miercuri, 30 iunie 2021

O viaţă secretă (III)

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă

Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi a doua parte a acestui fragment aici.

Sâmbătă dimineaţa devreme, Lang şi Henry au mers cu maşina la Rotterdam, unde au rezervat o cameră la un hotel. Pentru a menţine aparenţa de oameni de afaceri, au umplut o valiză goală cu pantofi, care să-i confere greutate. Li s-a alăturat un tehnician din staţia Bonn, un meşter bun la toate care putea repara aparate foto stricate, magnetofoane sau aproape orice. I s-a cerut să caute şi să cumpere un carburator.

Spre sfârşitul după-amiezii, Lang şi Henry s-au îndreptat spre parcul RV, pentru a-l aştepta pe Kuklinski. În jurul orei 17, l-au văzut, însoţit de un adolescent cu părul blond şi rar. Kuklinski şi băiatul au trecut de Henry, care făcea fotografii ca un turist obişnuit.
- Domnule, a spus Kuklinski încet, el este fiul meu.

El şi băiatul au mers mai departe, făcând poze şi amestecându-se cu un grup de turişti. Câteva minute mai târziu, Lang şi Henry l-au văzut pe Kuklinski spunându-i ceva fiului său, care s-a îndepărtat. Polonezul s-a apropiat de Lang, care l-a condus peste un pod pietonal şi, împreună cu Henry, au mers cu maşina la hotel. Odată ajuns în cameră, Kuklinski a radiat de încântare, când a vorbit despre fiul său, Bogdan. Băiatul nu înţelegea engleza, a spus el, şi ar fi presupus că salutul tatălui său fusese doar un gest amical faţă de alt turist. Kuklinski a zis că-i spusese fiului că mergea la cumpărături pentru Hanka şi-i lăsase zece guldeni pentru suc şi bomboane. Bogdan avea să se descurce de unul singur câteva ore. Ei conveniseră să se întâlnească mai târziu în parc, dar dacă tatăl lui nu apărea, Bogdan trebuia să se întoarcă la iaht fără el. Kuklinski avea să sosească mai târziu.

Kuklinski, care continua să fumeze ţigară după ţigară, tuşind uneori, părea mai relaxat decât în seara precedentă. Lang a pus pe masă un casetofon Philips cu un mic microfon detaşabil.
- Locuiesc în Varşovia, a început Kuklinski, pe strada Jana Olbrachta, numărul 19A, apartamentul 55.

Era un bloc locuit exclusiv de militari şi familiile lor. Clădirea avea opt etaje, pe când cele din jur aveau doar patru. Kuklinski locuia la etajul cinci, care era deservit de două ascensoare. A spus că vecinul lui imediat era Egon Franke, un faimos campion olimpic de scrimă, în prezent antrenor la un club. Apartamentul lui Franke era singurul cu care avea un perete comun. Kuklinski a spus că nu ştia numele celorlalţi vecini de pe palierul său.
- Avem trei camere şi o bucătărie, a spus el. În apartament există o singură intrare. Sunt trei ferestre şi un balcon mare, cu vedere spre un cartier rezidenţial.

Strada era păzită, în special după lăsarea întunericului, de miliţieni în uniforme, care aveau motociclete sau maşini dotate cu staţii radio.
- În general, lucrez peste program, a spus el.

Adesea ajungea acasă la ora 23.00, în unele zile chiar mai târziu.
- Uneori, când maşina nu-mi funcţionează sau când vreau să economisesc banii de benzină, folosesc maşina oficială a şefului meu, un Fiat, de care adesea şeful nu mai are nevoie după orele de lucru, a spus Kuklinski. Dacă sunt singur, şoferul mă duce acasă pe traseul meu. Dacă suntem mai mulţi, decidem cine să fie dus primul acasă. Kuklinski le-a relatat că îi plăcea să socializeze cu alţi ofiţeri din clubul de iahting al Statului Major General, care se numea "Atol" şi care avea sediul pe strada Wisniowa. El era vicepreşedintele clubului. Îi plăcea să navigheze cu familia şi încerca să-şi petreacă week-end-urile cu soţia lui, Hanka, cu Bogdan şi cu celălalt fiu al lor, Waldemar, care avea nouăsprezece ani. Hanka era contabilă într-o fabrică de strunguri şi împreună câştigau suficient "pentru un trai decent". Se împrumutase ca să cumpere un garaj pentru maşina lor şi plătea reparaţiile auto după ce avusese două accidente. Băieţii aveau nevoie de haine şi de rechizite şcolare. Waldemar cumpăra constant cărţi şi avea o bibliotecă mare.

Lang a fost impresionat de stăpânirea detaliilor dovedită de Kuklinski. Uneori, în timpul acelei întâlnirii, dar şi în a treia, care a avut loc câteva zile mai târziu la Oostende, Kuklinski a luat microfonul şi a început să se plimbe prin cameră. La un moment dat, a vorbit patruzeci şi cinci de minute despre educaţia sa militară, despre misiuni trecute şi actuale şi despre accesul la documente secrete, gesticulând ca şi cum ar fi fost într-o şedinţă de personal. Aparent, au scris ulterior Lang şi Henry, polonezul deţinea "controlul total al subiectului" şi o "abilitate remarcabilă de a organiza şi articula materialul".

Kuklinski a spus că se alăturase Statului Major General în 1963, iar acum lucra în cadrul Direcţiei Operaţiuni, care era un fel de creier al Ministerului Apărării. El a descris apoi perioada de şase luni petrecută în Vietnam, unde văzuse de aproape trupele americane. În 1969, fusese autorul principal al unui exerciţiu de transmisiuni pentru trupe poloneze, est-germane, cehoslovace şi sovietice. În vederea pregătirii acelui exerciţiu, plecase la Moscova, unde lucrase îndeaproape cu comandanţi ai Tratatului de la Varşovia. Era bine apreciat şi fusese desemnat să conceapă toate exerciţiile de pregătire militară din Polonia. Fusese autorul principal al exerciţiilor "Vara 70", "Vara 71" şi "Primăvara 69", fiecare necesitând colaborarea cu douăzeci până la patruzeci de ofiţeri din Tratatul de la Varşovia.

Kuklinski scrisese directivele anuale de instruire operaţională pentru ministrul Apărării, Wojciech Jaruzelski, în care analiza starea de pregătire a armatei poloneze şi elabora planuri noi pentru fiecare an. Fusese trimis în România, ca să studieze pregătirea şi planificarea militară a armatei române. În toamnă, urma să-l însoţească pe Jaruzelski în URSS, pentru a urmări exerciţii militare ale armatei poloneze, ce aveau să includă lansări de rachete Scud şi rachete ale apărării antiaeriene poloneze.

Kuklinski nu avea rude sau prieteni în străinătate, dar ţinea legătura regulat cu ofiţeri din alte armate membre ale Tratatului de la Varşovia şi-şi dezvoltase o reţea de experţi care-i furnizau cele mai recente informaţii de care avea nevoie în activitatea sa. Adesea vizita unităţi militare din Polonia şi se întâlnea direct cu comandanţii lor, care-l tratau cu respect.

În timp ce vorbea, Kuklinski fuma întruna ţigări, pe care le ţinea între degetul mare şi degetul mijlociu, în stilul european. Henry şi Lang i-au spus că va primi o cameră foto miniaturală pentru a fotografia documente secrete şi au petrecut o parte a întâlnirii explicând un sistem iniţial de comunicare pe care să-l aibă în Polonia. Lui Kuklinski i s-au cerut detalii despre viaţa sa zilnică, începând cu locul unde parca maşina la serviciu (adesea pe o stradă publică), până la străzile pe care se deplasa uzual. I s-a spus că, de câte ori era posibil, trebuia să-şi şofeze propria maşină - mai degrabă decât să ia autobuzul sau maşina de serviciu - şi să urmeze de fiecare dată aceleaşi rute, la dus şi la întors. Henry a explicat că în felul acela americanii puteau să-l urmărească şi să-I lase semnale, iar dacă s-ar fi abătut de la rutina aceea, puteau începe să-şi facă griji.

Cheia era simplitatea, a spus Henry. Statele Unite aveau să-l contacteze în Varşovia, aruncându-i o scrisoare pe geamul maşinii. Scrisoarea avea să conţină un text inofensiv, dar şi un mesaj ascuns, vizibil doar când peste hârtia se apăsa un fier de călcat (CIA numea tehnica respectivă "SS", de la "scriere secretă"). Mesajul avea să confirme ora şi locul primei întâlniri din Varşovia. Henry i-a spus lui Kuklinski să folosească pseudonimul "Jack Strong" când semna scrisori către americani.

Ei l-au asigurat, de asemenea, pe polonez că, în cel mai negru scenariu, atunci când credea că urma să fie arestat şi că trebuia să fugă din ţară, guvernul american va avea grijă de el şi de familia sa. Au spus că americanii vor începe să pună deoparte fonduri în acest scop. Kuklinski, care înţelegea riscurile pe care şi le asuma, a fost surprins de declaraţia aceea. El presupusese că avea de-a face cu armata americană, că purtau discuţii de la ofiţer la ofiţer, şi subliniase în mod clar că motivaţia lui era ideologică, nu financiară. Dorea să rămână în Polonia şi să acţioneze împotriva Uniunii Sovietice şi nu dorea decât sprijinul Statelor Unite în acest sens.

Când a doua întâlnire s-a apropiat de sfârşit, Kuklinski li s-a adresat direct lui Henry şi Lang. A spus că nu dorea să discute despre domenii în care nu avea experienţă.
- Nu vreau să discutăm despre opiniile mele politice. La urma urmelor, a spus el, era militar.
- Cu toate acestea, ca orice polonez, înţeleg că ne găsim într-o situaţie forţată şi că am fost siliţi să purtăm jugul comunist.

Deoarece era militar de douăzeci şi cinci de ani, "am observat viaţa şi întâmplările din lume, începând cu Războiul din Coreea, apoi situaţia din Indochina, evenimentele din Cehoslovacia, dramele din propria noastră ţară... şi toate m-au convins că, din păcate, partea comunistă este cea agresivă".

În opinia sa, în caz de război, forţele armate poloneze nu puteau fi niciodată "înjugate la maşina sovietică de război". Timp de secole, a spus el, Polonia avusese tradiţia libertăţii şi armata poloneză fusese "acolo unde se luptase pentru libertate".

Chiar dacă Polonia se afla în blocul comunist, a continuat Kuklinski, "deşi ne aflăm în interiorul sistemului defensiv al URSS-ului, locul forţelor noastre armate, locul armatei noastre este de partea libertăţii. Acolo este şi armata voastră, armata Statelor Unite."

La ora 21:05, cei trei bărbaţi s-au îmbrăţişat din nou şi tehnicianul a sosit cu un carburator pentru Kuklinski. Au acceptat să se întâlnească din nou la Oostende.

*
În week-end-ul acela, la Varşovia, ofiţerul CIA Ed Schooley s-a urcat în maşina sa ponosită British Singer şi a pornit pe un traseu numit "rută de detectare a filajului", sau RDF. Staţia Varşovia primise o cablogramă "fulger" de la Langley, care descria un oficial militar polonez potenţial important, ce oferea informaţii voluntare în altă parte din Europa. Schooley primise numele şi adresa lui Kuklinski şi i se ceruse să-i viziteze blocul de apartamente, apoi să caute un loc unde s-ar fi putut ţine prima întâlnire. Sediul dorea un sit care să nu fi fost folosit anterior.
- Vrem ceva complet nou şi care să se afle în zona lui, i s-a spus lui Schooley.

Nu era neobişnuit ca Schooley să plece cu maşina în weekend- uri, iar el folosea drumuri regulate în rutina sa zilnică. De exemplu, în zilele de vineri împrumuta cu regularitate filme pe 16 mm de la biroul ataşatului militar, ceea ce-i oferea un pretext să le returneze duminica la ambasadă. În ziua aceea, Schooley şi-a făcut RDF-ul întortocheat prin Varşovia, în efortul de a stabili dacă era filat de SB, poliţia secretă poloneză. Ofiţerii CIA erau instruiţi să-şi îndeplinească misiunile chiar şi în condiţii de filaj, dar era important să ştie dacă pe urmele lor se găsea cineva. În timp ce şofa, Schooley privea frecvent în oglinda retrovizoare şi, în cele din urmă, a concluzionat că era "curat". S-a îndreptat spre cartierul lui Kuklinski, un loc în care un şofer american cu plăcuţe de înmatriculare diplomatice n-ar fi intrat în mod obişnuit şi a parcat la câteva străzi depărtare. A străbătut apoi la pas zona, dar când a ajuns pe strada lui Kuklinski, o femeie l-a strigat de la o fereastră de la etaj, întrebându-l pe cine căuta.

Schooley devenise convins că una dintre ocupaţiile preferate ale femeilor în vârstă din Varşovia era aceea de a sta cu coatele pe pervazurile ferestrelor şi a privi trecătorii de pe stradă. Americanul, care era îmbrăcat lejer, cu o geacă uşoară, i-a spus că încerca să găsească o adresă. A strigat numele unei străzi din apropiere şi un număr. Femeia i-a arătat direcţia. Schooley i-a mulţumit şi s-a îndepărtat, dar apoi s-a furişat în spatele unui bloc şi a revenit, încercând să evite a fi observat. În cele din urmă, a găsit blocul lui Kuklinski, care era retras faţă de stradă. În hol, s-a uitat la căsuţele poştale şi a văzut numele lui Kuklinski. A examinat căsuţa pentru a vedea dacă putea fi deschisă fără cheie, ceea ce ar fi însemnat o bună cutie poştală oarbă sau un loc unde să lase mesaje pentru polonez, dar era încuiată. Schooley s-a gândit să încerce să-I găsească apartamentul, apoi a decis că era mai important să localizeze un sit pentru prima lor întâlnire.

Pe când se plimba prin cartier, Schooley s-a apropiat de cimitirul Powstancow Warszawskich. A intrat acolo şi a început să caute o configuraţie acceptabilă - care să aibă două cotiri la dreapta şi o rută de evadare. În curând a găsit o zonă ce părea promiţătoare, cu un rând de tufişuri şi o alee ce traversa drumul central al cimitirului. Exista un singur neajuns: drumul revenea în buclă la intrare, ceea ce încălca o regulă esenţială a siturilor operaţionale. Din motive de siguranţă, ofiţerii CIA trebuiau să intre şi să plece pe rute diferite. Dacă erau urmăriţi, puteau pleca direct, "trăgând" după ei orice maşini de filaj, în timp ce sursa se putea îndepărta pe jos.

Se făcuse însă târziu şi Schooley avea nevoie de un sit. Dacă discontinuitatea era suficientă, putea fi acceptabil şi un drum în buclă. A numărat paşii de la intrare până în locul de întâlnire, pe care avea să-i menţioneze în raportul său scris. Apoi a pregătit o cablogramă pentru Langley. Informaţiile aveau să fie redirecţionate spre Henry şi Lang, pentru a fi prezentate lui Kuklinski.

*
Următoarele două întâlniri, la Oostende şi Bruxelles, s-au derulat fără probleme. Când cimitirul Powstancow Warszawskich i-a fost sugerat lui Kuklinski, ca loc pentru primul lor schimb, el a fost încântat. Era un loc istoric şi sacru, unde fuseseră înmormântate victimele Revoltei din Varşovia, din 1944. El fusese acolo de multe ori şi cunoştea o zonă cu mulţi arbori în care putea intra fără să fie văzut. A primit apoi instrucţiuni suplimentare despre modul de comunicare cu americanii în Varşovia, inclusiv lăsarea de mesaje în cutii poştale oarbe, care, în unele cazuri, se aflau în spaţii deschise. Kuklinski şi-a dat seama că, deseori, locul cel mai întunecat se afla sub becul felinarului. I s-au oferit mai multe brelocuri pentru chei, drept suveniruri, şi cărţi poştale, dovezi pentru colegii de echipaj şi fiul său că fusese la cumpărături.

