şi obscuritatea postcomunismului, discursul lui Corneliu Coposu era ca un reflector pus atât pe imposturile puterii, cât şi pe fricile societăţii.

Nu era singurul care putea susţine un astfel de discurs politic, dar a fost cel mai credibil, a fost cel care a încarnat acest discurs. De unde şi ura sistemică împotriva sa. De unde şi impresia colectivă cvasiunanimă că moartea sa a deschis drumul către alternanţa politică din noiembrie 1996. Idee pe care o regăsim şi azi, idee semnificativă pentru acel timp. Ca şi cum moartea sa a fost mai convingătoare decât viaţa sa. Această evidenţă pentru contemporanii acelor momente din 1995 şi 1996 e grăitoare pentru importanţa, dar şi natura "mitului" Coposu de atunci. Era evidenţa că cei care deţineau puterea instituţională, economică şi mediatică nu puteau concepe o Românie cu Corneliu Coposu la putere. Oamenilor statului nedecomunizat le era frică de anticomunistul Coposu. Iată o formă de victorie morală a celui care avea cu adevărat sensul statului în faţa celor care-l locuiau ilegitim.

Moartea sa a părut aşadar ca un ultim sacrificiu. Dar de aici a venit şi marea confuzie între modelul moral şi modelul politic. Coposu-omul politic a fost umbrit nedrept de Coposu-modelul moral. Am încercat mai sus să arăt că atitudinea care reiese din documentele Securităţii nu este acea a unui radical, ci a unui strateg. Se distinge de alte posibile modele morale de rezistenţă în faţa comunismului prin inteligenţa politică de a pregăti momentul de după implozia regimului.

Sigur că e el însuşi un constant apărător al ideii importanţei moralităţii în politică, dar asta pentru că trăieşte într-un context dramatic, în care înainte şi după 1989, aşa cum spune şi în testamentul său politic, "lichelele" erau aproape peste tot. Dar apelul la moralitate în politică nu trebuie să fie interpretat ca o confuzie a celor două sfere, cea a acţiunii politice şi cea a credinţelor morale. Coposu însuşi e un credincios greco-catolic care-şi convoacă cu mare atenţie credinţa în discursul public. Coposu e un model politic tocmai pentru că încearcă echilibrul idealului weberian al omului politic, în care etica responsabilităţii pentru ceilalţi nu exclude, ci completează credinţa proprie.

Coposu era şi un realist, care ştia să utilizeze întreaga capacitate mobilizatoare a discursului idealist. Ştia că politica este arta posibilului. Idealurile sale nu erau abstracte: renaşterea PNŢ, apoi unirea opoziţiei politice şi civice într-o alternativă la postcomunişti. În sensul acesta, a fost un învingător, pentru că obiectivele sale ţineau de sfera posibilului şi au fost îndeplinite.

Mai mult decât realizările politice propriu-zise, inteligenţa politică a lui Corneliu Coposu va putea inspira generaţiile de azi şi de mâine. O inteligenţă care nu este una instinctivă, vine nu numai din experienţă, ci şi dintr-o cultură profundă, dintr-o dorinţă de a-şi cunoaşte semenii şi istoria poporului căruia i-a dedicat viaţa. Impresionantă în acest sens este conferinţa din 1986 de la sfârşitul cărţii despre rolul clerului în istoria românilor, lecţie de istorie şi discurs specific patriotismului luminat care-l definea.

Corneliu Coposu nu trebuie canonizat, nici mitologizat, îi trebuie doar dat locul de model politic de care memoria noastră naţională are atâta nevoie: acela al unui un om politic care vrea să se ia la trântă cu o istorie despre care ştie că nu e niciodată scrisă dinainte.

(Alexandru Gussi)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu