Umbra magiei

 

Kat Howard
Umbra magiei
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Mihaela Ioncelescu



***
Intro

Pentru proza sa scurtă, Kat Howard a fost nominalizată la Premiul World Fantasy, iar povestirile ei au fost incluse în antologii de top şi au fost difuzate la postul naţional de radio din SUA. Romanul său de debut, Roses and Rot, a fost aplaudat de critica literară şi s-a aflat în finala pentru Premiul Locus. Kat Howard trăieşte în New Hampshire şi poate fi urmărită pe Twitter la @KatWithSword.

*

New York-ul din zilele noastre are o latură necunoscută oamenilor obişnuiţi: Lumea Nevăzută, o societate de magicieni grupaţi în Case ai căror reprezentanţi se luptă pentru supremaţie într-o competiţie neobişnuită.

Când apare de nicăieri Sydney, cu puteri nemaivăzute, iar magia tuturor celorlalţi îşi pierde forţa, intrigile dintre Case se complică şi toată Lumea Nevăzută e cuprinsă de nelinişte.

Dar Sydney urăşte tot ce este legat de magie pentru că adesea cere un preţ prea dureros.

"Personajele puternice şi povestea unei răzbunări fac lectură plăcută, dinamică, perfectă pentru cei cărora le plac magicienii întunecaţi şi imprevizibili." (Kirkus Reviews)
"O scriitoare excepţională!" (Neil Gaiman)

Fragment

Tânăra străbătea în viteză trotuarul aglomerat din New York, spintecând mulţimea asemenea tăişului unei lame. Purta pantofi cu toc cui şi talpă roşie, care o făceau să pară foarte înaltă, şi veşminte negre ce o învăluiau ca un fum, cu faţa încadrată de un păr negru, cu vârfurile vopsite într-un roşu-aprins şi retezat în unghiuri drepte. Era acel gen de femeie pentru care oamenii s-ar fi oprit în loc să o privească, să o observe. Dar nimeni nu o vedea.

Cum păşea hotărâtă pe pavajul de pe Wall Street, cu turla Bisericii Trinităţii înălţându-i-se în faţa ochilor, tânăra se strecura cu uşurinţă, ca o taină, prin puzderia de turişti şi de oameni în costume, fără să atragă nicio privire, niciun fluierat admirativ şi nici măcar atât de obişnuitele ghionturi urbane, nelipsite într-o mare de oameni. Putea trece chiar drept fantomă. O umbră.

Soarele strălucea puternic pe cerul de un albastru-intens, lipsit de nori, sfâşiat doar pe alocuri de străluciri orbitoare. Vara târzie încingea izul de sudoare sărată cu aromele parfumurilor, amestecându-le laolaltă cu sfârâiala aburindă a tonetelor de mâncare de pe trotuar. Era o zi senină, aproape ca oricare alta.

Tânăra se opri la un colţ de stradă. Ochii cenuşii ca ardezia scăpărară în sus, ţintind o fereastră oarecare de la una dintre clădirile ce străpungeau norii, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că acolo cineva o priveşte. Colţurile buzelor sângerii i se arcuiră în sus, iar Sydney coborî de pe trotuar chiar în miezul traficului. Nimeni nu părea să bage de seamă prezenţa ei, nici şoferii, nici pietonii.

Sydney ajunse în mijlocul intersecţiei şi ridică braţele în aer asemenea unui dirijor pe cale să dea semnalul de început al unei simfonii. Rămase nemişcată preţ de o răsuflare. Două. Trei. Dacă cineva, aflat deasupra iureşului urban, ar fi privit cu atenţie, ar fi putut vedea că buzele tinerei prinseră a se mişca uşor.

În clipa aceea începu totul. Ca la un semn, maşinile din jurul ei se ridicară graţios în aer. Sydney le lăsă să plutească acolo, deopotrivă taximetre ruginite şi limuzine negre cu geamuri fumurii, utilitare de curierat şi un autobuz turistic, purtând afişul celui mai nou succes de pe Broadway. Înălţate la peste trei metri de asfalt, vehiculele pluteau prin intersecţie asemenea unor stoluri prinse într-o stranie migraţie. Un zâmbet sălbatic îi lumină chipul. Dacă oamenii din maşinile plutitoare ar fi reuşit să o zărească, ar fi putut pune rămăşag că sentimentul ce i se întipărise pe faţă este unul de pură încântare. Chiar unul de bucurie.

Însă oamenii din maşinile plutitoare nu o vedeau. Nu se auzea niciun claxon, nicio înjurătură. Niciun suspin, nicio reacţie, nici din partea celor aflaţi în maşinile ce planau acum prin aer, dar nici din partea trecătorilor. Pur şi simplu un zbor lin, acolo unde zborul nu ar fi avut ce să caute.

Sydney dirija maşinile prin intersecţie, prin aer, murmurând uşor şi gesticulând scurt cu mişcări precise care îi împleteau degetele şi mâinile într-un origami complicat, fără niciun efort vizibil.

Şi apoi...

Mâinile îi încremeniră, ca o respiraţie reţinută o clipă. Două. Trei. Braţele coborâră pe lângă trup, iar maşinile ascultătoare se întoarseră pe asfalt la fel de graţios precum îl părăsiseră ceva mai devreme, fără ca fluxul continuu al traficului să se fi întrerupt vreo clipă.

Sydney părăsi intersecţia şi se amestecă din nou în mulţime, fără ca nimeni să întoarcă măcar capul în urma ei, fără ca nimeni să bage de seamă.

Străbătuse deja jumătate din cartier când simţi telefonul ce vibra din buzunar, semnalizând intrarea unui mesaj: "Jobul îţi aparţine."

*

Totul a început cu un mesaj care a sosit pe toate căile posibile. E-mail. SMS. Documente oficiale tipărite pe hârtie albă în format business. Scrisori caligrafiate cu cerneală stacojie şi pecetluite cu ceară. Indiferent de calea pe care o apucaseră, cuvintele erau de fiecare dată aceleaşi:

Roata Norocului a început marea mişcare a Turnantei. Când Turnanta va fi contenit, totul se va fi schimbat.

Dacă, din întâmplare, nu erai un magician al Lumii Nevăzute şi ai fi primit totuşi astfel de mesaje, ele nu ar fi avut prea mare însemnătate. Puteau prea bine să fie hârtia dintr-o plăcintă cu răvaşe ori o eroare în programul de e-mail. Neinteresant şi lesne de înlăturat.

Miranda Prospero era o magiciană şi ştia limpede ce înseamnă mesajul care îşi croise drum până pe masa ei. Era o surpriză, nicidecum una plăcută.

Elegantă şi sigură pe ea, Miranda era o femeie de aproape şaizeci de ani, ale cărei trăsături fuseseră întotdeauna mult prea aspre pentru a fi considerată frumoasă, până când vârsta a fost cea care a făcut dreptate asprimii chipului. Îşi purta acum hainele şi machiajul ca pe o armură, folosindu-i la fel de bine atât ca o mască, cât şi ca un scut de apărare.

Lumina dimineţii răcoroase se revărsa în încăperea în care Miranda era aşezată îndărătul unui elegant birou din lemn de palisandru, un veritabil obiect de artă. Atinse cu vârfurile degetelor marginile scrisorii. Ridică apoi mâinile deasupra hârtiei şi spintecă aerul, rostind câteva cuvinte al căror ecou răsună dur şi amar. Mesajul părea autentic şi era plin de magie - o magie de nepătruns, zăvorâtă cu băgare de seamă -, astfel încât era cu neputinţă să fi fost trimis din greşeală. Dar era prea devreme, mult prea devreme ca o nouă Turnantă să se întâmple din nou. De obicei, ar fi trebuit să treacă cel puţin douăzeci de ani de la o Turnantă la alta. Acum trecuseră doar treisprezece, nici măcar o jumătate de generaţie. În fine, treisprezece ani, cinci luni, o săptămână şi patru zile. Miranda ştia prea bine împrejurările Turnantei precedente. Pentru că acea Turnantă o făcuse, în mare parte, ceea ce era acum.

O lumină fulgeră deodată şi un simbol prinse a pluti în aerul deasupra hârtiei: Rota Fortunae. Zeiţa Fortuna legată la ochi învârte o roată.

Aşadar tot ce era scris era adevărat.

O îmboldi teama ale cărei fire ghimpate i se înfăşurau în jurul inimii. Bineînţeles că se găseau o mulţime de motive pentru care Turnanta se petrecea atât de devreme. Niciunul dintre ele nu avea darul să o liniştească.

Miranda era pregătită. Mai bine zis, se pregătise în fiecare zi a ultimilor treisprezece ani. Trăgea nădejde însă că va avea destulă vreme până când gongul va bate din nou. În tot acest timp s-a străduit să facă din Casa Prospero una dintre cele mai puternice din Lumea Nevăzută. Să aibă un loc cât mai bun. O Casă recunoscută şi îndeajuns de influentă încât nimic să nu o împiedice pe Miranda să găsească pe cineva dispus să lupte în numele ei.

Îşi masă tâmplele cu vârfurile degetelor după care îşi lăsă mâinile pe masă. Ştia prea bine ce înseamnă o Turnantă, regulile şi mizele sale, trecuse deja prin toate acestea, însă de fiecare data diavolul se ascunde în detalii, şi cu atât mai mult o făcea acum. Aşa că Miranda începu să citească:

Oricare Casă poate semna contractul de participare. Oricare campion angajat prin contract va fi considerat membru al Casei cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg de aici pe durata contractului. Odată angajat prin contract, campionul nu va putea fi înlocuit. Orice Casă care nu semnează contractul de participare va accepta toate consecinţele ce se vor răsfrânge asupra membrilor săi, inclusiv moartea şi dispariţia, precum şi pedeapsa excluderii din probele consacrate. Toate acţiunile campionului, angajat prin contract sau de orice alt fel, vor fi decisive pe toată durata înfruntării.
 

Orice Casă care prin acţiunile oricăruia dintre membrii săi, fie el de Sânge sau angajat prin Contract, expune Lumea Nevăzută privirii Banalilor va fi nimicită. Oricare Casă care alege să nu participe va fi nimicită. Orice imixtiune premeditată în desfăşurarea înfruntărilor va avea drept consecinţe deposedarea vrăjitorului de puterile sale magice şi nimicirea Casei vinovate.

Miranda strâmbă din buze. Toate acestea aveau să fie luate în serios ca de fiecare dată, până la capătul primei săptămâni când cel puţin una dintre reguli va fi deja încălcată, dacă nu chiar la sfârşitul celei dintâi confruntări, iar cel ce o va face va invoca la repezeală "Roata Norocului care se învârte" sau ceva asemănător. Lumea Nevăzută îşi iubea regulile, dar numai pe cele care îi conveneau.

Oricare Casă al cărei campion, fie de Sânge, fie prin angajat Contract, moare în timpul unei confruntări va fi scutită de următorul sacrificiu închinat Umbrelor.

Casa care reuşeşte să ocupe cea mai înaltă poziţie la finalul Turnantei va deveni conducătoarea Lumii Nevăzute.

Aceste ultime reguli trebuiau respectate, indiferent dacă erau uşor de îndeplinit sau nu. Pentru că, dincolo de măreţia spectaculoasă şi strălucirea confruntării, aceste ultime două clauze erau cu adevărat scopul Turnantei.

Totul era după cum se aşteptase. Dispoziţiile erau cele uzuale. Nici măcar o surpriză. Vor veni şi acestea chiar în toiul Turnantei. Mereu se întâmpla astfel.

Miranda împături înapoi scrisoarea, pe urmele vechilor îndoituri ale hârtiei, şi o puse deoparte. Casa Prospero urma să îşi respecte blazonul şi să angajeze un campion. Întotdeauna se găseau doritori gata să ia asupra lor toate riscurile de neocolit ale Turnantei în schimbul unei grămezi de bani sau al făgăduielii că vor fi primiţi în rândurile unei Case. Miranda scoase dosarele în care păstra evidenţa celor mai pricepuţi fii şi fiice, a celor mai talentaţi veri lipsiţi de şansa moştenirii unei Case. Dădu la o parte ghemul de teamă care i se cuibărise în coşul pieptului şi începu să pună la cale un plan.

*

- Mama ta îşi va pierde minţile când va afla că vrei să faci aşa ceva, spuse Laurent.
- În ceea ce o priveşte pe Miranda, eu nu mai sunt fiul ei. Şi sunt convins că va face în aşa fel încât cel pe care îl va angaja să îi fie campion să afle că eu nu sunt decât un obstacol ce trebuie îndepărtat din drumul ei spre putere.

Grey luă două pahare şi turnă un whisky cu o puternică aromă de fum de turbă, după care aşeză sticla înapoi în căruciorul pentru băuturi.
- Noroc!

Cei doi stăteau la masa din lemn masiv din apartamentul lui Laurent. Totul în jur era doar sticlă şi crom, granit şi lemn deschis la culoare, în apartamentul situat la o înălţime considerabilă, unde luminile şi zgomotele New Yorkului rămâneau doar un spectacol mut la picioarele lor. Laurent era priceput în ceea ce priveşte magia norocului şi a şansei, aşa că mizase pe iscusinţa lui şi pe alte câteva abilităţi mult mai banale ca să încropească un portofoliu de investiţii cât se poate de rentabil.
- Chiar crezi asta? întrebă Laurent. Chiar şi când va afla că te reprezinţi singur? Adică, la un moment dat confruntările vor deveni mortale. Ştiu că nu vă mai vorbiţi, dar chiar crezi că îi va fi totuna dacă vei muri?

În urmă cu cinci ani, Laurent le-a cumpărat părinţilor săi o casă în Pacificul de Nord-Vest, la o distanţă de două ore la nord de Seattle. "Pădure şi apă, asta este tot ce îmi doresc", obişnuia să îi spună tatăl său. Mama lui mai adăuga pe lista de dorinţe câţiva nepoţi pe care să îi răsfeţe. "Şi cu siguranţă că avem suficient loc aici ca să vii să ne vizitezi." Le-a spus că va începe întâi cu pădurea şi apa, iar ziua în care le-a pus cheile casei în mână a fost una dintre cele mai fericite din viaţa sa. Din cauza depărtării şi a rutinei zilnice, Laurent nu apuca să-şi vadă părinţii decât o dată sau cel mult de două ori pe an, dar asta nu însemna că nu se iubeau unii pe ceilalţi. Nu îşi putea închipui că părinţii săi ar putea spune cu sânge rece că el nu este altceva decât un obstacol.
- Dacă s-ar coborî să vorbească într-un fel sau altul despre aşa ceva, nu ar pierde ocazia să îmi aducă aminte că doar atât sunt pentru ea, spuse Grey după care îşi schimbă glasul, maimuţărind tonul Mirandei. Am avut un excelent loc asigurat pe lista de moştenitori ai Casei Prospero, iar excluderea de pe acea listă se datorează în exclusivitatea nesăbuinţei mele. Am acceptat consecinţele acţiunilor mele, care nu s-au stins nici acum, adăugă el.

Rânji şi sorbi din pahar.
- Maică-ta e tare dificilă, râse Laurent.
- Crede-mă, ştiu asta, spuse Grey.

Trecuseră deja trei ani de când îl dezmoştenise. Întreaga procedură a fost extrem de paşnică, doar lovituri din condei şi fluturări de hârtii trimise dintr-un birou în altul.

Ruptura dintre ei a apărut din cauza magiei. Grey se simţea bine atunci când îşi depăşea limitele, căutând să ajungă la putere în feluri de neimaginat pentru Miranda. În adâncul sufletului, era o tradiţionalistă. A considerat că el a întrecut limita, aşa că i-a luat totul. Din clipa aceea, nu şi-au mai vorbit.
- Ah, dacă tot vorbim despre familia ta... spuse Laurent.
- Chiar trebuie? mormăi Grey, afundându-se mai adânc în fotoliu.
- Ieri m-am întâlnit din întâmplare cu verişoara ta, Madison. Arată tare bine. Am stat de poveşti la o cafea.
- Aha, arăta în felul ăla de bine! se strâmbă Grey.
- Fustangiule, nu totul se învârte în jurul sexului, îl ironiză Laurent, clătinând dezaprobator din cap.
- Probabil, dar mare parte, da. Deci, ce mai face? N-am mai văzut-o de când a terminat şcoala.
- Spunea că tocmai a devenit partener într-o firmă mare de avocatură, Wellington & Ketchum, parcă?
- O firmă bună. Şi Casa Prospero se foloseşte de serviciile ei. De fapt, probabil că ăsta e motivul pentru care e şi ea acolo. Aproape toate Casele au oameni în diverse locuri care să se ocupe de afacerile lor banale. E mai bine să lucrezi cu cei din familie, pentru că înţeleg cât de importantă este magia şi nu se plâng că trebuie să păstreze discreţia.

Oamenii nu prea aduceau vorba despre asta, însă astfel de lucruri se întâmplau. Când şi când, magicienii unor Case fie nu erau destul de pricepuţi încât să poată rămâne în Lumea Nevăzută, fie alegeau să renunţe la puterea lor. Aceştia erau izgoniţi, însă nu prea departe. Poate că Lumea Nevăzută se ascundea de cea a Banalilor, însă înţelegea foarte bine că face parte din ea, iar cineva trebuia să se ocupe şi de toată hârţogăria aceea.
- M-a întrebat despre Turnantă şi nu părea prea surprinsă că participi şi tu, a spus Laurent.
- Nu mi-aş fi imaginat că i-ar păsa vreodată de aşa ceva, răspunse Grey ridicând nepăsător din umeri şi îşi termină băutura. Ţi-ai găsit campionul?
- Cred că da.
- Crezi? întrebă Grey şi îşi turnă din nou whisky în pahar, după care îi întinse sticla lui Laurent, însă acesta refuză. Începe cât de curând. Ar trebui să ai pe cineva pregătit. Asta dacă nu cumva te-ai răzgândit şi te-ai hotărât să te reprezinţi singur. Nu e ca şi cum n-ai avea destul talent şi curaj să te descurci bine.
- Mulţumesc. Dar, nu. Deocamdată vreau să văd cum decurg lucrurile înainte să încerc eu, aşa că rămân la varianta unui campion. Nu a semnat contractul încă.
- Crezi cu adevărat că nu o va face? Poate ar trebui să o inviţi aici şi să o impresionezi cu tot ce ai de oferit, flutură Grey din mână spre fereastra prin care luminile oraşului sclipiră ca nestematele împrăştiate pe o bucăţică de catifea.
- Ha, ha. Nu e vorba despre asta, presupun că e mulţumită de contractul pe care i l-am oferit, însă cred că este destul de pricepută cât să-şi permită să-şi aleagă preţul. Mai mult decât pricepută, spuse Laurent, trecându-şi mâna peste părul negru tuns scurt. Magia ei a fost uluitoare, complicată şi delicată în acelaşi timp, complet ascunsă Banalilor. Chiar şi celor prinşi în ea. Nu am mai văzut pe nimeni care să poată face o astfel de magie. A intrat şi a ieşit din vrajă ca şi cum asta ar obişnui să facă în fiecare marţi.

A încerca să rămâi om / O restituire aşteptată - Mircea Săucan, geometrii poetice

 

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Săucan, geometrii poetice
Editura Noi Media Print, 2019

Citiţi un fragment din această carte.

*****
A încerca să rămâi om
Prefaţă de Iulia Blaga

Îi mulţumesc lui Marian Sorin Rădulescu pentru invitaţia de a scrie câteva rânduri despre albumul Mircea Săucan pentru că îmi dă ocazia să leg cu anul 2003, când am lansat Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan (descarcă versiunea electronică publicată de LiterNet aici). A mai trecut timpul şi acum îl văd mult mai clar pe Săucan şi lucrurile pe care mi le-a spus. Mi-a devenit limpede - după ce a murit, mai ales - că această carte nu e o carte de mărturii, cum am citit undeva, ci un testament, dar şi un fel de pod care l-a ajutat să plece mai împăcat. (Sănătatea i s-a înrăutăţit imediat ce a văzut exemplarul-semnal şi a murit cu o zi înaintea lansării.). Mi-a devenit şi mai limpede ce spunea despre încercarea de a rămâne om atunci când te confrunţi cu experienţe ostile sau înşelătoare. Săucan avea o intuiţie de speriat. De pildă, spunea despre prieteni de-ai mei (pe care nu-i cunoştea nici măcar din vorbele mele) lucruri de o acuitate extraordinară. Al şaselea (sau al şaptelea!) simţ funcţiona la el perfect, încât cred că avea capacitatea de a vedea cauzalităţile în mod abstract. M-am gândit de multe ori la cuvintele lui: "Când se schimbă momentul istoriei apar pe scenă, pe turnantele astea geografice, cam aceleaşi personaje." Am întâlnit şi eu astfel de personaje. Unele dintre acestea sunt marii învârtiţi, şmecherii unşi cu toate alifiile şi care, indiferent de talent, reuşesc să se descurce cultivându-i numai pe cei de care au nevoie şi colorându-şi perii (în mod foarte convingător) în funcţie de anturaj (pot chiar să pozeze în victime ale sistemului). În timp ce alţii refuză compromisurile cu riscul de a se autoexclude, de a fi marginalizaţi, îi ţin la distanţă (uneori printr-o politeţe exagerată) pe cei care nu le seamănă şi îşi asumă puritatea până la capăt.

E una din regulile nescrise ale vieţii - cine refuză jocul suportă consecinţele. Chiar Săucan spunea: "Cine nu iubeşte nu poate fi jertfă". O spun toate filmele lui. Oricât de dureros a fost să-şi vadă filmele ciopârţite, cred că şi-a asumat destinul, şi-a asumat că va fi un cineast ale cărui filme nu sunt arătate, care nu e considerat valoros de marea masă a cinefililor ori a confraţilor, deşi are un contingent de fani extrem de devotaţi. (Când mă apucasem de carte, o doamnă critic de film, foarte populară la noi, m-a întrebat de ce scriu despre Săucan, doar a făcut filme proaste. Pe acelaşi considerent îi şi erau ciopârţite filmele, asta ca să înţelegem cât de perfid era sistemul). E surprinzător că până azi Săucan a rămas aparte, deoparte. Filmele lui nu sunt digitalizate şi scoase pe DVD-uri laolaltă cu alte filme româneşti şi, în general, a rămas un cineast (şi un scriitor) de nişă, specios, chiar dacă Cinemateca Română mai organizează proiecţii cu filmele lui. Personal, cred că ăsta a fost preţul pe care l-a plătit pentru a rămâne om, incluzând aici şi a rămâne artist. Apropo de intuiţiile şi de capacitatea de a vedea viaţa în mod abstract şi de a percepe mişcările ei repetitive, citez din ce spunea în Fantasme şi adevăruri: "Dom'le, e pericol. Pericol mare. Se adună cetele ca nişte viespi. Le auzim cum murmură. Se-adună, se-adună, şi nu e numai antisemitismul. Sunt tot felul de răutăţi. Mare prostie omenească şi mari interese în joc. M-am gândit: Nu fi convenţional, Săucane! Fii foarte atent să rămâi ce ai fost în toată viaţa ta, cu toate riscurile!". Permanenta moarte şi permanenta înviere, despre care tot el vorbea, e lupta constantă pentru a rămâne de o anume integritate în tot ceea ce faci, nu doar în artă.

Marian Sorin Rădulescu mi-a spus de multe ori că mă invidiază că l-am cunoscut pe Mircea Săucan. El e un critic de film foarte serios, un mare cinefil şi un mare fan Săucan. Ştie Fantasme şi adevăruri pe de rost, lucru care se vede din acest album. Necunoscându-l în mod direct pe Săucan, Marian îl ştie foarte bine şi îl contextualizează foarte bine din punct de vedere uman şi artistic. Personal, eu nu l-aş asocia pe Mircea Săucan cu Dan Piţa şi Mircea Veroiu sau cu Andrei Tarkovski. Săucan mi se pare inclasabil, mai ales dacă iei în calcul toate filmele lui. În consecinţă, nu mi se pare îngrijorător că n-a făcut emuli aşa cum a făcut Lucian Pintilie. Nici n-avea cum, era mult mai natural ca cineaştii care au eclozat după eliberarea de comunism şi de cenzură să se revendice de la cinemaul extrovertit şi vocal al lui Pintilie. Mi-a plăcut fraza aceasta a lui Marian Sorin Rădulescu: "Polifoniile sale poetice te pot ajuta să înţelegi, într-un mod nou, ceea ce este vechi în tine". Mi se pare una din dovezile că îl citeşte pe Săucan printre rânduri şi că poate descoperi în opera lui eteroclită polifoniile care o armonizează, pentru că este o operă-aisberg. Ceea ce e vizibil, ceea ce a rămas, ceea ce a putut fi exprimat e o mică parte din ceea ce ar fi putut exista dacă n-ar fi fost cenzura comunistă. Dar, recitind recent Fantasme şi adevăruri, mi-a atras atenţia o frază în care Săucan spunea că are sentimentul că ar fi rămas un outsider şi dacă n-ar fi existat comunismul. Asta e o temă de gândire.

E interesant Epilogul acestui album, unde e amintită ancheta revistei Cinema din 1971, la care Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Sergiu Nicolaescu, Liviu Ciulei şi Mircea Săucan au fost întrebaţi cum întâmpină deceniul al 8-lea. Iată ce au răspuns: "Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el." (Liviu Ciulei), "Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede." (Iulian Mihu), "Optimist." (Sergiu Nicolaescu), "N-am nimic de spus." (Lucian Pintilie), "Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?" (Mircea Săucan). Cât de tipice sunt răspunsurile pentru cele cinci personalităţi artistice şi cât de interesant ce s-a întâmplat într-adevăr în deceniul opt şi după! Marian Sorin Rădulescu schiţează o continuare peste ani în subsolul paginii: "Liviu Ciulei n-a mai făcut niciun film după Pădurea spînzuraţilor (1964), Iulian Mihu a mai regizat (în mod onorabil, pentru că, altfel, a tot filmat comedioare, vodeviluri, parodii, pseudo-drame) doar Felix şi Otilia (1972) şi Lumina palidă a durerii (1980), optimistul Sergiu Nicolaescu a filmat fără oprire. Lucian Pintilie, după scandalul pricinuit de Reconstituirea, n-a prea mai avut ocazia să spună nimic în cinematografia românească de până în 1989", în vreme ce Săucan a făcut Suta de lei şi atât, iar în 1987 i s-a dat de înţeles că, dacă tot i se dă voie să plece în Israel, ar face bine să nu se mai întoarcă. Iar Săucan a plecat şi nu s-a mai întors. Astea fiind zise, ar fi stupid şi superfluu să spun că acest frumos album e necesar, dar o voi face, adăugând că e un instrument foarte util şi pentru cei care nu au descoperit încă filmele lui Mircea Săucan, dar şi pentru cei care le cunosc.

În ultimă instanţă, cred că marea provocare a lui Mircea Săucan nu a fost cenzura, sabia care îi stătea deasupra capului la filmări sau la masa de montaj sau la proiecţiile de la Casa Scânteii. Marea provocare a fost ca, luptând pentru filmele şi cărţile lui, să-şi păstreze demnitatea ca om, chiar cu riscul de a nu fi proiectat, de a nu fi publicat, de a nu putea lucra, de a nu fi în mod complet ceea ce îşi dorea să fie. De aceea, această operă-aisberg a lui mi se pare opera unui învingător, la fel cum şi viaţa lui a fost. "Orice respiraţie a unui pom, a unei crengi, a unui om este o aventură esenţială. Ultima respiraţie a unui bătrân e creativă. Chiar moartea lui este creativă", spunea în Fantasme şi adevăruri, şi acum sunt sigură că se gândea la cartea pe care o scriam. Ca să-l parafrazez pe Marian Sorin Rădulescu, acest album ne poate ajuta să înţelegem, într-un mod nou, lucruri care sunt vechi în noi şi care ţin de o anumită ordine interioară. Iar în zona asta n-ar strica nişte emuli.

O restituire aşteptată
Postfaţă de Dinu-Ioan Nicula

În prima parte a anilor '90, Mircea Săucan se reintegra peisajului cinematografic românesc (după o absenţă destul de scurtă, în fapt, căci s-a scris elogios despre el până la graniţa posibilului, adică până la damnatio memoriae survenită în momentul emigrării din 1987), graţie mai ales abnegaţiei Arhivei Naţionale de Filme şi a directorului ei, Savel Stiopul, care a organizat la Cinemateca din strada Eforie relansări ale filmelor lui Săucan şi premiere naţionale pentru peliculele sale inedite. Centenarul cinematografiei mondiale (1996) şi al celei româneşti (1997) i-au dat autorului Anotimpurilor ocazia să iniţieze un lung ciclu tematic intitulat "Un nou val martirizat" (în care s-a inclus, fireşte, şi pe sine), unde la loc esenţial a fost aşezat, cum se cuvenea, Mircea Săucan. Abil, Stiopul doar a întredeschis cutia Pandorei, întrucât unul dintre responsabilii martiriului (recte Sergiu Nicolaescu) era încă la putere, deşi în pierdere de viteză. Latura de revanşă şi de (auto)victimizare a rămas în seama altora, pe fundalul anticomunismului care era în mare trend.

Acestui învolburat peisaj nouăzecist îi răspunde coerent volumul monografic al lui Marian Sorin Rădulescu, care poartă marca timpului în care criticul timişorean a intrat sub raza vrajbei operei lui Mircea Săucan prin intermediul televizorului (repudiat apoi, ca un mesager de amor devenit intrus în relaţie). Din unghiul fenomenologiei receptării cinefile, volumul este elocvent pentru fixarea exegetului în acest canon, oficializat de însuşi Săucan prin generosul volum al Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. Pasul de la filme-cult (Meandre, 100 de lei) la cultul regizorului îşi are dialectica sa - ce trece prin lectura amintitei cărţi, intens citată în monografie - în parte ocultată de autor, care surprinde prin stoicismul cu care a aşteptat până în anul 2017 să vadă Ţărmul n-are sfîrşit, placa turnantă a creaţiei săucaniene. Pe acest traseu, momentele apariţiilor volumelor Pseudokinematikos 1. Fals tratat de cinema românesc (2010), Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012) şi Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme (2016) sunt importante, în măsura în care Marian Sorin Rădulescu reia în prezentul opus o parte din consideraţiile fragmentare (adjectiv care nu îl deserveşte!) de acolo.

Afectiv vorbind, şi eu sunt legat de Mircea Săucan, cel din ultimul deceniu al mileniului trecut, atât prin întâlnirea cu el la Cinemateca Română, cât şi ulterior (când am devenit redactor la Arhiva Naţională de Filme) prin pregătirea retrospectivei sale exhaustive de la Trieste din anul 2001 (cu un preambul în anul 2000, când s-au prezentat, în ciclul tematic "Onde del Mar Nero", filmele Reportaj de pe Marea Neagră şi Ţărmul n-are sfîrşit). Dincolo de efortul redactorului (conjugat cu deschiderea manifestată de către directorul ANF, Bujor T. Rîpeanu), meritul esenţial este al filmologului italian Sergio Germani, care a adus creaţia lui Săucan într-un prestigios context european, după redescoperirile totuşi pasagere din 1990 (Italia, Franţa) şi după desele proiecţii frăţeşti de la Ierusalim şi Tel Aviv. Prezenţa crepusculară a marelui regizor, pe ţărmul Adriaticii, a fost una discretă, ca a unui înţelept solomonic a cărui simplă apariţie e o lecţie de viaţă. Vedeta mediatică a acelei ediţii din ianuarie 2001 a fost expansivul Mircea Daneliuc (inseparabil de regretatul Marin Mincu), chiar şi pentru un rafinat ca Germani comprehensiunea faţă de cinematograful realist românesc fiind mai mare (confirmare pe care o va primi în decursul aceluiaşi an, prin convingătorul debut al lui Cristi Puiu cu Marfa şi banii).

Acest trend îl relevă şi Marian Sorin Rădulescu, văzându-l concretizat atât în absenţa urmaşilor (totuşi aş menţiona Unde la soare e frig, 1991, de Bogdan Dumitrescu, epigonic mai ales ţinând cont de ulterioara carieră descendentă a cineastului, covârşit de povara supranumelui adoptat pe parcurs: Dreyer), cât şi într-o mefienţă a criticii, fapt care intră adânc pe teritoriul parti-pris-ului. Exegeţii (chiar şi cei de la oficioasele vremii!) au tratat, de-a lungul timpului, cu seriozitate filmele de lungmetraj ale lui Săucan (fără excepţie în cazul Meandrelor, cu câteva derapaje răzleţe la 100 de lei, pentru că acolo şi filmul juca pe muchie de cuţit; dosarele de presă ale celor două pelicule însumează peste 30 de cronici, inclusiv în presa regională). Este şi explicabil, pentru că noutăţile formale (în fieful cinematografului naţional) le dădeau cronicarilor o "pâine de mâncat", prin comparaţie cu platitudinea lipiei furnizate de subiectele din actualitatea socialistă. De pildă, chiar şi "temutul" critic de la Scânteia, D. Costin, a achiesat la îndrăznelile de limbaj, orientându-şi critica pe tărâm social.

Cu inteligenţă, Marian Sorin Rădulescu a ales pentru acest volum o formulă de "opere alese", care-l fereşte de balastul analizei mai aplicate a creaţiilor lui Săucan din perioada proletcultismului, însă filmografia anexată ar fi trebuit să cuprindă toate scurtmetrajele lui realizate după 1974 (argumentul că unele sunt "doar semnate de el" e şubred), mai ales că Tutunul sau sănătatea, alegeţi! (16 mm) a fost prezentat la Trieste cu acordul implicit al regizorului. Dorind să "sculpteze în timp" (ca să reiterăm un paralelism pe care îl face cu Tarkovski) o statuie a lui Săucan, pentru un templu în care prezenţa vestalei se face simţită, autorul bănăţean se plasează precaut în umbra mitică a zeului, iar ca atare preluarea ad-litteram a spuselor lui legendare e aproape un fatum. Cel mai elocvent caz este "arderea negativului" filmului 100 de lei. Asumându-mi riscul de fi ostracizat ca negaţionist, ţin să formulez un truism: un film nu poate avea două negative, aşa că negativul filmului 100 de lei este cel al versiunii oficiale (cea de difuzare), existent în patrimoniul ANF. Ceea ce a căzut de la remontarea "director's cut"-ului lui Săucan a fost dat la casare, pentru că aceste "resturi" nu se păstrau la niciun film (iar dacă a existat un ordin al Elenei Ceauşescu, acela nu era ideologic, ci legat de recuperarea argintului din pelicule).

Despre difuzare: 100 de lei a rulat pe ecranele Capitalei două luni, întru totul rezonabil pentru un "film de artă" (concept pus benefic în discuţia intelectualităţii din cinematografie încă din 1967); Meandre doar o lună, dar programările ultracentrale din primele două săptămâni au fost, poate, suficiente pentru publicul cu gusturi alese (sau pur şi simplu snob); Ţărmul n-are sfîrşit n-a fost deloc difuzat în vremea realizării lui, dar paradoxal aceasta a creat o aură lui Săucan, fiindcă nu ştiu câţi dintre spectatori ar fi digerat filosovietismul peliculei (nesemnificativ pentru comentatorii străini ai filmului). Cu eleganţă, Marian Sorin Rădulescu trece cu vederea forţarea mâinii producătorului prin schimbarea sensului unui scenariu şi ducerea lui pe un teritoriu minat, care a obligat forurile să scoată o copie-standard, întrucât tovărăşia cu "big brother"-ul sovietic se mai răcise, dar vecinătatea nu.

Vădit lucru, scriitura şi persoana autorului emană o deplină civilitate, cu judecăţi necontondente şi strategii pe măsură. Una dintre ele este de a alătura figurii lui Mircea Săucan pe cea a lui Lucian Pintilie, ca un contrapunct la tema principală. Dacă artistic paralelismul este viabil, uman el devine echivoc, pentru că nu pot fi puşi pe acelaşi plan Săucan (fără niciun sprijin, nici măcar cel al consângenilor săi) şi Pintilie (cu destule susţineri în rândul puternicilor vremurilor, ba chiar trecând el însuşi la butoane după 1990). Dar asta ţine poate de structura muzicală a lui Marian Sorin Rădulescu, impresionant meloman, iar paginile despre coloanele sonore ale lui Săucan sunt printre cele mai rezistente, anticipând poate preocupări de gen mai sistematice. Din partea unui absolvent de Filologie, ar fi fost de aşteptat o abordare mai in extenso a literaturii lui Mircea Săucan, a cărei primă bornă este Camera copiilor (1969), în care se regăsesc numeroase motive din creaţia sa cinematografică, inclusiv legate de personajele lui Dan Nuţu, în care criticul de azi vede rebelul standard antisistem, pe când odinioară cronicara de la Steagul Roşu Ilfov, Magda Jianu, descoperea în el "cavalerul juvenil şi imprevizibil al filmului nostru, cu privirile lui intense, cu nonconformismul lui real, cu sila de minciună care-l caracterizează pe tot traiectul filmografiei sale" (în arc peste timp, divergenţă sau convergenţă? Ori neimplicarea socială, postulată de Dan Nuţu la cineclubul de la Cinemateca Română, în noiembrie 2018, este răspunsul?). Afirmarea literară a lui Mircea Săucan a coincis cu avântul mişcării onirice, căruia îi este tributar în parte dar care, altminteri, l-a plasat în unghi închis, întrucât Săucan nu avea suportul Luceafărului, după cum, continuând paralelismul, nu l-a avut ulterior nici pe al Europei Libere. Volumele sale următoare apar mult mai târziu fie în Israel, fie la minuscula editură bucureşteană "Ara", abia apoi fiind reunite, postum, de către Institutul Cultural Român în antologia Colivia caută pasărea (2007).

Prin prezentul volum scris în anul propriului jubileu, Marian Sorin Rădulescu începe să-şi edifice o operă, mai ales că el apare la scurt timp după monografia intitulată Mircea Veroiu, poezia unei lumi tragice (Ed. Noi Media Print, 2018). Dacă acolo titulatura de album se justifica atât prin partea ilustrativă impecabilă, cât şi prin potpuriul de citări critice (cu migală puse în pagină), aici exegetul devine mai personal şi, implicit, mai vulnerabil. Anumite laitmotive insistent reiterate pot deranja, dar ele pot fi privite în spiritul "allez-retour"-urilor din opera şi din viaţa lui Săucan. Şi tot în siajul-lipsă al aceleiaşi efigii, mă îndoiesc că mai tinerele generaţii vor prelua ştafeta entuziasmului faţă de opera săucaniană, apostat atât al comunismului în versiune românească (aşadar, persona non grata 1965-1989), cât şi al marxismului (deci nefrecventabil pentru stânga uploaded, cu portdrapel Filmul tranziţiei, Ed. Tact, 2017).

Cinefil de lux, Marian Sorin Rădulescu îşi permite să vadă filme pe alese, la crème de la crème, spre deosebire de mulţi dintre noi, ceilalţi săucanieni, care trebuie să mergem şi pe la proiecţiile din malluri spre a ne îndeplini obligaţiile de cronicari, poate nu cu consecinţa spălării creierelor, dar sigur cu repercusiunea curăţării chimice a organismelor, prin popcorn şi cola. Ar fi interesant ca un viitor volum al său să fie dedicat unui cineast de care să ia o mai mare distanţare şi pe lângă care să nu rişte soarta lui Icar, chiar dacă ar putea fi vorba de Soarele negru al lui Slavomir Popovici, de care îl apropie religiozitatea luminată.

Africa senzuală, stranie şi violentă recreată într-o parabolă post-apocaliptică

 

Nnedi Okorafor
Cine se teme de moarte
Editura Polirom, 2019
Traducere din limba engleză de Ona Frantz

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Africa senzuală, stranie şi violentă recreată într-o parabolă post-apocaliptică

Uneori cumpăr cărţi din impuls, de obicei atunci când nu am chef să citesc nimic din ce am deja acasă. Intru aşadar într-o librărie şi iau rafturile la rând, căutând titlul sau după caz coperta sau autorul care să mă facă curioasă şi să îmi trezească pofta de a deschide cartea. Caut de obicei cărţi care nu ocupă raftul cu noutăţi şi nu se află printre cele mai vândute volume, dar care simt că au de oferit o poveste ce merită să fie făcută cunoscută. Uneori mă înşel şi nu găsesc în paginile ei magia pe care o caut, alteori primesc mai mult decât mi-aş fi închipuit. Cine se teme de moarte a ajuns în mâinile mele în urma unei hoinăreli de acest fel. Mi s-apărut interesant titlul, fără a observa că din el lipseşte semnul întrebării care, poate, ar fi trebuit să termine propoziţia. Şi nu, nu este o scăpare a editurii sau a autoarei pentru că titlul cărţii nu exprimă o întrebare, ci este numele personajului principal, Onyesonwu.

Am aflat acest amănunt în primele pagini şi m-a intrigat şi mai mult ceea ce m-a făcut să citesc cu şi mai multă plăcere. Îmi plac autorii care se joacă cu aşteptările cititorilor lor, schimbându-le părerea iniţială şi provocându-i să îşi lase opiniile şi convingerile în pragul cărţii. Nnedi Okorafor mi-a oferit, însă, mai mult decât atât. Lumea creată de ea este exotică, plină de fiinţe supranaturale, de credinţe şi obiceiuri născute din realităţile şi tradiţiile Africii cu toate că acţiunea cărţii este plasată într-un viitor post-apocaliptic. Inspirată dintr-un articol apărut în Washington Post în 2004, intitulat "Vrem să facem un copil cu pielea deschisă", romanul lui Okorafor este mai mult decât o fantezie. Este un roman în care realităţi incomode şi greu de digerat îşi găsesc locul, o carte care poate părea dură pe alocuri cititorului nefamiliarizat cu obiceiuri ca mutilarea genitală sau cu felul în care violul în masă e folosit ca armă contra femeilor din tabăra adversă. De altfel, articolul lui Emily Wax despre care vorbeam mai sus are ca subiect exact tema violului în timpul conflictului din Darfur, Sudan. Multe femei africane au fost violate de arabi din forţele paramilitare pentru a rămâne însărcinate şi a naşte copii deschişi la culoare. În universul tribal din care acestea provin succesiunea vine pe linie paternă, astfel încât violul nu a fost doar o modalitate de umilire a femeii, ci şi una de slăbire a comunităţii şi relaţiilor dintre membrii acesteia. Violul arăta cine este mai puternic, transmiţând taţilor şi soţilor că nu sunt în stare să îşi apere femeile, comunitatea şi sângele.

Personajul lui Okorafor, Onyesonwu este un copil ewu, un copil născut din violenţă, în urma unui astfel de viol. Lumea în care trăieşte copila este împărţită în două neamuri - okeke şi nuru. În Marea Carte scrie că primii trebuie să îşi ispăşească pedeapsa hărăzită de zeiţa Ani şi să fie sclavi pentru nuru. Cei mai norocoşi dintre okeke trăiesc dincolo de graniţele Regatului Celor Şapte Râuri, bucurându-se de oareşce libertate. Pentru mulţi dintre ei însă, atacurile nuru reprezintă o realitate de care nu pot scăpa. În urma unui astfel de atac se naşte Onyesonwu, fiică a unei mame puternice, supravieţuitoare a deşertului şi a unui tată nuru puternic şi vrăjitor de seamă. Povestea fetei nu este una simplă sau obişnuită. Înzestrată la rândul ei cu puteri magice, Onyesonwu îşi caută locul într-o lume care o respinge din cauza culorii pielii şi a superstiţiilor legate de aceasta. Copila îşi doreşte atât de mult să facă parte din comunitate încât acceptă benevol să se supună Ritualului de Unsprezece Ani prin care femeilor li se îndepărtează clitorisul. Ca o paranteză, tradiţia aceasta există şi este practicată încă pe scară largă în multe dintre ţările Africii fiind văzută ca o modalitate de păstrare a purităţii şi respectabilităţii femeii şi după căsătorie. Cele patru fete care participă la ritual devin prietene şi confidente, poveştile şi vieţile lor împletindu-se pe durata întregii cărţi. Okorafor dă, din punctul meu de vedere, acestei relaţii o forţă şi importanţă la fel de mare ca poveştii de iubire dintre Onyesonwu şi Mwita, băiatul ewu.

Ca orice personaj hărăzit cu un destin special, Onye are parte de o călătorie iniţiatică la care luăm parte şi noi, cititorii. Este un drum prin deşert şi prin aşezări ostile, un drum al confruntărilor şi descoperirii sinelui. Fiecare membru al expediţiei îşi descoperă slăbiciunile şi este nevoit să şi le înfrunte. Cititorul are ocazia să pătrundă într-o lume în care se mănâncă cactus confiat, în care femeile poartă sub limbă o piatră numită talembe etanou ca parte dintr-o tradiţie al cărui scop a fost de mult uitat, în care condamnaţii la moarte sunt îngropaţi până la gât şi omorâţi apoi cu pietre. Recunosc că viitorul imaginat de Okorafor nu este tocmai unul foarte optimist când vine vorba de ceea ce au ales să păstreze oamenii după un cataclism care le-a lăsat destul de multe urme de tehnologie, dar prea puţină înţelepciune şi consideraţie faţă de semenii lor diferiţi.

Uneori cartea poate părea plată, pentru că nu iese din tiparele consacrate unei călătorii iniţiatice. Cu toate acestea, universul creat de autoare este atât de diferit de cel imaginat de autorii occidentali încât te fascinează la fiecare pagină. Mi-a plăcut, de exemplu, poporul vah, cel care trăieşte în ochiul unei furtuni şi care a ales să fugă de restul lumii pentru a putea să îşi respecte propriile legi şi reguli. Deşertul este, la rândul lui, un personaj secundar, un loc al disperării, dar şi al supravieţuirii pentru cei care nu îşi mai găsesc locul într-o lume în care violenţa face parte din ordinea naturală a lucrurilor.

Cine se teme de moarte este un roman care îi oferă cititorului multe recompense, pagini frumoase şi dureroase în acelaşi timp. Pentru a o putea aprecia este nevoie de deschidere, de acceptare şi toleranţă din partea celui care o citeşte. Este o carte care prin fantezie ne pune faţă în faţă cu atrocităţi de multe ori ignorate ale lumii în care trăim. Prejudecăţile şi indiferenţa, dorinţa de cunoaştere şi sacrificiul de sine se împletesc într-o poveste stranie şi originală. Este o poveste nu doar despre Africa ci despre noi toţi, trăitori în această lume atât de frumoasă, dar pe care reuşim să o urâţim prin credinţele, fricile şi intoleranţa noastră.

Descoperă-l pe bărbatul Brâncuşi prin intermediul scrisorilor sale de dragoste! - Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton

 

Doina Lemny // corespondenţă Constantin Brâncuşi şi Marthe Lebherz
Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton
Editura Vremea, 2019
traducere din limba franceză de Doina Jela şi Silvia Colfescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Descoperă-l pe bărbatul Brâncuşi prin intermediul scrisorilor sale de dragoste!

Se spune că adevărata faţă a unui om se vede abia în jurnalul său secret, iar dacă nu ţine un jurnal, se descoperă în corespondenţa sa cea mai intimă. Descoperiţi-l deci pe Constantin Brâncuşi, bărbatul! Editura Vremea a publicat scrisorile lui de dragoste, adresate unei fete cu 30 de ani mai tânără ca el, Marthe Lebherz.

Povestea amorului lor e fascinantă; Constantin Brâncuşi avea 49 de ani, se bucura de faima unui mare sculptor la Paris, iar prin atelierul său treceau adesea artişti de toate felurile, mai ales artişti din România. Marthe Lebherz avea doar 19 de ani, era balerină şi se afla la Paris împreună cu prietena ei Lizica Codreanu, pentru cursuri de dans. A fost dragoste la prima vedere! Constantin Brâncuşi s-a îndrăgostit pe loc de frumuseţea ei delicată, de statura de balerină, şi mai ales de cosiţele ei blonde ce vor juca un rol special în derularea relaţiei lor. Şi ea s-a îndrăgostit de el, dar nu a îndrăznit nici măcar să viseze; s-au reîntâlnit printre prieteni comuni, au început să se viziteze. În sufletul tinerei au încolţit germenii geloziei, auzindu-l la un moment dat pe Brâncuşi vorbind despre o tânără străină pe care dorea s-o angajeze în atelierul său. În cele din urmă şi-a angajat o secretară, dar în persoana lui Marthe, şi amândoi şi-au dat dragostea pe faţă, păstrând-o totuşi secretă faţă de restul lumii.

15 zile au trăit împreună în atelierul lui Brâncuşi, apoi a urmat despărţirea - sculptorul a plecat în America pentru expoziţii organizate de Marcel Duchamp. Vreme de mai multe luni, Brâncuşi şi Marthe şi-au scris neîncetat, declarându-şi iubirea şi dorul, făcându-şi promisiuni de revedere pasională, mirându-se ei înşişi de felul în care dragostea lor creştea la distanţă:

"Mulţumesc încă o dată, dulce prietenă, pentru inima ta pe care mi-ai deschis-o larg ca un curcubeu, după cum şi eu ţi-am deschis-o pe a mea. Ai încredere într-a mea, cum şi eu am încredere într-a ta şi gândeşte-te, drag Tonton iubită, că te iubesc din tot sufletul."

Scrisorile lui sunt scrisorile unui bărbat pasional, îndrăgostit nebuneşte, scrisori pline de neliniştile specifice amorului; oare ea îl mai iubeşte, oare ea îşi poartă de grijă, oare ea se gândeşte la el? E suficientă o propoziţie confuză din partea ei şi Brâncuşi se tulbură, plânge, disperă. Oare de ce nu-i mai trimite în scrisori şuviţe din părul ei blond aşa cum le fusese înţelegerea?

"Noaptea mi te aduce în braţe; te dezmierd, te sărut, îţi spun vorbe dulci, mă joc cu cosiţele tale; ziua lucrez - şi gândurile mele nu te părăsesc. Apoi o luăm de la capăt. Ia spune-mi, drag Tonton, de ce nu mi-ai legat ultimele două scrisori cu comoara ta pe care ştii că o ador? Asta m-a cam durut. Spune-mi, drag Tonton, deschide-ţi larg inima, spune-mi tot, sinceritatea e cel mai frumos lucru, risipeşte grijile şi linişteşte sufletul, drag Tonton. De ce nu mai legi scrisorile? Mai bine nu făceai aşa de la început, pentru că acum toată treaba asta mă chinuie. Spune-mi, drag Tonton, spune-mi repede.

Tantan"

... sau:

"Explică-mi ce vrei să spui cu asta, dragă Tonton: pur şi simplu nu vreau să rămâi virgin şi pentru asta... te iert şi trebuie să te iert pentru că vina nu e doar a ta.

Vrei să spui cu asta că sunt liber să-mi iau plăcerea de unde o găsesc pentru că şi tu faci la fel? Şi crezi tu că aş putea face aşa ceva fără tine iubindu-te cum te iubesc? Şi crezi tu că mă iubeşti dacă faci aşa ceva? Gândeşte-te bine şi spune-mi cu toată sinceritatea pentru că ne putem înţelege, dar cu toată sinceritatea, căci şi cel mai mic ocol o să ne revină tot timpul în amintire şi n-o să fim niciodată liniştiţi, drag Tonton iubit."

Ce-i cu Tantan şi Tonton? Aşa se adresau ei unul altuia! "Tonton este diminutivul de la Marthe - Marthon, iar Tantan, prescurtare de la Constantin", explică Doina Lemny, îngrijitoarea volumului de corespondenţă.

Cartea Brâncuşi şi Marthe sau povestea de iubire din Tantan şi Tonton cuprinde scrisorile pe care le-au schimbat cei doi de-a lungul anului 1926 (cât timp Brâncuşi s-a aflat în America cu expoziţii, iar Marthe a rămas la Paris având în grijă atelierul lui), apoi corespondenţa dintre cei doi pe timpul absenţelor lui Marthe (plecată în Elveţia, la părinţi). Din aceste scrisori reiese că Brâncuşi o ceruse în căsătorie pe Marthe iar ea acceptase; a fost singura femeie care a trezit în sculptorul român dorinţa mariajului. Ba chiar s-a preocupat de cumpărarea unui teren pe care să construiască o casă pentru familia lor. Totuşi, lucrurile nu s-au materializat.

Ultimele scrisori publicate în volumul Brâncuşi şi Marthe sau povestea de iubire din Tantan şi Tonton sunt din anii 1938-1939, când relaţia dintre cei doi era deja cu totul alta, iar tonul pasional ( - Oh, drag Tantan, preaiubit Tantan...) pierise, făcând loc unuia protocolar ( - Dragă domnule Brâncuşi...). Din dragostea lor nebună mai rămăsese o simplă amiciţie. Totuşi, scrisorile publicate în această carte se înscriu azi în seria marilor poveşti de dragoste cu celebrităţi ale secolului XX.

A kind of magic - Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury

 

Lesley-Ann Jones
Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Alexandru Macovescu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Freddie Mercury - A kind of magic

One by one
Only the good die young
They're only flying' too close to the sun
And life goes on
Without you...
Queen, No One But You (Only The Good Die Young)

Dacă zeii există şi aleg să umble uneori printre noi, cu siguranţă Freddie este unul dintre ei. Nu a existat şi probabil că nu va mai exista cineva cu un timbru vocal ca al lui, cu bucuria de a dărui şi de a se dărui, cu puterea de a susţine un spectacol întreg şi cinstit în faţa a mii de fani, fără efecte, căşti prin urechi şi alte artificii, aşa cum a făcut-o el. Doar el şi bucuria muzicii. Dar să trăieşti şi să faci lucrurile cu această intensitate care răzbate chiar şi din înregistrări vine cu o notă de plată. În cazul lui Freddie a fost vorba de o viaţă trăită la maximum, de forţarea tuturor limitelor şi chiar de ştergerea lor, de excese care până într-un final l-au costat viaţa. Dar, după cum se întreabă la un moment dat cineva în biografia scrisă de Lesley-Ann Jones şi apărută la Nemira: "Cine şi-ar putea imagina un Freddie bătrân?!". Chiar aşa, cine şi-ar putea?

Pentru mine, el a rămas prins într-o capsulă a timpului, mereu puternic, perfect şi unic. Cred că v-aţi dat deja seama - dacă aţi avut răbdarea să citiţi până aici - că îl iubesc pe omul acesta. Este un sentiment pe care îl am încă din copilărie când am ascultat pentru prima oară, de pe un disc piratat adus de la bulgari, primele piese Queen. Citind Bohemian Rhapsody ori de câte ori se pomenea de o piesă nouă, de pe un nou album, mă trezeam fredonând-o în minte. Vocea lui Freddie este întipărită în inima mea pentru totdeauna. Bănuiesc că se întâmplă la fel cu mulţi dintre cei care au crescut cu muzica lui.

Recunosc, pe de altă parte, că nu sunt o mare amatoare de biografii. Prefer cărţile autobiografice, memoriile şi amintirile. Din păcate, în cazul de faţă nu vom avea niciodată parte de ele. Aşa că m-am mulţumit cu cartea lui Lesley-Ann Jones. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru că se simte că este scrisă de o iubitoare şi cunoscătoare a lumii rock-ului, pentru mine fiind o aducere aminte a adolescenţei, a bucuriei descoperirii unei formaţii pe care nu o ştiam încă, o întoarcere în timp într-o perioadă în care să faci muzică era o chestie foarte serioasă şi nu doar o fabrică de bani. Mi-a mai plăcut pentru că se simte că îl iubeşte pe Freddie, pentru că nu a încercat să îşi vândă cartea punând în centrul ei chestii sordide, de tabloid. Cartea aceasta este un cadou minunat pentru toţi nostalgicii unei epoci trecute, în care ziua începea cu Queen şi se termina cu Led Zeppelin sau cu Jethro Tull. Este scrisă cu sensibilitate şi tandreţe. De altfel, autoarea îşi atenţionează cititorul că dacă se aşteaptă la mizerii va fi dezamăgit. O face subtil, încă din primele pagini când povesteşte că l-a întâlnit într-o noapte într-un bar celebru, într-un moment în care Freddie era dispus să facă confidenţe. Şi le-a făcut, dar cei doi reporteri prezenţi au ales să nu le publice niciodată: "Nu aveam să scriem despre confesiunile lui Freddie doar pentru ca un titlu ieftin de pe prima pagină a unui ziar să le ia ochii cititorilor". Şi astfel, autoarea stabileşte tonul cărţii.

Evident, vorbeşte despre alegerile nefericite pe care acesta le va face în viaţa personală, despre petrecerile scandaloase şi obiceiurile distructive, dar nu le va plasa în centrul biografiei. Cred că ceea ce a vrut Lesley-Ann Jones să facă prin această carte este să aducă un omagiu nu doar formaţiei Queen ci şi unei epoci în care existau încă oameni în industrie cunoscători de muzică, dispuşi să rişte pentru o formaţie cu adevărat valoroasă.

Cartea vorbeşte despre copilăria lui Freddie în Zanzibar, despre viaţa departe de casă, la internat şi despre efectele înstrăinării de familie care îl vor urmări toată viaţa. Vorbeşte despre întâlnirea membrilor viitoarei formaţii de succes, despre faptul că toţi erau muzicieni de valoare, inteligenţi şi şcoliţi, despre faptul că se înţelegeau şi completau reciproc. Probabil că acesta a fost şi unul dintre motivele succesului lor. Nici unul dintre ei nu încerca să fie celălalt, nu erau invidioşi şi geloşi pe Freddie, nu îl judecau şi îl acceptau aşa cum era. Preferau să-i lase lui lumina rampei şi ei să-şi facă treaba cu dăruire şi profesionalism. În plus, remarcă autoarea, Queen este singura trupă rock în care toţi cei patru membri au compus hituri. Astfel, Freddie a compus Bohemian Rapsody, Somebody to Love, We are the Champions, Brian - We Will Rock You, Who Wants To Live Forever, Roger - Radio Ga Ga, It's a Kind Of Magic, iar John a contribuit cu I Want to Break Free şi Another One Bites the Dust. Ne mai povesteşte despre primele eşecuri, despre sărăcia lor, despre standul cu haine şi diverse din care şi-au câştigat banii pentru a putea trăi, despre primele reuşite şi despre cum s-a născut o legendă.

Cartea mai are pagini interesante despre cum au realizat o anumită piesă, despre cum a ajuns Freddie să-şi gândească hainele de scenă şi despre pasiunea lui pentru operă şi balet. La fiecare pagină dai de nume mari ale muzicii de la Elton John la Spandau Ballet, de la Michael Jackson la Sid Vicious. Descrie concertele legendare şi problemele avute în timpul lor şi o face atât de bine încât te duci să le cauţi pentru că vrei să simţi şi tu măcar o parte din magia lor. Vorbeşte despre relaţia complicată cu Mary Austin, despre cât de greu i-a fost să recunoască că este gay, despre cum şi-a iubit mereu familia şi cum a protejat-o de excesele şi viaţa de vedetă. Despre cum a trăit ca şi cum nu ar fi existat un mâine, despre dezamăgiri şi bucurii, despre cum şi-a acceptat moartea şi le-a refuzat din decenţă prietenilor un rămas bun dureros. Cartea îţi confirmă că omul acesta a fost unic şi că suntem norocoşi că l-am avut şi că îl putem asculta şi vedea în continuare.

Bohemian Rhapsody, Adevărata biografie a lui Freddie Mercury este o carte care te duce din nou la muzica celor de la Queen. Cei care l-au iubit şi îl iubesc pe Freddie vor găsi în paginile ei omul pe care şi-ar fi dorit să îl cunoască şi motive în plus pentru a-l admira, cei care strâmbă din nas din cauza vieţii lui private ar putea încerca să îl cunoască şi să înveţe să-l aprecieze pentru umanitatea, modestia şi talentul său. Dincolo de orice, Freddie şi-a îndeplinit visul, acela de a deveni o legendă. Vocea lui rămâne unică şi va continua să bucure generaţii întregi. Eu, personal, cred că există oameni care ar trebui să trăiască veşnic şi pentru mine el este unul dintre ei. Mă bucur că am citit această carte pentru că m-a făcut să ascult din nou ore întregi Queen, să îl respect pe Freddie mai mult decât am făcut-o până acum şi să sesizez în concerte şi pe albume detalii care mi-au scăpat de-a lungul anilor. Aşadar, bucuraţi-vă de muzică, bucuraţi-vă de cărţi şi nu ezitaţi să recunoaşteţi că îl iubiţi pe Freddie Mercury. Este un privilegiu că îl putem asculta, aşadar să ne bucurăm de el. Citiţi-i şi biografia pentru a-l simţi mai aproape şi pentru a deveni (poate) ceva mai toleranţi cu cei diferiţi de voi.

Agentul Storm: spion în al-Qaeda

 

Morten Storm cu Paul Cruickshank şi Tim Lister
Agentul Storm: spion în al-Qaeda
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

În dimineaţa de 7 ianuarie 2015, Franţa a fost traumatizată de atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo, dar caricaturi cu profetul Mahomed de felul celor publicate de hebdomadar apăruseră în Danemarca încă din 2005, iar autorul lor, Kurt Westergaard, fusese atacat cu toporul în 2010. Atacatorul fusese o cunoştinţă a lui Morten Storm, care...

Morten Storm a fost un jihadist cu totul improbabil. Potrivit propriilor lui cuvinte: "Fiind un danez mătăhălos, cu păr roşu şi barbă lungă, puteam la fel de bine să fiu o formă de viaţă extraterestră printre arabii măslinii şi vânoşi." Adolescenţa i-a fost presărată de brutalităţi şi infracţiuni, contrabandă şi închisori, după care lectura unei cărţi despre profetul Mahomed l-a convertit la islamism. A plecat în Yemen şi a urmat cursurile unei şcoli religioase, s-a însurat cu o musulmană, şi-a botezat fiul Osama şi a devenit prieten apropiat al lui Anwar al-Awlaki, imamul terorist considerat urmaşul lui Osama bin Laden. Însă după un deceniu de viaţă dedicată jihadului, îndoielile de natură teologică şi nemulţumirea tot mai mare faţă de violenţa nediscriminatorie l-au determinat să repudieze extremismul şi să devină agent dublu pentru CIA şi serviciile secrete britanice şi daneze.

O autobiografie extraordinară, palpitantă şi convingătoare, care detaliază activităţile jihadiştilor din Europa, Africa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar şi practicile uneori neortodoxe ale principalelor servicii de informaţii mondiale.

Fragment
Capitolul 18 - Blonda lui Anwar
Primăvara-vara 2010

Pe 9 martie 2010, stăteam lângă terminalul internaţional pentru autobuze de pe Erdbergstraße din Viena, aşteptând sosirea cursei de 11:00 de la Zagreb. Era o zi rece şi vântoasă, tipică pentru luna martie în capitala Austriei. Un flux constant de turişti coborau din autobuze şi porneau să viziteze palatele Habsburgilor.

Jed îmi spusese că mai mulţi agenţi CIA mă vor urmări discret. M-am uitat la un bărbat cu pălărie de cowboy care-şi privea ceasul la colţul străzii. În niciun caz n-ar fi fost atât de evidenţi.

Apoi am zărit-o pe ea. Purta o fustă lungă şi neagră, aşa cum anticipasem, dar nu avea văl complet, ci o eşarfă simplă pe cap. Câteva şuviţe de păr blond fluturau în briză.
- As salaam aleikum. Eu sunt Aminah, a rostit ea în engleză cu un uşor accent străin, fixându-mă cu ochii verzi-albăstrui.

Deşi Awlaki mă instruise să port haine occidentale, pentru a evita suspiciunile, trebuia să păstrez distanţa faţă de o femeie care nu era înrudită cu mine. Nici măcar nu i-am strâns mâna. Am fost totuşi impresionat; fotografiile n-o prezentaseră în lumina cea mai bună. Aminah era extraordinar de drăguţă, cu buze pline, pomeţi înalţi şi nas ascuţit. Părea cu câţiva ani mai tânără decât vârsta ei reală, treizeci şi doi de ani. Semăna cu Gwyneth Paltrow; Anwar avea s-o iubească pe fata aceasta.

O descoperisem pe o pagină de Facebook a fanilor lui Awlaki în noiembrie 2009, la două luni după ce el îşi repetase cererea de a-i găsi o soţie în Occident. Lăsasem un mesaj pe site solicitând ajutor, iar Aminah răspunsese.
"Ce fel de ajutor doreşti? Eşti în legătură directă cu şeicul?" scrisese ea în primul mesaj pe 28 noiembrie 2009.

După două zile, timp în care schimbaserăm alte mesaje, ea a scris:
"Am o singură întrebare. Îl cunoşti personal pe AAA? Şi dacă da, pot fi atât de indiscretă să te întreb ceva?" AAA era codul nostru pentru Anwar al-Awlaki.
"Da, îl cunosc", i-am răspuns imediat. "Poţi să mă întrebi orice." Ea scrisese:
"I-am trimis şeicului o scrisoare prin poştă. Nu sunt sigură dacă am adresa lui corectă de e-mail, însă mă întrebam dacă nu va căuta o a doua nevastă. I-am propus o căsătorie şi nu ştiu cât de prostesc a fost gestul ăsta. Dar am încercat. Acum, pentru că sunt în legătură cu tine, există posibilitatea să mă cunoşti mai bine şi să mă poţi recomanda. Caut o cale să ies din ţara asta şi caut un soţ care să mă înveţe şi pe care-l pot ajuta mult. Îl respect profund pe şeic şi respect toate lucrurile pe care le face pentru această Ummah şi doresc să-l ajut în orice fel."

Eu i-am răspuns:
"Vei fi nevasta nr. 3, deoarece mai are două, dar nu stă cu ele, pentru că locuiesc în capitală şi-l văd doar rar. Tu vei sta însă mereu cu el, fiindcă nu ai familie acolo. Trebuie să te aştepţi la greutăţi şi la mutări ocazionale dintr-un loc în altul. Ca soţie, va trebui să te îngrijeşti de toate treburile casei. Va trebui să ai răbdare faţă de tot ce vei vedea şi înfrunta, deoarece AAA poate fi expus la pericole etc.; Allah este protectorul nostru. Poţi să accepţi toate astea?"

Ea a răspuns în zece minute:
"Voi merge cu el oriunde. Am 32 de ani şi sunt pregătită pentru situaţii periculoase. Nu mi-e frică de moarte sau să mor în numele lui Allah. N-am ştiut că are deja 2 soţii, dar nu mă deranjează deloc. Vreau să-l ajut în munca lui... Sunt pricepută în gospodărie şi sunt dispusă să fiu o nevastă muncitoare şi activă."

Numele adevărat al lui Aminah era Irena Horak şi aveam s-o cunosc bine, fiindcă au urmat zeci de mesaje e-mail şi discuţii pe Facebook. Ea mi-a expediat multe însemnări lungi despre viaţa ei, pe care să i le trimit lui Awlaki.

Irena era din Bjelovar, un orăşel înconjurat de ogoare din estul Zagrebului, capitala Croaţiei. Într-unul dintre mesajele ei următoare pentru Awlaki a spus că provenea dintr-o familie iubitoare şi că fusese crescută în catolicism, ca majoritatea croaţilor, cu "valori de familie şi standarde morale ridicate". Era foarte apropiată de sora ei geamănă, Helena.

În adolescenţă, Irena excelase în sport, ajungând campioană naţională de junioare la proba de 100 de metri. Fotografiile ei apăruseră în ziarele locale, aplecându-se mult înainte la trecerea liniei de sosire, sau cu braţele ridicate în semn de victorie. Era ambiţioasă şi se antrena din răsputeri în speranţa că va reprezenta într-o bună zi Croaţia la Jocurile Olimpice.

Ambele surori se înscriseseră la Facultatea de Educaţie şi Ştiinţe de Reabilitare din cadrul Universităţii Zagreb. Irena dorea să lucreze cu oamenii cu nevoi speciale, dar visurile ei de glorie sportivă s-au destrămat. S-a dedicat studiului. Ca mulţi dintre colegii studenţi, îşi petrecea nopţile prin cluburile de noapte din Zagreb, bând şi dansând până dimineaţa.

Mult mai târziu am descoperit că în perioada aceea ea postase fotografii pe reţelele de socializare prezentându-se în diverse posturi lipsite de inhibiţii, în care etala o mulţime de vestimentaţii mulate pe corp, topuri decoltate, cizme înalte până la genunchi legate cu şireturi, ba chiar şi un catsuit din piele neagră fără mâneci.

După absolvirea facultăţii, Irena îşi găsise o slujbă la un centru rezidenţial pentru copii fără îngrijire parentală în care erau internaţi vreo cincizeci de copii între şapte şi optsprezece ani, mulţi dintre ei cu probleme de comportament.

Ulterior, Aminah a recunoscut că avea o oarecare timiditate. Într-un mesaj către Awlaki, ea a scris:
"Se spune despre mine că am o fire puternică, dar acela de fapt este scutul meu. Sunt puternică, însă foarte emotivă şi sensibilă, şi urăsc nedreptăţile. Îmi place să muncesc, nu sunt leneşă. Oamenii mă descriu ca înzestrată cu empatie, blândă, deschisă faţă de persoanele noi."

Ea descoperise Islamul întâmplător, la o nuntă din Zagreb. Printre participanţi se numărase un avocat musulman atrăgător, cu păr lung împletit în codiţe şi surâs larg, pe nume Sage, care lucra în Londra. Peste câteva zile, Irena zbura spre Londra, după ce-şi abandonase fără mare ceremonial prietenul de până atunci, şi începea o relaţie de la distanţă.

Sage se considera credincios şi i-a vorbit cu pasiune despre islamism, dar nu era un practicant zelos al religiei. Îi plăcea să iasă în oraş ca să bea şi Irena era încântată să fie la braţul lui în barurile din Londra şi Zagreb. I-a mărturisit unei prietene că spera ca ei doi să se căsătorească.

Mai târziu avea să-i scrie lui Awlaki despre Sage:
"El vorbea frumos şi paşnic despre islamism şi mi-a arătat o sumedenie de lucruri pe care nu le cunoscusem până atunci. Am fost curioasă... aşa că am început să explorez singură."

A luat legătura cu o grupare de femei musulmane din Bosnia, care la rândul lor au prezentat-o altora din Zagreb. Irena a început să-şi petreacă timpul cu ele în moschee.
"Când am citit descrierile lui Dumnezeu - Allah - în Coran, mi-am spus: acesta este un Dumnezeu aşa cum am crezut mereu că trebuie să fie", avea să-i declare ea lui Awlaki într-un mesaj. "Pentru mine fusese mereu un nonsens ca Dumnezeu să aibă un fiu, pe când tot ce am descoperit în Islam era logic şi simplu; în acelaşi timp însă era foarte frustrant şi greu de acceptat în perioada aceea a căutărilor mele."

Îmi reaminteam propriile senzaţii de revelaţie în biblioteca din Korsør.

După şase luni, relaţia cu Sage s-a stricat. Părea că islamismul devenise mai important pentru Irena decât prietenul ei. A început să-i expedieze mesaje e-mail ostile, criticându-l fiindcă nu se ruga de cinci ori pe zi şi pentru că bea alcool.

Credinţa Irenei i-a fost poate consolidată de lupta cu cancerul. A urmat un tratament şi s-a vindecat, dar visul ei de a avea copii a luat sfârşit. S-a dedicat islamismului, a început să înveţe araba şi şi-a schimbat obiceiurile şi felul cum se îmbrăca; acum purta fuste lungi şi eşarfe pe cap. Nu a mai ţinut legătura cu fostele prietene. Irena a devenit Aminah.

I-a povestit lui Awlaki:
"După o perioadă de furie şi frustrare, găsesc în inimă o pace pe care n-am mai simţit-o niciodată... Am fost foarte fericită să aflu lucruri noi despre Islam... Mă emoţionează tot ce se datorează islamismului, plâng în timpul rugăciunilor şi plâng când aud azan [«chemarea la rugăciune»]."

Şi tot ca şi mine, a simţit un val de energie, ca o eliberare, când s-a convertit oficial la islamism în mai 2009, rostind shahada - Mărturisirea de Credinţă.

Una dintre prietenele ei vechi avea să descrie ulterior cum se dăruise total noii credinţe. Nu putea să vorbească decât despre islamism şi încerca frecvent să-şi determine prietenele să se convertească.

Cam pe atunci a descoperit predicile în limba engleză ale lui Awlaki, care erau deja pe tot internetul. Apelul lui către adepţi de a trăi viaţa simplă a Profetului, necoruptă de modernitatea occidentală, a sedus-o. Poate că nu era chipeş ca un star de cinema, dar Aminah a ajuns să-i admire sinceritatea, intelectul şi charisma discretă. Şi a început să viseze cu ochii deschişi să-i fie nevastă; ar fi putut s-o înveţe multe despre islamism.

Când am luat legătura pe Facebook, Aminah mi-a spus că era ostracizată în Zagreb. Şeful ei de la birou o critica pentru hainele pe care le purta. Se simţea izolată de societate şi chiar de comunitatea musulmană din Croaţia.
"Trăiesc într-o ţară de kuffar. Doresc realmente să plec din locul ăsta", i-a spus ulterior lui Awlaki într-un mesaj. Am recunoscut din nou sentimentul, amintindu-mi ziua mohorâtă când spălasem corpul neînsufleţit al unui bătrân care se prăbuşise lângă moscheea de lângă Regent's Park.
"Am respins multe propuneri, deoarece fraţii nu priveau căsătoria cu seriozitate sau nu aveau aceeaşi ideologie."

Aminah nu avea curajul să-i mărturisească tatălui ei că se convertise, dar mama ei a acceptat, deşi fără încântare. Când primul ei mesaj de pe Facebook a ajuns la mine, părea învăluită în tristeţe şi simţea că avea puţine relaţii importante în afara familiei. Din nou, totul suna foarte familiar.

În acelaşi timp însă am înţeles că femeia aceasta rătăcită şi impresionabilă îmi oferea o oportunitate.
- Aminah ne poate duce la Awlaki, le-am spus handlerilor din MI5 - Sunshine, Andy şi Kevin - la puţin timp după ce începusem conversaţiile pe Facebook.
- Îţi înţelegem logica, a încuviinţat Andy, dar trebuie să prezentăm propunerea superiorilor noştri.

Britanicii îmi împărtăşeau îngrijorarea că trimiterea lui Aminah în zonele mai sălbatice dintr-un stat instabil o putea expune la riscuri. Pe de altă parte, americanii, susţinuţi de danezi, erau mai entuziaşti.
- Ne place ideea, a zis Jed când ne-am întâlnit în Copenhaga.

Ochii lui sclipeau incitaţi, contemplând această supercapcană. Mănuşile de catifea dispăruseră după evenimentul de la Fort Hood, iar la Washington se discuta deja dacă putea fi emis un ordin legal pentru asasinarea lui Awlaki, care era cetăţean american. Jed înţelegea că Aminah reprezenta o oportunitate de aur pentru a-l găsi pe imamul terorist.

CIA intra oficial în afacerile de intermediat căsătorii.

La îndemnul lor l-am anunţat pe Awlaki că-i găsisem o posibilă soţie, iar el m-a contactat pe 11 decembrie 2009, cerând ca Aminah să-i trimită o scurtă prezentare.

Ea mi-a expediat următorul răspuns:
"Am 32 de ani, n-am fost niciodată măritată, nu am copii. Sunt înaltă (1,73 m), zveltă şi atletică; nu sunt sigură dacă îmi este permis să-mi descriu părul. Oricum, oamenii spun că sunt frumoasă şi atrăgătoare. Arăt mult mai tânără, toţi îmi dau 23-25 de ani."

Pe 15 decembrie, Awlaki mi-a expediat alt mesaj criptat pe care să i-l transmit:
"Doresc să subliniez două lucruri. Primul este că nu trăiesc într-un loc fix şi de aceea condiţiile mele de viaţă variază mult. Uneori locuiesc chiar în corturi. În al doilea rând, din cauza problemelor de securitate, uneori trebuie să mă izolez, ceea ce înseamnă că eu şi familia mea nu se vor întâlni cu alte persoane perioade îndelungate de timp. Dacă poţi să locuieşti în condiţii dificile, dacă nu te deranjează singurătatea şi poţi să trăieşti cu restricţii în privinţa comunicaţiilor cu alţii, atunci este alhamdulillah, minunat. Eu nu am nicio problemă cu cele două soţii ale mele şi ne înţelegem bine. Cu toate acestea, ambele au optat să trăiască într-un oraş, deoarece nu se pot adapta stilului meu de viaţă pe care l-am descris-o anterior. Nu vreau ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu altă nevastă. Am nevoie de cineva care să poată împărţi cu mine dificultăţile acestei căi. Încă ceva. Poţi, te rog, să-mi trimiţi o fotografie a ta? Te rog, trimite-o ca ataşament."

Întrucât "atentatul indispensabililor" era foarte mediatizat, Anwar bănuia probabil că avea să ajungă în fruntea listei cu cei mai căutaţi indivizi de către SUA; poate că de aceea subliniase greutăţile unei vieţi petrecute în ascunzători pentru orice viitoare doamnă Awlaki.

La jumătatea lunii decembrie, Aminah m-a rugat să-i transmit un nou mesaj imamului, enunţând câteva reguli de bază:
"Nu vreau un soţ doar pe hârtie, ci vreau să fiu cu el şi să trăiesc în Islam, deoarece n-o pot face aici. Nu sunt tipul gospodinei, pot să gătesc şi să fac toate corvezile din casă, dar nu mă voi mulţumi numai cu atât. Am început să-ţi traduc prelegerile în limba mea maternă, pentru a-i ajuta pe fraţii şi surorile din această parte a lumii."

L-a întrebat de asemenea pe Awlaki dacă va putea să intre şi să iasă din Yemen.
"Grija mea principală o reprezintă părinţii mei", a scris Aminah. "Ştiu că pentru ei va fi un şoc mare dacă le voi spune că voi pleca acolo. Dacă nu-i voi mai putea revedea niciodată, mă tem că nu voi putea accepta această condiţie."

Uneori, naivitatea ei era îngrijorătoare.

I-am criptat mesajul cu software-ul Secrete Mujahedine şi i l-am trimis lui Awlaki. El a răspuns pe 18 decembrie:
"Consider că dacă vei veni în ţară, vei veni pentru totdeauna şi, dacă vei părăsi ţara, o vei părăsi de asemenea pentru totdeauna... ţara se îndreaptă spre război. Doar Allah ştie ce va urma."

După care a răspuns la solicitarea ei privind mai multe detalii personale.
"Sunt un individ discret. Nu intervin mult în afacerile familiei mele, dar când o fac, trebuie să fie aşa cum decid eu. Nu tolerez nesupunere din partea nevestelor. Cu copiii mei mă comport exact invers, mai ales cu fetele. Cu ele sunt foarte îngăduitor, aşa că mama lor trebuie să le disciplineze, pentru că eu n-o fac. Îmi place să citesc. Petrec ceva timp cu familia când se află cu mine, însă obligaţiile mă solicită... Munca mea are prioritate faţă de familie, aşa că mi-ar plăcea să am o soţie care să nu constituie o povară şi, în acelaşi timp, să se implice în activitatea mea. Deoarece am trăit cea mai mare parte a vieţii în Occident, aş dori să fiu în compania unei musulmane din Occident."

I-a cerut apoi adresa de e-mail lui Aminah, pentru a-i pune direct unele "întrebări personale". Îşi asuma un risc deosebit, ţinând seama de obsesia lui faţă de securitate şi de faptul că "atentatul indispensabililor" se petrecuse cu numai câteva zile în urmă. O dată în plus, pasiunea carnală îl orbea.

În ajunul Crăciunului, după atacul cu rachete împotriva grupării al-Qaeda din guvernoratul Shabwah, Aminah a luat din nou legătura cu mine.
"Ai veşti despre frate", a întrebat ea, "pentru că se zvoneşte că ar fi mort sau în închisoare. Este adevărat?"

I-am răspuns imediat cum am aflat că Awlaki nu păţise nimic, folosind numele Sami pe care-l convenisem pentru şeic.
"Sami este perfect sănătos, Alhamdulillah... dar trebuie să ai răbdare, soră, fiindcă se găseşte sub presiuni enorme. Eşti sigură că poţi să faci faţă acestui test uriaş?"

Deşi moartea îl ocolise la mustaţă, Anwar continua să se gândească la blonda croată când mi-a scris, la numai patru zile după atac. I-am transmis lui Aminah următoarele:
"Sami îţi trimite salutările lui. Nu te poate contacta direct, dar eu îţi voi trimite mesajele lui şi-i poţi răspunde prin intermediul meu. Este bine şi sănătos. Continuă să fie interesat şi întreabă când putem aranja călătoria etc."

După atacul cu rachete din ajunul Crăciunului, îngrijorarea serviciilor de informaţii britanice s-a transformat în opoziţie făţişă. Nu doreau să aibă de-a face cu un plan care putea trimite la moarte o europeană nevinovată. Le înţelegeam perfect poziţia. Voiam să fiu sigur că Aminah nu va fi văzută ca o "victimă colaterală", sacrificabilă, în urmărirea lui Awlaki.

Păcatul originar

 

Anthony Quinn
Păcatul originar
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Monica Andronescu

***
Intro

Anthony Quinn (1915-2001) a fost unul dintre actorii de film marcanţi ai secolului XX şi cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood.

De origine mexicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinţii şi în anii 1930 a devenit interesat de actorie, primul său rol fiind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulţime de roluri, alături de creatori consacraţi, devenind un adevărat star în special după filmul Viva Zapata!, în regia lui Elia Kazan, creaţie pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar.

Un an mai târziu, iubitorii de film îl vedeau în La Stradă, celebrul film al lui Federico Fellini. Printre celelalte creaţii semnificative de care este legat numele său se numără Lawrence of Arabia, Lost of Life, Lion of the Desert.

Destinul ii va aduce, în decursul deceniilor, multe premii şi distincţii. În 1964, când a interpretat rolul Zorba Grecul din filmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămână asociat pentru totdeauna, a primit încă o nominalizare la Oscar. Pe Walk of Fame de la Hollywood şi-a primit, aşa cum se cuvenea, o stea.

*

Această carte este, în primul rând, povestea unui om care nu ştie să primească iubirea necondiţionată. Omul care se priveşte pe sine şi se povesteşte este Anthony Quinn, actorul celebru al cărui nume va rămâne veşnic legat de Zorba Grecul.