În Belgia, ofiţerii au pus treisprezece întrebări primite de la Langley. Prima era: "descrie, în detaliu, planurile pentru război ale forţelor armate ale Poloniei, Rusiei şi altor state membre ale Tratatului de la Varşovia în timpul unei situaţii de urgenţă, dar şi planurile atacurilor iniţiale potrivit conceptului de război limitat". Kuklinski a răspuns cu pricepere, vorbind douăzeci de minute fără întrerupere, folosind o hartă a Europei pentru a se orienta, în timp ce schiţa rutele invaziei. În cele din urmă, s-a oprit şi a spus că ar avea nevoie "de minimum o săptămână de înregistrări" pentru a răspunde la întrebarea aceea şi la celelalte.

Ultima întâlnire a avut loc la Kiel, în Germania, pe 25 august, cu o zi înainte ca Kuklinski să plece înapoi în Polonia. În timpul acelei întâlniri, el a afirmat, pe ton nepăsător, că era considerat un membru al "fondului de aur" al armatei (sau "băieţii de aur"), cum îl numea Jaruzelski; cei care aveau un asemenea statut erau frecvent rotiţi în misiuni noi, astfel încât aceştia să câştige experienţă practică, pentru a fi avansaţi apoi la cele mai înalte niveluri ale armatei poloneze.

Când întâlnirea, care a durat trei ore, s-a apropiat de sfârşit, Lang şi Henry i-au înmânat lui Kuklinski alte suveniruri pe care le-ar fi putut cumpăra din magazinele pentru turişti din Kiel, printre care un coral mare pentru acvariul său de acasă, şampon pentru Hanka şi un set de şah portabil cu tablă magnetică.

Kuklinski a devenit atunci emotiv.
- Vă rog să mă iertaţi, a început el, dacă ultima mea afirmaţie a fost cumva haotică, dar nervii sunt în mod clar de vină. Aş dori să-mi exprim profunda bucurie că gândurile ce au pus stăpânire pe mine acum douăzeci de ani, în timpul deplasării în Occident, s-au materializat. Sunt foarte fericit pentru asta. Citând disponibilitatea sa de a lucra în secret împotriva Uniunii Sovietice, el a adăugat:
- Nu consider că acesta ar fi un joc periculos, riscant, pentru că ştiu că locul ţării mele este în lumea liberă. Vreau să trimit conducerii armatei americane, e drept în numele meu, asigurarea că la fel ca mine gândesc aproape 30 de milioane de polonezi. Dorinţa noastră profundă este să ne regăsim alături de voi în lumea liberă. Situaţia ţării mele nu-i uşoară. Avem alături de noi nişte parteneri pe care nu noi i-am ales, ci ne-au fost daţi de soartă, adică Uniunea Sovietică, care are amplasate trupe în faţa şi în spatele nostru, iar situaţia este grea. Cred totuşi că în momente de cumpănă, forţele armate poloneze vor sta umăr la umăr cu armata americană.

Kuklinski era sigur că soldaţii polonezi vor renunţa la rolul lor într-un atac asupra Occidentului şi vor lăsa o deschidere trupelor NATO.
- Forţele noastre ar putea fi adăugate la forţele lumii libere, a declarat el, şi numărate ca atare.

Kuklinski s-a întors la iahtul lui, iar Lang şi Henry au petrecut noaptea în hotel. A doua zi dimineaţă, s-au dus în port şi s-au aşezat pe o stâncă mare, lângă apă. Au văzut ambarcaţiunea lui Kuklinski în depărtare şi au urmărit-o o vreme până a dispărut la orizont.
- Nu cred că am spus vreun cuvânt, şi-a amintit Lang. Am sperat doar la ce era mai bun pentru el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu