Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea
Editura Corint, 2020
traducere din limba engleză de Roxana Olteanu
***
Fragment
Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.
Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat şi politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.
"Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă." (The Guardian)
"Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia." (New York Times)
"Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie." (Science)
"Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus." (Nature)
5. Boala numărul unsprezece
Când apare o nouă ameninţare la adresa vieţii, prima şi cea mai presantă
preocupare este să fie denumită, abia apoi se poate vorbi despre ea şi
se propun soluţii, care pot fi acceptate sau respinse. De aceea,
denumirea bolii este primul pas în controlul ameninţării, chiar dacă
singurul lucru pe care îl aduce este iluzia controlului, şi ea trebuie
să se facă rapid. Problema este că la începutul manifestării bolii nu se
poate vedea tot tabloul. Oamenii pot să aprecieze eronat natura sau
originea bolii, ceea ce creează tot felul de probleme ulterior. Primul
nume care i-a fost dat bolii SIDA - deficienţă
imună cu transmitere homosexuală - a stigmatizat comunitatea
homosexualilor. Gripa porcină, aşa cum vom vedea, este transmisă de
oameni, nu de porci, dar unele ţări tot au interzis importul de carne de
porc după izbucnirea epidemiei din 2009. Pe de altă parte, boala poate să-şi
"depăşească" numele. Ebola, de exemplu, a fost numită aşa după râul
Ebola din Africa Centrală, dar în 2014 a provocat o epidemie în Africa
de Vest. Virusul Zika a călătorit şi mai departe; numit aşa după pădurea
din Uganda, unde a fost izolat pentru prima oară în 1947, în 2017 a
ajuns să prezinte o ameninţare majoră la adresa Americilor.
Pentru a încerca prevenirea unora dintre aceste probleme, în 2015,
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a emis nişte linii directoare
potrivit cărora numele bolilor nu trebuie să facă referire la locuri,
oameni, animale sau mâncăruri. Ele nu trebuie să conţină cuvinte care să
provoace teamă, precum "fatal" sau "necunoscut". În schimb, trebuie să
se folosească descrieri generice ale simptomelor, precum "boală
respiratorie", combinate cu atribute concrete, precum "juvenil" sau "de
coastă", şi numele agentului care provoacă boala. Când e nevoie să se
facă distincţia între boli pentru care se folosesc aceiaşi termeni,
etichetarea lor trebuie făcută arbitrar, de exemplu prin cifrele unu,
doi sau trei.
Grupul de lucru din cadrul OMS a dezbătut mult această problemă, care nu
e simplu de rezolvat. Să luăm ca exemplu SARS, acronimul pentru
sindromul respirator acut sever. E greu să-ţi imaginezi că ar putea ofensa pe cineva, şi totuşi a făcut-o.
Unii oameni din Hong Kong au fost deranjaţi - regiunea Hong Kong fiind
una dintre cele afectate de izbucnirea bolii, în 2003 -, pentru că
numele oficial al Hong Kong-ului include şi acronimul SAR - special administrative region ("regiune administrativă specială"). Pe de altă parte, denumiri pe care liniile directoare actuale le-ar exclude, precum variola maimuţei, conţin informaţii utile referitoare la animalul-gazdă
al bolii şi deci la potenţiala sursă de infecţie. Grupul de lucru a
luat în discuţie botezarea bolilor după zeii greci (Hipocrat ar fi fost
oripilat) sau, alternativ, cu nume masculine şi feminine - sistemul
folosit în cazul uraganelor -, dar în final au fost respinse ambele
variante. Poate că au luat în considerare şi sistemul numeric adoptat de
China în anii 1960, în încercarea de a preveni panica (bolile de la unu
la patru erau variola, holera, ciuma şi, respectiv, antrax), dar în
cele din urmă s-au gândit că este o schimbare mult prea radicală. Regulile actuale s-au impus pentru a împiedica referirile la păcate majore, dar le-au lăsat oamenilor de ştiinţă posibilitatea de a fi creativi.
Regulile acestea nu existau, desigur, în 1918. Mai mult de atât, când a apărut în acel an, gripa s-a
manifestat mai mult sau mai puţin simultan în toată lumea, afectând
comunităţile care acceptaseră teoria microbiană, dar şi pe altele care
nu o făcuseră. Acele comunităţi aveau de multe ori concepţii şocant de
diferite referitoare la boală în general. Cum boala este definită în mod
obişnuit ca o absenţă a sănătăţii, recunoaşterea sau nerecunoaşterea
unor simptome ca boală depinde de felul în care înţelegem noţiunea de
sănătate. Lucrurile acestea pot fi diferite dacă trăim într-o metropolă bogată, cum e Sydney, sau într-o
comunitate aborigenă din brusa (zonă semideşertică, în care predomină
arbuşti - n. red.) australiană. Lumea era în război în 1918 şi multe
guverne erau tentate (mai tentate ca de obicei, să spunem) să dea vina
pe alte ţări pentru boala catastrofală. În aceste circumstanţe, există
probabilitatea ca boala să atragă un caleidoscop de nume diferite, lucru
care s-a şi întâmplat.
În mai, când gripa a ajuns în Spania, cei mai mulţi dintre spanioli, la
fel ca majoritatea oamenilor, au presupus că ea a venit din afara
graniţelor. În ceea ce îi priveşte, aveau dreptate. Gripa era deja în
America de două luni, iar în Franţa de cel puţin câteva săptămâni.
Spaniolii însă nu ştiau asta, pentru că ştirile legate de gripă erau
cenzurate de statele combatante, pentru a evita scăderea moralului
(medicii francezi o numeau, criptic, maladie onze, "boala numărul
unsprezece"). Chiar şi la 29 iunie, inspectorul general al sănătăţii,
Martin Salazar, a anunţat Academia Regală de Medicină din Madrid că nu a
primit niciun raport referitor la existenţa unei boli asemănătoare în
Europa. Aşadar, pe cine aveau să învinovăţească spaniolii? Un cântec
popular le-a oferit răspunsul. Cel mai cunoscut spectacol pus în scenă la Madrid în perioada de apariţie a gripei era Cântecul uitării, o operetă care pornea de la legenda lui Don Juan. În spectacol exista o arie obsedantă, intitulată Soldatul din Napoli, aşa că, atunci când a apărut printre ei o boală obsedantă, madrilenii au poreclit-o imediat "Soldatul napolitan".
Spania era neutră în război, iar presa spaniolă nu era cenzurată.
Ziarele locale raportau constant dezastrul lăsat în urmă de "Soldatul
napolitan", iar ştirile despre aceste probleme au trecut graniţa. La
începutul lui iunie, parizienii care nu ştiau ce ravagii făcuse gripa în
tranşeele din Flandra sau din Champagne au aflat că două treimi dintre
madrileni s-au îmbolnăvit în decurs de trei zile. Fără să-şi
dea seama că gripa exista la ei de mai multă vreme decât în Spania şi
cu un mic ghiont din partea guvernelor, francezii, britanicii şi
americanii au început să-i spună "gripă spaniolă".
Fără de mirare, denumirea aceasta nu apare mai niciodată în sursele
spaniole contemporane. Practic, singura excepţie o constituie situaţia
în care autorii spanioli se plâng de folosirea ei. "Să se consemneze că
protestez, ca un bun hispanic ce sunt, împotriva denumirii de «gripă
spaniolă»", scria mustrător un medic pe nume García Triviño într-o
revistă medicală spaniolă. Mulţi spanioli au considerat această
denumire drept o manifestare recentă a "Legendei Negre", propaganda
antispaniolă care s-a născut din rivalitatea existentă între imperiile europene în secolul al XVI-lea şi care îi înfăţişa pe conchistadori mult mai cruzi decât fuseseră (într-adevăr,
îi puneau în lanţuri pe indienii subjugaţi, dar, probabil, nu îi
aruncau pe copiii indieni în gura câinilor, aşa cum spunea legenda).
Şi mai departe de teatrul de război, oamenii respectau vechile standarde
ale nomenclaturii epidemice şi dădeau vina pe primii consideraţi
suspecţi. În Senegal era gripa braziliană, în Brazilia era gripa
germană, iar danezii credeau că "a venit din sud". Polonezii au numit-o
boala bolşevică, persanii au dat vina pe britanici, iar japonezii pe
luptătorii lor: după ce a apărut prima oară la un turneu de sumo, au poreclit-o "gripa sumo".
Unele denumiri reflectau relaţia istorică pe care o aveau oamenii cu
gripa. În mintea coloniştilor britanici din Rhodesia de Sud (Zimbabwe),
de exemplu, gripa era o boală relativ banală, aşa că oficialii au
botezat noua afecţiune "influenza (vera)", ataşând cuvântul latin vera,
"adevărată", în încercarea de a elimina orice dubiu că e aceeaşi boală.
După aceeaşi logică, dar alegând o altă soluţie, medicii germani şi-au dat seama că această nouă oroare era gripa "modernă" - atât de dragă obsedaţilor de sănătate -, aşa că au numit-o "pseudo-influenza".
Însă, în anumite părţi ale lumii care cunoscuseră potenţialul
distructiv al "bolii oamenilor albi", denumirea nu spunea nimic despre
identitatea bolii. "Tăticul oamenilor", "marea eră mortală" şi o mulţime
de cuvinte cu sensul de "dezastru" erau expresii care mai fuseseră
folosite pentru epidemii din trecut. Acestea nu făceau diferenţa între
variolă, pojar sau gripă şi uneori se refereau chiar la foamete sau la
războaie.
Unii oameni erau reţinuţi în judecată. În Freetown, s-a sugerat într-un ziar ca boala să fie numită manhu, până când avea să se ştie mai mult despre ea. Manhu, cuvântul ebraic cu sensul de "ce este asta?", era întrebarea pe care şi-o puseseră israeliţii când văzuseră o substanţă ciudată căzând din cer pe când treceau prin Marea Roşie (de la manhu vine şi manna - pâinea din cer). Alţii i-au dat nume comemorative. Locuitorii din Cape Coast, Ghana, au numit-o Mowure Kodwo,
după un anume domn Kodwo din satul Mouri, prima persoană care a murit
de gripă în acea regiune. Pe teritoriul Africii, boala a fost fixată
pentru eternitate în numele generaţiilor născute la vremea aceea. În
populaţia igbo din Nigeria, de exemplu, cei născuţi între 1919-1921 erau
numiţi ogbo ifelunza, generaţia gripei. "Ifelunza", formă
evident alterată de la cuvântul "influenza", a fost inclusă în
dicţionarul igbo pentru prima oară în toamna aceea. Înainte nu aveau
niciun cuvânt care să denumească boala.
Cu timpul, când a devenit limpede că nu există mai multe epidemii
locale, ci o pandemie globală, a fost necesar să se pună cu toţii de
acord asupra unei singure denumiri. Denumirea adoptată a fost cea care
era folosită deja de cele mai puternice naţiuni din lume - învingătorii
din Marele Război. Pandemia a ajuns să fie cunoscută drept "gripă
spaniolă" - ispanka, espanhola, la grippe espagnole, die Spanische Grippe - şi o eroare istorică a rămas bătută în cuie.
Librărie: Libris
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu