Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă
Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.

Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.