Selecţia "Formula AS"
* Maria Banuş, "Însemnările mele", vol. I 1927-1944; vol. II
1945-1999, text stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban, Editura
Cartea Românească (tel. 0232/21.74.40), 550+652 p.
Însemnările de o viaţă ale Mariei Banuş, editate profesionist de Geo Şerban, încununează postum o operă literară, ca jurnal de creaţie şi vast roman. Un roman-frescă al secolului XX în România, aşa cum a fost trăit de o poetă adevărată şi cu o francheţe a autoscopiei fără limite. Scrisul ei confesiv taie în carne vie şi nu ezită să exprime simţiri, sentimente şi gânduri de obicei inavuabile. De acelaşi tratament necruţător au parte şi oamenii pe care-i iubeşte: mama, bărbatul de care e îndrăgostită pătimaş, soţul cel bun şi ocrotitor, copiii, prietenii. Ai impresia uneori că asişti la vivisecţii, că-şi expune viscerele palpitând. Această sinceritate căreia îi dă expresie pregnantă şi originală, cu talent de prozator realist, creditează şi tot ce povesteşte despre parcursul ei ideologic, îl face comprehensibil în nuanţe (pentru cei dispuşi la judecăţi nuanţate, nu pentru anticomuniştii viscerali). Până şi azi, numele Mariei Banuş rămâne nedrept asociat doar cu versificările din perioada stalinistă şi proletcultistă. De fapt, cărţile ridicole din anii '50, scrise la comandă propagandistică, nu sunt decât o etapă dintr-o operă poetică valoroasă, începută în 1937 cu "Ţara fetelor" şi continuată după trei decenii cu volume în care îşi recuperează vâna lirică nutrită din marea poezie modernă. Revelaţia pe care o aduce jurnalul început în adolescenţă şi ţinut cu intermitenţe până la moarte e că Maria Banuş avea şi un viguros talent de prozatoare. Notaţiile ei păstrează, în vederea unui mare roman al generaţiei din care face parte, scene, dialoguri, observaţii psihologice şi de atmosferă, biografii, complicate relaţii de iubire-ură şi curaj-frică. Nu simple tablouri vivante, ci cu toată încărcătura lor semnificativă, ele alcătuiesc o lume în timp, aşa cum e ea percepută de o femeie senzuală şi sensibilă, expansivă şi lucidă. O luciditate pe care i-o dă chiar trecerea întâmplărilor calde din viaţă în scris "cu gândul ca mai târziu să regăsesc atmosfera şi semnificaţia ce depăşesc înţelesurile pe care le dau eu acestui fragment de timp". Iar prin adiţionare de fragmente de-a lungul a şapte decenii se compune un destin, împletit cu alte destine şi cu Istoria. Adică un roman total: erotic, politic, al marginalizării şi persecuţiei etnice, al meandrelor prieteniei, al idealismului şi dezamăgirii, al relaţiilor părinte-copii, al suferinţelor din vanitate şi invidie... Sunt, în cele 1200 de pagini, şi lungi fire epice, depănate pe zeci de ani: pasiunea, devenită fixaţie sexuală, de la 18 ani şi până la senectute, pentru Zaharia Stancu, deşi îi vede clar defectele de caracter; prietenia de o viaţă, cu suişuri şi coborâşuri, cu C. Ionescu-Gulian, mentorul marxist care a îndreptat-o pe tânăra exaltată şi dornică de solidaritate spre ilegaliştii comunişti; relaţiile cu intelectualii de stânga Silvian Iosifescu, Vera Călin, Crohmălniceanu, cu colegii scriitori Lucia Demetrius, Nina Cassian, Jebeleanu, Bogza şi mulţi alţii, deveniţi personaje şi portretizaţi în culori uneori acide.
Suflul perioadelor în succesiune, atmosfera lor e fixată inclusiv prin bancuri conjuncturale, care circulau pe atunci, dar şi prin scene de stradă, dialoguri întâmplătoare cu reprezentanţi ai umanităţii mărunte, relatări de la şedinţe scriitoriceşti şi de la întâlniri cu demnitari comunişti. O interesează şi notează amănunte intime, bârfe, despre persoane notorii (unii mai sunt în viaţă), e preocupată - şi mereu nemulţumită - de băieţii ei, pe care-i vedem crescând în pagini, emigrând şi făcându-şi propriul rost departe de ea. Nu lipsesc, spre sfârşit, nici pagini sfâşietor de triste despre suferinţele fizice şi psihice ale vârstei avansate, ale degradării şi izolării. La 24 de ani scria că îi e frică de dentist, de război, de bătrâneţe, de moarte. A avut parte de toate şi încă multe pe deasupra. Dar le-a consemnat cu har şi asta e marea ei revanşă. La 15 ani de la moarte şi la fix 100 de la naştere, o regăsim pe Maria Banuş extrem de vie, cu toate vârstele ei, în cele două volume apărute acum.
* Lucian Boia, "Balcic: micul paradis al României Mari", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 190 p.
În imaginarul românesc Balcicul ocupă un loc special, iar pierderea lui în 1940 nu i-a umbrit aura de mic paradis în care se reuneau simbolic natura şi cultura. Tăcerea din anii comunismului - legată de altfel de toate provinciile pierdute de România Mare - n-a făcut decât să crească nostalgia după locul păstrat în multe tablouri şi opere literare ce nu aveau cum să fie şterse din patrimoniul românesc. Impactul interbelic al Balcicului s-a reactualizat după căderea comunismului, când mulţi români preferă să-şi petreacă vacanţele pe litoralul bulgăresc, cei mai cultivaţi dintre ei având în minte şi repere bibliografice precum amintirile Balcicăi Măciucă, albumul Pictori români la Balcic de Doina Păuleanu sau Însemnările zilnice ale Reginei Maria publicate la Polirom. În acest context, o carte despre Balcic, scrisă în stilul plăcut al istoricului Lucian Boia, nu poate fi decât un succes de librărie. El reface istoria acestui târguşor marin amestecat etnic, din marginea fostului Imperiu Otoman, intrat în componenţa României după Tratatul de Pace de la Bucureşti din 1913 şi transformat în perioada interbelică în staţiune mondenă de vacanţă. Pentru bulgari, etnia cea mai numeroasă, alături de turci şi tătari, el nu valora prea mult în raport cu Varna sau Burgasul, porturi importante, ci se remarca doar prin coasta spectaculoasă pe care muntele se alătura cu marea şi prin pitorescul balcanic specific zonei. Plasarea Balcicului în aria simbolică a culturii noastre şi înălţarea lui, nu doar simbolică, s-a datorat faptului că, în 1924, Regina Maria a avut revelaţia "întâlnirii cu paradisul" şi a reuşit să transforme locul în cea mai căutată staţiune maritimă a României Mari, un centru al Coastei de Argint, echivalent românesc al Coastei de Azur. Aşezarea acolo a Reginei Maria a obligat administraţia românească a Cadrilaterului să-şi depăşească inerţia tradiţională şi să iniţieze proiecte de dezvoltare a zonei, modernizând nu doar drumurile (până atunci aproape impracticabile), ci construind şi şcoli, spitale, biblioteci, cămine culturale. Palatul Reginei (numit exotic Tenha Juvah, "cuibul liniştit" în turceşte), cu clădirile şi grădinile adiacente, a devenit un pol magnetic pentru elita românească a epocii. Atraşi de lumina specială şi de pitorescul peisajului au fost şi pictorii, care au dat Balcicului valoarea unui Barbizon sau Arles românesc, urmaţi de scriitori, şi astfel frumuseţea şi atmosfera orăşelului de vacanţă s-au păstrat vii, cum numai arta le poate păstra. Şi nu doar boema artistică invada peste vară ţărmul stâncos, ci şi politicienii, interesaţi de impactul Reginei în raporturile de putere ale vremii, şi chiar clasa de mijloc doritoare de vacanţe "la modă". Sub primari ca Octav Moşescu sau George Fotino, Balcicul s-a transformat dintr-un târguşor provincial într-o "utopie urbanistică" ce-i anunţa un viitor strălucit. Alături de ansamblul Reginei au apărut, în special datorită arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory, vile particulare şi clădiri administrative care, cu tot spiritul modern, păstrau şi specificul balcanic, fără să distoneze strident în peisaj. Dar, din păcate, "micul paradis" de pe Coasta de Argint a fost pierdut la jocurile politice (Regina Maria a fost scutită de acest dezastru, fiindcă murise cu doi ani înainte, în 1938). Lucian Boia reconstituie cu vervă povestea Balcicului, centrându-şi atenţia pe jurnalul Reginei, completat cu informaţii despre viaţa ei publică şi privată, despre preocupările ei în "cuibul liniştit" şi relaţiile cu localnicii. Trecând rapid peste mărturiile celorlalţi "actori" ai vieţii din Balcic, istoricul surprinde totuşi spiritul locului şi impactul lui asupra imaginarului naţional, care a învăluit cu un abur legendar localitatea. Cartea se citeşte uşor, cu plăcere şi alimentează nostalgia după vremuri mai tihnite.
Însemnările de o viaţă ale Mariei Banuş, editate profesionist de Geo Şerban, încununează postum o operă literară, ca jurnal de creaţie şi vast roman. Un roman-frescă al secolului XX în România, aşa cum a fost trăit de o poetă adevărată şi cu o francheţe a autoscopiei fără limite. Scrisul ei confesiv taie în carne vie şi nu ezită să exprime simţiri, sentimente şi gânduri de obicei inavuabile. De acelaşi tratament necruţător au parte şi oamenii pe care-i iubeşte: mama, bărbatul de care e îndrăgostită pătimaş, soţul cel bun şi ocrotitor, copiii, prietenii. Ai impresia uneori că asişti la vivisecţii, că-şi expune viscerele palpitând. Această sinceritate căreia îi dă expresie pregnantă şi originală, cu talent de prozator realist, creditează şi tot ce povesteşte despre parcursul ei ideologic, îl face comprehensibil în nuanţe (pentru cei dispuşi la judecăţi nuanţate, nu pentru anticomuniştii viscerali). Până şi azi, numele Mariei Banuş rămâne nedrept asociat doar cu versificările din perioada stalinistă şi proletcultistă. De fapt, cărţile ridicole din anii '50, scrise la comandă propagandistică, nu sunt decât o etapă dintr-o operă poetică valoroasă, începută în 1937 cu "Ţara fetelor" şi continuată după trei decenii cu volume în care îşi recuperează vâna lirică nutrită din marea poezie modernă. Revelaţia pe care o aduce jurnalul început în adolescenţă şi ţinut cu intermitenţe până la moarte e că Maria Banuş avea şi un viguros talent de prozatoare. Notaţiile ei păstrează, în vederea unui mare roman al generaţiei din care face parte, scene, dialoguri, observaţii psihologice şi de atmosferă, biografii, complicate relaţii de iubire-ură şi curaj-frică. Nu simple tablouri vivante, ci cu toată încărcătura lor semnificativă, ele alcătuiesc o lume în timp, aşa cum e ea percepută de o femeie senzuală şi sensibilă, expansivă şi lucidă. O luciditate pe care i-o dă chiar trecerea întâmplărilor calde din viaţă în scris "cu gândul ca mai târziu să regăsesc atmosfera şi semnificaţia ce depăşesc înţelesurile pe care le dau eu acestui fragment de timp". Iar prin adiţionare de fragmente de-a lungul a şapte decenii se compune un destin, împletit cu alte destine şi cu Istoria. Adică un roman total: erotic, politic, al marginalizării şi persecuţiei etnice, al meandrelor prieteniei, al idealismului şi dezamăgirii, al relaţiilor părinte-copii, al suferinţelor din vanitate şi invidie... Sunt, în cele 1200 de pagini, şi lungi fire epice, depănate pe zeci de ani: pasiunea, devenită fixaţie sexuală, de la 18 ani şi până la senectute, pentru Zaharia Stancu, deşi îi vede clar defectele de caracter; prietenia de o viaţă, cu suişuri şi coborâşuri, cu C. Ionescu-Gulian, mentorul marxist care a îndreptat-o pe tânăra exaltată şi dornică de solidaritate spre ilegaliştii comunişti; relaţiile cu intelectualii de stânga Silvian Iosifescu, Vera Călin, Crohmălniceanu, cu colegii scriitori Lucia Demetrius, Nina Cassian, Jebeleanu, Bogza şi mulţi alţii, deveniţi personaje şi portretizaţi în culori uneori acide.
Suflul perioadelor în succesiune, atmosfera lor e fixată inclusiv prin bancuri conjuncturale, care circulau pe atunci, dar şi prin scene de stradă, dialoguri întâmplătoare cu reprezentanţi ai umanităţii mărunte, relatări de la şedinţe scriitoriceşti şi de la întâlniri cu demnitari comunişti. O interesează şi notează amănunte intime, bârfe, despre persoane notorii (unii mai sunt în viaţă), e preocupată - şi mereu nemulţumită - de băieţii ei, pe care-i vedem crescând în pagini, emigrând şi făcându-şi propriul rost departe de ea. Nu lipsesc, spre sfârşit, nici pagini sfâşietor de triste despre suferinţele fizice şi psihice ale vârstei avansate, ale degradării şi izolării. La 24 de ani scria că îi e frică de dentist, de război, de bătrâneţe, de moarte. A avut parte de toate şi încă multe pe deasupra. Dar le-a consemnat cu har şi asta e marea ei revanşă. La 15 ani de la moarte şi la fix 100 de la naştere, o regăsim pe Maria Banuş extrem de vie, cu toate vârstele ei, în cele două volume apărute acum.