Revizitându-şi împreună cu psihologul trecutul şi sentimentele cele mai sumbre, încearcă să înţeleagă iubirea şi moartea. Înainte de toate, moartea fiului său. Cum a început drumul lui Anthony Quinn prin viaţă? Unde? Când? Cu cine? Dar traseul spre Hollywood? Pe parcurs se ivesc figuri precum Mae West, Katherine Hepburn, John Barrymore sau Gary Cooper.

Emoţionantă şi amplă confesiune a actorului care a cucerit lumea, nepreţuit document de viaţă, este lectură obligatorie pentru oricine vrea să afle preţul creaţiei.

Fragment în avanpremieră

Cabinetul arăta ca altele un milion, toate după acelaşi şablon. Biroul era îngrijit echipat cu obişnuitele stilouri care nu merg niciodată, cu sugativa falsă, de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.

Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în faţa lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reuşit. În afară de obişnuitele amabilităţi, n-a avut loc de când am intrat în biroul lui niciun alt schimb important. În cele din urmă, l-am întrebat dacă mă pot întinde pe canapea.
- De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteţi obosit?
- Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că...
- Nu-mi păreţi foarte bolnav, domnule Quinn. Hai să ne aşezăm şi să stăm de vorbă!

Nu era deloc aşa cum îmi imaginasem.
- V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeţi pe plajă, a fost al naibii de emoţionantă.

Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiţi de dolari, şi el era doar un alt fan al meu...
- Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteţi primul actor pe care-l cunosc aşa, din punct de vedere profesional, aşa că iertaţi-mă dacă pun întrebări prosteşti. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau provocate de vreun miros de ceapă sau aşa ceva?

Cincisprezece minute din ora mea preţioasă trecuseră deja şi noi discutam despre filme!
- Nu, doctore. Erau lacrimi reale.
- Vreţi să spuneţi că aţi plâns de-adevăratelea?
Deci era unul dintre ăia?
- Da, am plâns.
- Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ţi aminteşti lucruri dureroase din viaţa ta ca să-ţi poţi provoca lacrimile, nu?
Iisuse!
- Poate fi o formă de autoanaliză, nu?
Nu-ţi face griji, e destulă durere în viaţa mea, am de unde să mă adap.
- Presupun că da, am ridicat eu din umeri.
- Şi v-aţi gândit la ceva anume, acolo, în acel moment de pe plajă?
- Da.
- La ce?
- Păi, înainte de orice, m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viaţă aspră şi lipsită de sens. Nu simţise niciodată iubirea. Iar când în sfârşit a găsit-o, n-a ştiut ce să facă - şi a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simţit imensitatea spaţiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Probabil era prima dată în viaţa lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.

Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.
- Vă simţiţi foarte aproape de personaj, nu-i aşa?
- Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reuşesc întotdeauna.

Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.
- Credeţi în iubire, domnule Quinn?

Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic şi să plec. Toată povestea asta cu analiza era dureroasă şi jenantă. Mă simţeam închis într-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă omul. Era prea rumen la faţă, arăta prea sănătos. Probabil un cap pătrat, un om banal.
- Credeţi în iubire?

Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem!
De-asta stăteam acolo ca un idiot.

Dacă m-ar fi întrebat "Credeţi în Dumnezeu?", aş fi săpat în mine după cine ştie ce argumente teologice şi le-aş fi încărcat cu lecturile mele şi cu experienţe personale. Mă bălăcisem destul în subiect ca să pot să trec o cursă cu obstacole. Dar acest "Credeţi în iubire?" -, ăsta era lucrul important. Cel mai important.
Şi m-am gândit, da...

Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzuliţele noi.
Iubesc soarele şi marea.
Iubesc râsetele copiilor.
Iubesc foşnetul copacilor.
Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie.
Iubesc inocenţa primei zăpezi.
Iubesc muzica mexicană.
Îl iubesc pe Puccini.
Iubesc faptul că învăţ lucruri.
Iubesc un somn bun de noapte.
Iubesc faptul că descopăr lucruri.
Iubesc mirosul de tămâie din biserică.
Îl iubesc pe Thomas Wolfe.
Îl iubesc pe Rouault.
Îl iubesc pe Michelangelo.
Îmi iubesc copiii.

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiţionat? Cu siguranţă, îmi iubeam copiii, şi totuşi le impusesem şi lor legi.

Cu femeile eşuasem complet. Acolo, condiţiile pe care le puneam eu erau învechite şi rigide, rezultatul educaţiei mele religioase şi al eredităţii. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepţii modern stridente. Cu femeile eram total inflexibil.
"Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu, şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu". (Cartea lui Rut, 1:16 - n. tr.).

Doctorul îmi aştepta răbdător răspunsul.
- Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu "da" sau "nu", i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.
- Atunci, nu vă temeţi! Totul va fi bine. Niciun om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.

Am zâmbit vag la gluma slabă.
- Când m-aţi sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost şocat, a continuat. Eu şi soţia mea v-am văzut într-o mulţime de filme. Aşa că am făcut ceva cercetări înainte să veniţi azi, aici.

Şi a scos un dosar. Erau o mulţime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit şi a găsit-o pe cea pe care o căuta.
- Uite-o! Scrie aici că v-aţi născut în Mexic, în timpul revoluţiei.
- Da. Pe 21 aprilie 1915.
- Şi mai scrie că mama şi tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?
- Da, cred că da.
- De ce-o spuneţi aşa?
- Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.

Doctorul a dat din cap.
- Mă tem că tot ce ştiu despre Revoluţia din Mexic este ce am văzut în filmul Viva Villa, cu Wallace Beery. Oare aşa era Villa în realitate?
- Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reuşit să prindă ardoarea lui Villa.
- Ce vreţi să spuneţi?

Şi atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o ştiam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului şi văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în şir, fără să spună un cuvânt. Apoi îşi strunise calul şi o pornise înapoi, în jos. Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: "Ce privelişte, nu-i aşa, Jefe?" Iar Pancho i-a răspuns peste umăr:
"E prea mic ca să-mi sature mie setea".
- Asta da replică! a zis doctorul. Şi când v-a povestit istorioara asta tatăl dumneavoastră?
- Când eram puşti.
- Şi n-ai uitat-o în toţi aceşti ani?
- Nu.
- Simţiţi şi dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, domnule Quinn?
- Da.
- Dacă doctorul mai avea dubii despre boala mea, am simţit că răspunsul meu i le-a risipit.

La naiba cu el! Lasă-l să-şi câştige banii, m-am gândit.

Bărbatul avea o faţă impasibilă şi căuta mai departe printre hârtiile din dosar.
- Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prinţesă aztecă.

N-am putut să nu râd zgomotos.
- De ce râdeţi? Nu e adevărat? şi-a ridicat el privirea.
- Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prinţesa indiană.
- Eu şi soţia mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.
- Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simţiţi. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.
- De ce nu?
- Ce naiba, doctore, trăieşti în Los Angeles. Ştii prea bine ce cred cei mai mulţi dintre oamenii de aici despre mexicani.
- Nu ştiu. Sunt aici doar de câţiva ani, Tony. Pot să-ţi spun Tony?

Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roşu.
- Sigur, dacă pot să-ţi spun şi eu pe numele mic.

A râs.
- Poţi să-mi spui cum vrei - şi în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.
- Deci... să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai ca "Sesam, deschide-te!" Ani întregi pe uşile sălilor de dans şi la intrarea în restaurante au fost plăcuţe pe care scria "Interzis mexicanilor!" Mexicanii sunt leneşi, sunt hoţi, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcaţi în costume ciudate, fie Pachuco sau fumători de marijuana.
- Ai fumat vreodată marijuana, Tony?
- Nu, niciodată.

A făcut nişte semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.

Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.

Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră şi s-a ridicat şi a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operaţiune de la dentist.
- Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.

Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.
Doctorul a zâmbit înţelegător.
Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?
Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă că am complexul mamei. E atât de simplu... Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot îmi dau seama. Ce să-I spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne1 din lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?

Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când eram singuri. Şi chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe altul. Probabil că de-aici au şi apărut problemele. Dar şi asta mi se pare prea simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.

Eu aveam trei ani şi am ştiut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect. Ştiam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, aşa că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul şi probabil de-asta mi-am petrecut tot restul vieţii încercând să fiu ca el.

Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Şi ştiam că răspunsul ar putea fi, cumva, acolo.
- Mama, mai ţii minte când mă plimbam eu pe acoperişul unei colibe de chirpici undeva în El Paso? Sau poate în Juárez? Mi-aduc aminte o colibă şi o scară şi pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte şi să nu mă mişc. Ai adus nişte bărbaţi care s-au urcat pe scară şi m-au dat jos. Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îţi fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simţeam prin frica şi grija ta că mă iubeşti cu adevărat. Cu cât mai îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Şi, într-un final, bărbaţii ăştia s-au căţărat după mine şi m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în braţe şi m-ai sărutat de parcă m-aş fi întors din morţi. Când era asta, mama?
- Nu se poate să-ţi aminteşti asta, fiule. Trebuie să-ţi fi povestit eu. Se întâmpla când aveai vreun an şi jumătate.
- Ţin minte, mama, încă îţi pot vedea faţa. Încă pot să văd faţa bărbatului care a urcat după mine şi mi-aduc aminte scara. Parcă aş putea s-o ating, chiar şi acum.
- De ce tot încerci să te întorci în trecut, fiule?
- Mama, nu cam pe-atunci lucrai tu pentru o femeie blondă? Mi-aduc aminte cum mă jucam la ea în curte, în timp ce tu spălai şi găteai.
- Şi ce e cu ea, fiule?
- N-a vrut să mă adopte ea la un moment dat? Sau cam aşa ceva...
- Dar, fiule, n-aveai decât un an şi jumătate, cum e posibil...?
- Mama, pur şi simplu ţin minte.
- Deci ce e cu femeia aia? Spui că ne-ai auzit vorbind?
- Da, am auzit-o cum îţi oferea bani pentru mine. Spunea că vrea să mă adopte şi să mă dea la şcoală, iar tu ai spus: "O să mă gândesc."
- Nu, fiule! Doar n-o să-mi zici acum că tu chiar ai crezut că eu am vrut să te vând sau să te dau. M-am simţit insultată, dar nu-i puteam răspunde acelei femei: "Cu cine crezi tu că vorbeşti?". Poate că ai dreptate. Poate că ar fi trebuit s-o plesnesc sau aşa ceva, dar eram jenată. În definitiv, lucram pentru ea. Părea să fie o doamnă foarte inteligentă şi mi-a spus: "Până la urmă, Nellie, e un băieţel minunat, iar eu n-am avut niciodată copii, şi eu şi soţul meu suntem îndrăgostiţi de el." Nouă însă ne era greu pe vremea aia, aşa cum bine ştii, şi uneori n-aveam ce să-ţi dau de mâncare. Şi nu-mi plăcea să te văd flămând şi m-am gândit că poate ar fi o oportunitate. Erau oameni foarte bogaţi, un cuplu de americani, iar eu îmi doream atât de mult ca tu să creşti în America. Trăiam în fiecare zi cu spaima că or să mă trimită înapoi în Mexic. Nu pentru mine o făceam, Tony. O făceam pentru tine. Mă întrebam dacă nu sunt, de fapt, egoistă să te păstrez. Da, am spus c-o să mă gândesc. M-am gândit: oare nu sunt eu egoistă să-l păstrez pe copilul ăsta? Erai un băieţel extreme de inteligent şi de frumos. Toată lumea era înnebunită după tine, iar eu îmi tot spuneam poate că are dreptate, poate că nu merit aşa un copil. Semănai foarte tare cu tatăl tău. Şi mă gândeam, poate că n-am să reuşesc să am grijă de tine, poate că vei ajunge un alt culegător de fructe mexican, dacă trăieşti lângă mine. Da, m-am gândit la toate astea. M-am gândit mult timp. Mă culcam în fiecare noapte plângând, la gândul că te-aş da altcuiva. Dar, da, trebuie să-ţi mărturisesc, fiule, că m-am gândit la asta. Şi ce? E ceva atât de rău?