* Lucian Boia, "Balcic: micul paradis al României Mari", Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 190 p.
În imaginarul românesc Balcicul ocupă un loc special, iar pierderea lui în 1940 nu i-a umbrit aura de mic paradis în care se reuneau simbolic natura şi cultura. Tăcerea din anii comunismului - legată de altfel de toate provinciile pierdute de România Mare - n-a făcut decât să crească nostalgia după locul păstrat în multe tablouri şi opere literare ce nu aveau cum să fie şterse din patrimoniul românesc. Impactul interbelic al Balcicului s-a reactualizat după căderea comunismului, când mulţi români preferă să-şi petreacă vacanţele pe litoralul bulgăresc, cei mai cultivaţi dintre ei având în minte şi repere bibliografice precum amintirile Balcicăi Măciucă, albumul Pictori români la Balcic de Doina Păuleanu sau Însemnările zilnice ale Reginei Maria publicate la Polirom. În acest context, o carte despre Balcic, scrisă în stilul plăcut al istoricului Lucian Boia, nu poate fi decât un succes de librărie. El reface istoria acestui târguşor marin amestecat etnic, din marginea fostului Imperiu Otoman, intrat în componenţa României după Tratatul de Pace de la Bucureşti din 1913 şi transformat în perioada interbelică în staţiune mondenă de vacanţă. Pentru bulgari, etnia cea mai numeroasă, alături de turci şi tătari, el nu valora prea mult în raport cu Varna sau Burgasul, porturi importante, ci se remarca doar prin coasta spectaculoasă pe care muntele se alătura cu marea şi prin pitorescul balcanic specific zonei. Plasarea Balcicului în aria simbolică a culturii noastre şi înălţarea lui, nu doar simbolică, s-a datorat faptului că, în 1924, Regina Maria a avut revelaţia "întâlnirii cu paradisul" şi a reuşit să transforme locul în cea mai căutată staţiune maritimă a României Mari, un centru al Coastei de Argint, echivalent românesc al Coastei de Azur. Aşezarea acolo a Reginei Maria a obligat administraţia românească a Cadrilaterului să-şi depăşească inerţia tradiţională şi să iniţieze proiecte de dezvoltare a zonei, modernizând nu doar drumurile (până atunci aproape impracticabile), ci construind şi şcoli, spitale, biblioteci, cămine culturale. Palatul Reginei (numit exotic Tenha Juvah, "cuibul liniştit" în turceşte), cu clădirile şi grădinile adiacente, a devenit un pol magnetic pentru elita românească a epocii. Atraşi de lumina specială şi de pitorescul peisajului au fost şi pictorii, care au dat Balcicului valoarea unui Barbizon sau Arles românesc, urmaţi de scriitori, şi astfel frumuseţea şi atmosfera orăşelului de vacanţă s-au păstrat vii, cum numai arta le poate păstra. Şi nu doar boema artistică invada peste vară ţărmul stâncos, ci şi politicienii, interesaţi de impactul Reginei în raporturile de putere ale vremii, şi chiar clasa de mijloc doritoare de vacanţe "la modă". Sub primari ca Octav Moşescu sau George Fotino, Balcicul s-a transformat dintr-un târguşor provincial într-o "utopie urbanistică" ce-i anunţa un viitor strălucit. Alături de ansamblul Reginei au apărut, în special datorită arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory, vile particulare şi clădiri administrative care, cu tot spiritul modern, păstrau şi specificul balcanic, fără să distoneze strident în peisaj. Dar, din păcate, "micul paradis" de pe Coasta de Argint a fost pierdut la jocurile politice (Regina Maria a fost scutită de acest dezastru, fiindcă murise cu doi ani înainte, în 1938). Lucian Boia reconstituie cu vervă povestea Balcicului, centrându-şi atenţia pe jurnalul Reginei, completat cu informaţii despre viaţa ei publică şi privată, despre preocupările ei în "cuibul liniştit" şi relaţiile cu localnicii. Trecând rapid peste mărturiile celorlalţi "actori" ai vieţii din Balcic, istoricul surprinde totuşi spiritul locului şi impactul lui asupra imaginarului naţional, care a învăluit cu un abur legendar localitatea. Cartea se citeşte uşor, cu plăcere şi alimentează nostalgia după vremuri mai tihnite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu